Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine!”
(V. ALECSANDRI
despre M. EMINESCU).
Prea puțină lume de astăzi își dă seama de uriașa importanță a contribuției acestui mare poet, prozator, dramaturg și…. ministru de externe, născut în Moldova de dinainte de Unire (1818). Puțini vasluieni realizează că numele, renumele și măreția acestora se datorează marelui V. Alecsandri care a nemurit plaiul și pe eroii săi în poeme valoroase, patriotice, incluse în manualele școlare de-a lungul acestor secole. Nici un alt om de mai mare sau mai redusă cultură și reprezentativitate
n-a reușit și nu va mai reuși vreodată să-l depășească. Orice referire la Movila lui Burcel (balada lui), Peneș Curcanul, Sergentul, înseamnă gloria locurilor și jertfa oamenilor pentru pământul străbun.
În trecutele vremi, Dimitrie Cantemir ne lăsa mărturii nu prea măgulitoare despre acești locuitori, Cuza nu-și revendică proveniența de pe aici, deși bârlădenii pot demonstra oricând că de pe aici a plecat. Alecsandri le preamărește vitejia, modestia, eroismul; urmașii lor din secolul trecut s-au menținut printre cei apreciați, iar… de la acest început de mileniu parcă se străduiesc să-i împrăștie autoritatea istorică, orice urmă de demnitate, iar locul unde nu se întâmpla nimic s-a
transformat în cel de referință negativă pentru toată țara. Contemporanii noștri se complac în lucrături ieftine cu iz feudal.
Gloria străbună… nu mai există!!?
… Am realizat o carte intitulată „Bârlad – Vaslui/ Pamfile – Marin/ Destine istorice”, în 2017, găsind multiple similitudini de pionierat între două personalități (de acum, istorice) care au adus strălucire culturală orașului Bârlad, la începutul secolului XX, prin opera sa unică de salvare a „firișoarelor de aur” din folclorul viu atunci, și strălucirea Vasluiului (după un secol) prin jurnalismul practicat de D.V. Marin, a promovării limbii, literaturii și culturii naționale (ziar, cărți, revistă, internet, TVV, radio) dar și a unor opere care așează Vasluiul pe harta culturii mondiale: …77… Noduri culturale și răspunsuri amicale, 111 valori naționale pentru Vaslui, 101 vasluieni pentru 100 de ani, Bătălia pentru Vaslui-RO (740 de pagini), Opera magna 1-7, Revista M.C.R., ș.a. În total 57 de cărți tipărite, în mare parte istorie culturală.
Pe drept, Pamfile poate fi considerat cel mai mare etnofolclorist român din secolul trecut (i-am consacrat o monografie), care e imposibil să mai fie egalat cu Mitologia românească, cu revista ION CREANGĂ ș.a. El și-a desfășurat activitatea în condiții de aspru pionierat, de spirit provincial bârlădean, de jertfă a vieții și bunăstării sale. A fost și un erou în primul Război Mondial.
Dar e tot așa de drept, că în aceleași tipare (dar după o revoluție, nu un Război), cu reușite jurnaliere de suprafață globală, s-a întâmplat și cu profesorul nimerit la Vaslui, în 1970, în domeniul cultural, învățământ și apoi
jurnalistic. În ultimii 33 de ani, care cuprind și cumplitul DECENIU AL DUȘMĂNIEI, munca sa, ca deschizător de drumuri în Televiziune (Prima din țară, Licența 001/TV), întemeietor de ziare (Teleradioeveniment, Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău), reviste (Vlăstarul, Onnyx, Meridianul Cultural Românesc) și mai ales semănător de credință în biruință pentru noua cultură locală pe care a direcționat-o prin întreaga sa activitate. Până și reacțiile ivite sunt de natură constructivă, iar autoritatea sa încă n-a fost contestată chiar dacă prin spiritul comunist remanent a mai fost omisă. În cele 4 niveluri de cultură descifrate pe aceste plaiuri, oricum s-ar interpreta, Marin rămâne cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile și reprezentantul cultural pentru 53 de ani.
Vorba unuia dintre cei foarte mulți care o spun: oare, când se va mai naște cineva de același calibru? El însuși, crede că „eu sunt omul muncii mele imposibil de egalat vreodată”, și, pe bună dreptate: grup unic de presă, 59 de cărți, activitate în țară și străinătate (pe 4 continente, 32 de țări), mare împătimit al manifestărilor cu numeros
public… prețuit în țară și peste hotare.
