– Ce faceți în primărie?
– Îmi trebuie o adeverință și ăștia își bat joc de mine! Împrejur mai sunt 4 persoane care se grăbesc să și înjure. Unul:
– Stau degeaba ăștia, sunt foarte mulți la învârtit niște hârtii, primesc banii de pomană… Uitați-vă cum stă degeaba ăla de după sticlă.
– Viceprimarii?
– Niște lăcuste. Cine să știe de ei, că abia își aranjează treburile, afacerile. Cel puțin, unul e pesedist fără acte. I-a adus la ascultare boierul cel mare. Ca și primarul, nu fac nimic, iau banii degeaba. Mulți bani din munca noastră.
– Primarul?
– A, umflatul ăla… s-a ascuns de lume, vedeți paza asta, toți au sarcina să-l păzească doar pe el. Poți să stai cumva de vorbă cu el doar dacă te introduce cineva și i-ai dat dreptul, că altfel nimeni nu stă de vorbă cu tine. Funcționează perfect cota parte pentru ei. S-au boierit tare de când cu democrația asta strâmbă (îmi spune pe nerăsuflate unul ceva mai solid, cu ochelari de soare).
– Da… ce-ar trebui să facă Pavăl?
– Păi, mata nu vezi ce-i în oraș, nu te nenorocesc țânțarii, arată-mi o stradă aranjată și mă duc în genunchi pe acolo.
– Nu mă pot abține să-l completez că chiar nici o stradă din Vaslui, nu arată ca lumea, toate sunt perforate, stricate, sparte, cu șanțuri, cu praf și gropi. Le cer să exemplifice și încep cu strada Traian, apoi Călugăreni, Delea și multe altele. Le mai spun că primarul zice că nu primăria e de vină. Sar cu toții: – Dar cine, ce păzește Pavăl (niciunul nu zice dom primar) că ne-a turnat la minciuni că toți ne-am săturat. Cine-l mai recunoaște acum pe Pavăl?
În rezumatul discuției noastre, lumea crede că Pavăl e vinovat de dezastrul din oraș, că se ascunde de oameni, nu acordă audiențe, nu calcă pe străzile nenorocite, n-are grijă de concetățeni.
„Umflatul” nu ne primește nici pe noi, presa, dar-mi-te pe ei.
Primarule, mai stai de vorbă și cu noi?
[ add comment ]
Un comunicat oficial de presă al primăriei Vaslui, ne spune că Primăria nu are nici în clin și nici în mânecă, dar ni-mica, nimicuța, cu starea străzilor din municipiu, că, vezi doamne, titularul de contract e Aquavas care nu se înțelege deloc cu grupul de antreprenori. Bineînțeles că nici vorbă de vină a cuiva, că mai toate, dar toate străzile din municipiul pe care-l păstorește fostul goscomist de pe timpul lui Cristea, Vasile Pavăl, sunt numai găuri, șanțuri, bube de ciment și tot felul de gropi.
Și acesta declara într-o conferință de presă că a avut el grijă să etapizeze lucrările, să asigure circulația fluentă pe străzi, că are el și numai el cea mai mare grijă de populație.
Erau de față și persoanele care difuzează comunicatul.
Mi-am frecat, deci, pleoapele intens.
Atâta cantitate uriașă de praf aruncat în ochi în atât de puține cuvinte false rar mi-a fost dat să văd sau să aud.
Primarul inginer care se crede deștept ca toți inginerii cu ochii mari ne crede proști. Dar proști nu glumă. Priviți și comentați comunicatul de presă pe care mincinosul îl postează pe site-ul primăriei. Ba, ni-l comunică și nouă prin slujbașii săi.
Vă invit, stimați vasluieni, să vedeți cu ochii dvs, cu mașinile dvs, cu bastoanele dvs., cu cărucioarele dvs., cum este gospodărit orașul mai ales după ce Pavăl și-a adăugat la salariu alte vreo 2000 de lei (încă un salariu ca al vostru, sau o pensie bună, plus) datorită mutației basarabenilor care s-au împrăștiat în Europa. Spre exemplu într-o garsonieră mizeră de la blocul 32, sunt înregistrați circa 9000 de moldoveni (nu știm nr. exact, că nu ni-l comunică nimeni, dar știm că la alegeri, două(!!!) comisii electorale au înregistrat câte un votant/evident pentru ilustrul Pavăl, edil fruntaș în Europa.
Vă puteți închipui ce salariu nesimțit are Pavăl? (iarăși nu vă putem da cifra exactă pentru că nu ne-o comunică nimeni, iar în declarația de avere e de 185.040 lei... caca-maca, pe lângă câte alte avantaje are).
[ add comment ]
Nu știu câți mai trăiesc dintre maturii anului 1972, dar sunt foarte puțini dacă nu cumva… doar eu și Dumitru Jijie.
Nu știu ce-ar trebui să scriu ca „să intru” în ferestruica promisă în această carte aniversativă, și chiar că merită să
existe o carte care să consemneze ce se mai știe de pe atunci, adică după 5 decenii și o Revoluție (de la care acuși se împlinesc 33 de ani) cu schimbare de sistem social, a felului de informație pentru cei mulți (care au acum cam toți celulare performante, deci pot alege ce fel de „cultură” doresc) și în această clar vizibilă nouă cultură existențială.
Dar am trăit acele vremuri, am pus umărul la schimbarea târgului, la cultura locului, la instituțiile/clădirile care urmăreau educația socialistă și dislocarea societății burghezo-moșierești, apoi, 3 decenii, la noul capitalism cu tot ce înseamnă mass-media și nu numai. Atunci, mai exista cultul cărții…
Puțină istorie: În febr. 1968 s-a înfăptuit noua structură administrativă, cu revenirea la județe și formarea aparatului administrativ în toate noile județe deci și în fostul raion Vaslui, lărgit cu Huși, Fălciu, Bârlad, orașul Vaslui fiind propus ca centru de județ de Virgil Trofin, fiu de țăran din Lipovăț, pe atunci încă prim-secretar UTC, ori viceprim-ministru, sau oricum în conducera PCR. Au fost propuși ca prim-secretari niște ieșeni care n-au știut cum să plece mai repede. Când a venit Gheorghe Tănase, un tip cu studii generale, dar foarte credincios partidului și inspirat mereu când să-și aleagă cola-boratorii, transformările impuse de noua organizare administrativă au căpătat coerență și stabilitate, începând cu sfârșitul anului 1968.
Comitetele de cultură și artă s-au format spre sfârșitul anului 1969 prin desprinderea de Inspectoratele școlare și cu alergătură după oameni pregătiți, pentru că profesorii și inginerii ca să nu mai vorbim de doctori, făceau naveta la Iași, de care nu voiau să se despartă. Nu erau bine închegate nici la 1 martie 1970.
Era o nevoie disperată de personal, fie el și sumar calificat, drept care și-au găsit loc în sistemul cultural absolvenți de liceu și de 7 clase. Dumitru Marin încadrat ca inspector principal la 1 martie 1970 era al 4-lea om cu studii superioare din județ, iar CJCA (Comitetul județean de cultură și artă) era completat pe lângă președintele Gheorghe Bălăuță (trimis cam la munca de jos dintre instructorii de partid) de Petrea Didilescu, Constantin Peptu, subsemnatul, apoi Lucian Popa și alții, dar posturile
n-au fost niciodată completate. Pentru realizarea sarcinilor exista un Centru de îndrumare a creației populare cu absolvenți de liceu, unii fără examen de maturitate, care fuseseră și în vechiul raion într-o agenție de spectacole, în fruntea căruia a fost numit colegul meu de grupă și de facultate Petru Necula, din comuna Murgeni. Organizările și
reorganizările au continuat și în 1974 când tractoristul Dumitru Bran m-a dat afară pentru că făceam și cercetări etnofolclorice de teren și, deci, nu mi-aș fi făcut corect datoria. Era și șopocăiala unuia care sufla mereu lui Gheorghe Tănase, și Dumitru Bran, cu care nu ne prețuiam, dar și faptul că am eliberat din funcția de bibliotecară de la Crețești pe nepoata sa cu 6 clase, incompetentă și bazată pe ruda cu funcție mare.