Revenind la paralela Pamfile – Marin, folcloristul tecuceano-bârlădean Pamfile a fost recunoscut în țară și sprijinit financiar de Academia Română (era și foarte îndreptățit), și-a cheltuit salariul de ofițer pentru cărți,
reviste și studii publicate. Rar patriot de asemenea productivitate, calitate și forță.
Într-o epocă de foarte mari dușmănii și împregnată de boli comuniste (una, lovire prin omisiune, alta izolare de către un grup cu bugetul statului în mână), de tranziția neterminată în peste 3 decenii, prof. dr. D.V. Marin a avut realizări absolut unice atât în jurnalism (3 recorduri mondiale, 19 naționale, 39 județene) cât și în promovarea și apărarea limbii române (M.C.R., cărți, mii de articole); tot un rol de căutător și deschizător de drumuri a exercitat. Evident, mai ales, în jurnalism.
Un asemenea om are ce lăsa urmașilor, nu ca zestre materială ci mai ales ca spirit (chiar și al locului) clar afirmat în miile de editoriale, articole, cărți. Oricât ar fi de oarbă posteritatea, oricât ar alimenta-o cu venin adversari cunoscuți sau neafirmați (că nu prea îndrăznesc, decât… în subteran) cele 10 puncte de clasament în ierarhie jurnalistică rămân intangibile.
Că D.V. Marin a fost un om activ și recunoscut al timpului său…
Rolul poetului, prozatorului, dramaturgului
Alecsandri, alegătura sa prin lume ca Ministru, prezența operei sale în teritoriul național dar și universal (este primul român premiat peste hotare pentru poezia „Ginta latină”, ambasador pe alte continente), influența sa a fost determinantă pentru cursul sănătos al LIMBII ROMÂNE adusă la maximă strălucire de „poetul nepereche”. Era perioada de formare și stabilire a expresivității maxime, deci rolul de formator al lui Alecsandri nu poate fi contestat. Se cunoaște că atunci când se iveau „cuvinte” că s–a ivit luceafărul a scris versurile din deschiderea acestui material, ca semn al maiestății sale, al conștiinței creatoare, al patriotismului său. Fără îndoială, marele poet a deschis căi pentru afirmarea limbii naționale în context universal.
Se poate spune că în contemporaneitatea sa, jurnalistul vasluian a depășit pe V. Alecsandri la minicapitolul popularizare pozitivă (în condițiile în care Vasluiul a devenit locul comun de referință negativă, datorită și presei), pe Tudor Pamfile prin recepționarea mesajului caracterizant în mari capitale ale lumii, în numeroase țări, deci în afirmarea limbii naționale și a neamului românesc între granițele limbii române care au cuprins lumea întreagă datorită exodului din această a 3-a migrație a popoarelor de pe glob.
Pot exista detractori chiar și de valoare, ceea ce nu deranjează.
Pot exista reminiscențe prelungite prin scribiloții activiști-plagiatorii patentați.
Pot exista numeroase „indicații prețioase” ca în timpurile trăite alături de ciripitorii și turnătorii timpului (secolul trecut), după cum pot exista dușmănii mai mult sau mai puțin ascunse. „Scriptografii” nu lipsesc.
„E unul care cântă mai bine decât mine?” se întreabă și D.V. Marin. Astăzi, nu, dar, poate că va fi în viitor, pentru că le vine rândul și lor să trăiască. Acum, AZI: Pot să probez, cu cărțile mele, cu Revista, ziarul, activitatea de peste 65 de ani, operă care rămâne celor care mereu vin. Alecsandri are continuitate în acești 200 de ani, așa cum Dacia literară, trece prin Viața românească, în Meridianul Cultural Românesc, revistă din spațiul limbii române sprijinită de aproape 900 de colaboratori de pretutindeni.
II. Lizst-Barbu Lăutarul, cobza și țambalul
E destul de greu să se stabilească vechimea fiecărui instrument popular românesc din cauza lipsei dovezilor materiale. Folclorul nu poate nici el oferi vreo siguranță-certitudine, elementele etnografice rămân puține și
disparate.