Am scris despre momentele înființării Festiva-lului Umorului, în două cărți și mai multe articole, și îndrăznesc să spun că „partidul era în toate” dar eu am fost principalul alergător pentru realizarea primelor 3 ediții, asta pentru că mai publicasem câte ceva și pentru că eram înscris la doctorat, și pentru că eram foarte activ: din 436 de localități am „inspectat” 388. Nu existau mașini de serviciu, microbuzul TV cu 8 locuri era folosit de conducere, noi, pe jos sau cu docarul de pe la primării, când exista. În 1970 nu exista Casă de cultură la Vaslui, abia se dăduse Sediul prefecturii de azi în folosință (aveam birou la etajul V, unde am cărat cu spatele mobilierul), așa că prima ediție a Festivalului Umorului s-a desfășurat în fostul cinematograf
Traian (botezat recent I.C. Frimu), cu dușumea din scândură și balcon asemenea, deci orice făceam pe acolo era acompaniat de niște scârțâieturi cu totul supărătoare. Organele de partid au hotărât ca Sindicatele să construiască atunci „Casa de cultură a sindicatelor” cu diriginți de șantier instructorul sindicalist Alexandru Vătavu, inspectorul cultural Dumitru V. Marin și un UTC-ist al cărui nume l-am uitat (pe merit), apoi a fost Emil Rășcanu.
Era un avânt constructiv important, forță de muncă berechet, așa că toate construcțiile planificate s-au ridicat foarte repede: Palatul administrativ în mai puțin de 2 ani, Casa de cultură tot așa, blocurile din centru la fel. În 1971 se proiectase și ridicase între Palat și Poliție un magazin alimentar, aproape terminat, când a poposit Ceaușescu și a schimbat destinația. Eram la ultimul etaj strigând din bojogi să tot trăiască. Așa a ajuns proiectatul magazin
general… Muzeu și Bibliotecă. Am fost martor în sediul Comitetului Județean de partid, adică Poliția de astăzi, cum striga la toți secretarul general N. Ceaușescu încât bietul comandant își udase bine pantalonii.
Am dat atunci a doua oară mâna cu Ceaușescu. După vestita Plenară a partidului din 1971, încă se tot operau schimbări de personal, de activități, de orientare. Ca inspector cultural pentru stațiile de radioficare, Cămine, Biblioteci, pentru care organizam întâlniri cu scriitorii mari ai timpului, trebuia să alerg, nu glumă. M-am înțeles bine cu Dumitru Jijie, mare împătimit, Capșa și alții.
La sărbătorile dintre Crăciun și Anul Nou – decembrie 1971 – am fost cu vălăretul de la Obârșeni-Voinești la Festivalul obiceiurilor de la Muzeul Satului – București, împreună cu A. Chiper, noul președinte al CJCA, care s-a supărat definitiv pe mine că am vorbit eu ca etnofolclorist cu primul ministru Manea Mănescu și cu delegațiile de peste hotare (chinezii au fost foarte interesați), deși el nu se pricepea. Pentru că eram doctorand (titlu mare pe vremea aia) eram trimis și în diverse părți ale țării la manifestări culturale, iar în județ eram foarte alergat.
1972
S-a lucrat în iarna aceea, 1971/1972, mult la construcția Casei de cultură Vaslui, poate de aceea este așa de friguroasă. Eram prezent, ca reprezentant al culturii când s-au montat radierele la baza construcției și de pe unul din pilonii pe care se punea armătura sub formă de patrat au căzut doi muncitori, unul a murit pe loc celălalt a rămas infirm toată viața. Toți cei prezenți am fost bucuroși că nu au murit amândoi, chiar dacă am dat mai multe declarații la miliție. Era și un maistru foarte priceput și ascultat Gheorghe Mihăluș cu care m-am documentat ce am de făcut și care în primăvaraa lui 1972 a conceput sistemul de arcuri pe tencuială care a dat un aspect modern clădirii, ea însăși o bijuterie, ba chiar a fost ascultată o propunere a mea de a se înlătura o treaptă prevăzută pentru intrarea din stânga la Sala de spectacole. Cine intră acum simte și vede locul înclinat chiar în dreptul ușii. N-au mai fost bani pentru orga de lumini și alte dotări, spre marele nostru regret.
Casa de cultură s-a inaugurat odată cu începutul Festivalului Umorului (23 – 25 iunie 1972), dar cu circa o lună mai înainte tremuram serios și eu și Sandu Vatavu, când veneau Tănase sau Țolescu pentru că încă nu era gata, lipseau scaunele, nu era decât o cortină, nu erau terminate fosele etc., etc. Nu eram constructori dar răspundeam în fața șefului. Eu alergam, ca organizator, și după Silvestru sau unde mă trimitea el la marile personalități artistice ale timpului. M-au sprijinit serios Ioan Massoff și textierul Teatrului Muzical „Constantin Tănase” Aurel Storin și, evident, Valentin Silvestru, devenit „capel-maistru” de la ediția din 1972. Poveste lungă, cum l-am făcut să accepte, la el acasă, în Piața Kogălniceanu nr. 7, et. I, București. Era un tip foarte ironic, dar a fost un amfitrion desăvârșit câteva ore, sprijinit și de doamna Zaița. Mă mândresc mult cu marea prietenie care a urmat între noi și i-am consacrat destule articole acestui împătimit de metaforă, sugestie, culoare, umor, din păcate uitat chiar de vasluienii lui.
La primul spectacol mirosea puternic a var, pereții erau „verzi” lipseau multe, dar toată lumea era bucuroasă de noul locaș care a promovat cultură în „comuna” cu 17.006 (unii spun greșit că 19.820) cetățeni, la formarea județului, iar veneticii, printre care și eu, căutau aici trambulina pentru orașele mari.
[ add comment ]
Am văzut-o și pe asta: senatoarea Gabriela Crețu, cea veșnic abonată la această funcție datorită fostului său soț (care, oficial, n-are nimica, nimicuța cu promovarea fostei profesoare de socialism științific de la L.M.K.) care mai vine prin județ să mai facă pe ici pe acolo câte o baie de mulțime. Ei, acum, doar o băiță cu cei vreo 30 de participanți la un fușerai de la Pădureni, jud. Vaslui.
Am fost la deschiderea „Conferinței Naționale” de pe 17 iunie, ora 10, la Sala de conferințe din Satul de vacanță a lui Temistocle Diaconu, alt primar perpetuu chiar de la Revoluție încoace. Despre el… în curând.
N-am crezut niciodată că o astfel de reunire trebuie organizată pentru elocința politică a cuiva. Și senatoarea Gabrile Crețu și-a dat în petic, mai mult a dovedit calități de actriță, inflexiunile vocii, gestica mâinilor, buna frazare actoricească, îmbrăcămintea, toate spre a comunica preocuparea d-sale pentru viitorul tinerilor necăjiți… ne-a vrăjit. Ba, chiar cu totul, drept care am filmat tot ce a spus, adică a vorbit, artistic, fără să spună nimic, decât să afirme teze politice din partidul d-sale. Cei prezenți în sală au ascultat-o că n-au avut ce face. Poliloghia politicianistă nu i-a adus nici măcar aplauze, că, deh, la ele se aștepta: ditamai senatoarea să nu fie aplaudată…?!?
Am vrut s-o întrebăm dacă va face vreodată ceva pentru cultura vasluiană, că până în prezent, așa de mulți ani, n-a făcut mai nimic. Iar ce-a spus nu e cultură.