La un popor de crescători de animale se pot face repede conexiuni bazate pe simplitatea și ușurința de a le confecționa, materialele aflate la îndemână și arta confecționerilor. La români, teiul, socul, stuful, cucuta și salcia rămân materialele la îndemână pentru confecționarea fluierelor, țignalelor, a altor instrumente de suflat ba și pentru cele de percuție: drâmba, cetera, cobza, țambalul, toba ș.a. Instrumentele metalice de suflat, în special pentru fanfare și trâmbițași/surlași au și ele vechime remarcabilă. Confecționerul și interpretul erau cel mai adesea una și aceeași persoană.
Pentru simplicitatea cu care se puteau întinde cel puțin 4 strune pe o scândură (am construit și cântat în copilărie la Giurgioana-Podu Turcului), acordăm credit pentru cel mai vechi instrument ceterii (țiterii), într-un fel de competiție cu fluierul sau cântatul din frunză. Trecerea de la ceteră la țambal nu pare a fi fost grea și nici târzie.
Țambalele mari, mici și mijlocii au fost PIANELE românești, portabile și cine știa „pianul”, era măiestru și la cobză.
Cea mai veche mărturie a prezenţei ţambalului în spaţiul cultural românesc datează cu anul 1538, când Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei, primeşte cu prilejul instaurării în scaun tobă şi ţambal. În anul 1546, în unul din registrele de evidenţă ale oraşului Braşov este notată sosirea în această urbe a lui „Nicolae Dicul, om de casă al lui Mircea Ciobanul, pentru un ţambal al tinerei voivodese”. În această perioadă de timp, instrumentul pătrunde în castele, fiind unul din instrumentele preferate ale nobilimii. Cu denumirea de „organ”, „canon”, „canun”, „psalterion” este consemnat în primele traduceri ale carţilor bisericeşti de la noi, păstrate în manuscris: Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiana, Psaltirea românească şi Cartea de învaţătură a Diaconului Coresi.
(Net: /www.patrimoniuimaterial.md)
Barbu Lăutarul, interpretul mijlocului de secol XIX, cunoscut datorită poetului Vasile Alecsandri, cel onorat de prezența lui Franz Liszt pe moșia sa de la Mircești, apoi la Iași, era un maestru desăvârșit la cobză („starostele și cobzarul” cf. cântecului), țambal și mai ales la vioară. Cu aceasta din urmă l-a uimit pe marele muzician polonez care l-a îmbrățișat și lăudat: „Măi, Barbule, măi, tu ești un mare artist”. Era într-adevăr mare și printre țiganii lăutari, era staroste, conducător, dar a rămas în puțina memorie populară care mai există, un meseriaș de referință istorică. Fără acea autoritate interpretativă n-ar fi fost invitat de marele Alecsandri, într-un asemenea moment și loc, la o sărbătoare de mare gală.
Dintr-un interviu cu cunoscutul nostru contemporan Nicolae Botgros (dintre cele câteva) l-am aflat pe acesta copil purtând prin glodurile Moldovei, un „pian mic” adică un țambal prins cu curele pe după gât sau pe umeri. Rar să existe „bante” de lăutari fără țambal, cobză, fluier, vioară. Dirijorul Botgros a lăcrimat puternic atunci când a vorbit de greutatea și dificultățile instrumentului, lipsa încălțărilor, foamea permanentă a țiganilor lăutari.
Scopul materialului de față nu poate fi altul decât pledoaria pentru recunoașterea valorilor naționale tradiționale care în condiții feudale aspre și-a creat o recuzită instrumentală ilustrativă, a dezvoltat în fel propriu creativitatea românească. E vorba și de alte instrumente, dar „pianul popular”, țambalul a susținut muzica populară și mintea sănătoasă, timp de 7 secole. Participarea fericită a poetului, prozatorului, dramaturgului și ministrului Vasile Alecsandri la promovarea acestor valori peste hotare (prin prezența lui Franz Liszt) iarăși întrunește excelența creatoare remarcată chiar în epocă de contemporanul său Titu Maiorescu (în cunoscuta sa caracterizare).
Din păcate, cel mai mare poet înainte de Eminescu, „acel rege-al poeziei” tinde să dispară prin necunoaștere, ca să nu mai vorbim de „starostele și cobzarul” prin efectul pernicios al noii culturi existențiale.
[ add comment ]
Calendar