După găunoasa cuvântare, Gabriela noastră s-a retras pentru o importantă misie pe ONLINE. Deci n-am realizat interviul pe care ni-l doream ca să ne înfruptăm și noi din noianul de înțelepciune adunat în acest post regește plătit. De mult, mult, pe bani buni, buni, și geaba (cumva) pentru vasluieni.
Plângem cu lacrimi amare și astăzi…
l
„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii.”
(M. Eminescu)
[ add comment ]
Duminica Tomii:
Nici nu era întuneric, nici nu se vedea bine ceva din curte unde rațele măcăiau.
Într-o cameră din casa de țară cu 3 odăi, pe un pat din scânduri având mindir umplut cu paie, Mărioara urla de durerile facerii, „asistată” de fiica sa, Constanța, care avea 11 ani, care nu prea știa ce să facă și era tare înspăimântată de țipetele mamei, pentru că moașa satului, baba Lisaveta, nu era acasă, și degeaba s-a tot dus Vasile-fiul după ea, mama lui tot singură se zbătea urlând, și tot sprijinindu-se de laturile sau de spătarul patului, tot svârcolindu-se, a provocat surparea scândurilor cu tot cu mindirul rupt și paiele au curs pe pământul lutuit dar curat. La zgomotul făcut de prăbușirea patului a fost slobozit în viață, în paiele de ovăz, și copilul care va purta prenumele de Trică, deși nașul său de peste câteva luni, Dumitru Tătărăscu a insistat să fie trecut în acte Dumitru. Ar fi fost 28 aprilie 1941.
Primul său țipăt a fost odată cu prima geană de răsărit, între noapte și zi.
În semiîntunericul accentuat nu se putea desluși dacă mai era cineva în curte, dar zorii zilei își trimiteau geana luminoasă dinspre răsărit, când Vasile l-a auzit țipând și a înțeles de nașterea noului său frate.
După asemenea dureroasă zbatere, chiar dacă era la
a 6-a naștere, Mărioara gemea înnăbușit, ușurată, lăsând pe Constanța să ridice boțul de carne însângerată, un fel de arătare roșie, și să-l bage în covata plină cu apă caldă, după ce cu un cuțit de bucătărie îi tăie ombilicul pe care îl înnodă să nu se infecteze. Fusese învățată din timp ce are de făcut, ba, mai primise sfatul ce să facă dacă lehuza murea la nașterea aceasta parcă mai grea ca la ceilalți copii, 3 băieți și 2 fete
dintre care mai avea fetele și 2 băieți, toți trimiși în chilerul de după grajd. Era, însă, primul băiat cu Vasile, bărbatul de al doilea, acum aflat militar-concentrat la Frunzeasca, lângă Tecuci, unde era un important poligon de instrucție pentru artilerie și infanterie. Tunurile se auzeau bine la Giurgioana.
Peste 51 de zile (noaptea 21/22 iunie 1941,ora 02) armata română trece Prutul, pentru întregirea neamului, la ordinul lui Ion Antonescu de pe peronul gării Zorleni. Primul mitralior care a trecut râul a fost sergentul Vasile Marin I, rănit la Țiganca, și singurul scăpat dintre cei 11 ai plutonului.
Constanța zicea des: „Tu ai țipat prima dată când a apărut o rază de soare”.
Poezii pentru Gheorghe Gheorghiu Dej (conducătorul PMR, apoi al țării).
Giurgioana era centrul de comună, era sat răzeșesc, era important din punct de vedere politic pentru atragerea răzeșimii la opera de implantare și victorie a partidului care nu era încă denumit comunist, un denominativ care îngrozea populația care detesta bolșevismul. Nici politica de atunci, în 1948, nu accentua prea mult cu „Stalin și poporul rus,
libertate ne-au adus” „borșovicii” semănând teroare și mari temeri în rândul țăranilor, chemați la vot sub semnul soarelui.
Nu era glod pe drumurile satului.
La adunarea celor vreo 35 de oameni din peste 300 ai satului strânși de frații Vasile I, + Vasile II - Liță, Marin, porecliți Clisoi, dar oameni tineri, muncitori, cu ceva stare și foarte semeți ca răzeși de sânge, s-a procedat la alegerea secretarului de partid (Vasile I), la ceilalți membri de conducere ai organizației, mai toți primind câte o funcție-fantomă. A apărut în mijlocul oamenilor un tip de înălțime medie, cu șapcă muncitorească pe cap și frunte proeminentă sub cozoroc, cu haina deschisă în carouri, cu revere late, cu pantaloni largi strânși deasupra bocancilor care se încheiau cu șireturi agățate pe butoane strălucitoare. Era însoțit de un alt tip îmbrăcat cu palton, sub care ținea ceva rigid, care avea grijă ca de „tovarășul secretar general” să nu se apropie prea mult cineva, era persoană de protecție. S-a prezentat simplu: sunt Gheorghe
Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Muncitoresc Român, din Bârlad de loc, după care a luat loc pe banca lungă din spatele clasei, lăsându-l pe un oarecare de la județ să-și facă treaba la formarea organizației și alegeri. În final a vorbit circa 10 minute despre pământul care se va da oamenilor, despre păstrarea tradițiilor răzeșești, despre educația copiilor, văzând că în sală erau 4-5 plozi mai mari. După adunare, către după-amiază, a fost invitat la masă în casa lui Liță (Vasile II) de lângă școală, iar la ieșire, Vasile vrând să se fălească în fața lumii cu fiu-său Trică, l-a pus să-i recite poezii oaspetelui (care nu părea așa de interesant pentru căciularii locului).
Copilul s-a executat recitând „Codrule, codruțule” de M. Eminescu, și din Alexandru Vlahuță un pasaj legat de „minciuna stă cu regele la masă” precum și din Coșbuc „când foamea ne va răscula, hristoși să fiți, nu veți scăpa, nici în mormânt” Nu prea înțelegea el totul, dar recita cu ușurință multe alte poezii.
A urmat seria de întrebări ale lui Gheorghiu-Dej, pentru stimulare și impresie artistică pentru țărani. Băiatul a răspuns la toate, oaspetele a scos câteva bancnote din buzunar să-l premieze, dar i-a pus și întrebarea „cine este primul secretar al PMR” la care piciul, repede: „e nenea Liță” pentru că auzise el printre copii cine face propagandă pentru noul partid.
– Ei, dacă știai (însoțitorul șoptise deja, că, tovarășul Gheorghiu-Dej), îți dădeam toți banii ăștia, așa uite numai 5 lei.
Cu banii ăștia se putea cumpăra atunci o jumătate de bou (prețul unuia bun, 10 lei) și lui Trică nu-i părea rău că n-a primit mai mult, ci pentru că n-a știut să răspundă corect. Țăranii cu opinci, haine rupte dar curate, căciuli vechi și sparte, unii nebărbieriți de mult, așteptau. Câțiva aveau ciomege sau cârje, doar puțini știau să citească și se semnau cu degetul pe hârtie.
Cum putea să știe copilul, pentru că nu știau nici oamenii satului cine este Gheorghiu-Dej, care mai spuse înainte de a pleca spre Răcușana-Podu Turcului:
– Copilul acesta poate ajunge departe,
țineți-vă de el.
Vasile Marin și-a sacrificat și cămașa de pe el, ca fiul său să învețe carte: până în clasa a VII-a a fost printre premianți, la Liceul Podu Turcului printre cei bunișori, uimindu-i pe toți când, cu atâtea greutăți întâmpinate, la Adjud, a absolvit Examenul de Maturitate (= Bacalaureatul, 7 din 31, mare, mare performanță, atunci, în 1959), comparabilă cu o altă premieră: a fost cu primul doctorat din aria celor 7200 de km pătrați ai Văii Zeletinului.
[ add comment ]
Calendar
