Mai mult, prin „…77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” (Iași, Pim, 398 pag.) am pus „Vasluiul pe harta culturală a lumii” după expresia dr. ing. A. D.
Tudosie, academician AOȘR, ținându-ne și de record mondial prin cei 432 de colaboratori din toată lumea, la revista internațională. Și, și mai mult, beneficiem de o clădire în centrul orașului care ar trebui să facă parte din patrimoniul cultural al județului: sediul nostru, din str. Frunzelor, nr.2, a fost Chestura Poliției în anii 1890 – 1892, sediu oficial în timpul primului Război, cu destin special până după 1950, loc de supliciu pentru elevii de la L.M.K. pe 12-13 iulie 1948, cu 18 arestați și înghesuiți în beciul strâmt, după mărturia direct a șefului de promoție dr. ing. Constantin Iulian, (n.17 oct. 1929), ajuns specialist în construcții hidrotehnice și Laureat al Academiei, condamnat de justiția comunistă la 6 ani și jumătate de pușcărie. Tot aici au fost ținuți încătușați vestiții profesori și oameni de mare valoare, Constantin Capră (fost și primar al Vasluiului), V.I. Cataramă, Constantin Boț și Gheorghe Popa cunoscuți anticomuniști. Tot în clădirea aceasta se află redacția grupului de presă (singurul în istoria culturală a județului) cu ziar, TVV, radio, revistă.
Până la urmă, istoria n-o facem noi, prea mici pentru un război atât de mare,
dar suntem în această istorie recentă prin acțiune și, evident, reacțiile la susținerile de peste 60 de ani, adică longevitate, nu glumă! Că vreun măgar râios se mai scarpină de stejarul scorțos, nu ne prea deranjează. Noi suntem prezenți în această istorie a locului, indiferent ce spun, scriu, vorbesc ori gândesc necunoscătorii contemporani. Ce ne-am face fără recunoașterea lor… pe negativ? Până la urmă și prin rândurile de față deschidem o pagină de istorie culturaljurnalistică, în mare măsură necesară pentru individualitatea spirituală a acestui eșantion de autentică viață românească (un județ moldovean) în moment de cumpănă pentru limba română, pentru țara care se topește în Uniunea Europeană, pentru tradiții, obiceiuri, folclor, într-o pernicioasă poziție existențială.
[ add comment ] ( 1 view )
Săptămânile trecute am fost angrenați în variate manifestări socialculturale,
mai ales pe cuprinsul județului Vaslui. Am parcurs multe sute de km, am trăit la maximum sentimente patriotice, ne-am întreținut cu mari personalități ale științei și culturii naționale. Alții comentează ce reușim noi, ca baba la gard, deci nu ne interesează.
Fălciul lui Neculai Moraru a scos spre neuitare momentul istoric 21/22 iunie
1941, respectiv bătălia de la Țiganca, pentru România Mare. Vă reamintesc de trecerea Prutului de către armata română în acea noapte de pomenire pentru reîntregirea neamului, după ce sovieticii neau răpit Basarabia cu un an mai înainte. În numărul trecut am publicat un text despre eroismul alor noștri, despre ce sa întâmplat cu inaugurarea Parcului istoric dintre Bogdănești și Fălciu, despre Simpozionul Național care a urmat grație primarului Neculai Moraru și profesoarei – istoric Oltea Gramaticu. Ei, împreună cu primarul Gandrabur de la Țiganca – Rep. Moldova, împreună cu Vasile Șoimaru (mare român de la Chișinău), cu Negrei, Petrenco, Agrigoroaie, Lina Codreanu apoi cu mai mulți artiști de pe scena Zilei comunei (de Sânziene) au dat strălucire acestui ales moment patriotic. Avem interviuri cu mai toți cei importanți.
Roșieștii lui Florin Anea au adunat mulțime de oameni și au concentrat oameni
de cultură (cu P.S. Ignatie, universitarul C. Turliuc, acad. Valeriu Matei, Ion
Hadârcă) politicieni, responsabili cu organizarea altui Simpozion Național consacrat aniversării celor 250 de ani de la nașterea marelui cărturar Veniamin Costachi.
Cu o zi mai înainte, la sala Ștefan cel Mare a Consiliului Județean iarăși, prezențe de excepție, în frunte cu academicianul Răzvan Theodorescu, cel care recunoaște încă o dată rolul cultural al semnatarului acestor rânduri, al acad. Ion Hadârcă, alți mari fii ai neamului românesc. Aportul lui Gelu Voicu Bichineț a fost vizibil în ambele zile adică 29 și 30 iunie 2018, dar nu sar n-ar fi ajuns la înălțimea și consistența aceasta fără aportul lui Dumitru Buzatu, președintele Consiliului Județean, care ia mobilizat până și pe parlamentari… Asemenea eforturi și asemenea realizare merită toată atenția noastră. Nu noi am organizat Simpozionul Național „Omagiu cărții și culturii vasluiene”, pe 27 Aprilie 2018, deci știm despre ce este vorba?
Ziua comunei… de la Epureni ne-a ținut trează atenția prin Sesiunea locală de
comunicări și discuții „istorice” și prin manifestările artistice care s-au derulat sub poală de codru verde la Bursuci, com. Epureni – Vaslui. Carmen Bîlbîie, primărița (un fel de missprimar) a fost la înălțime, inclusiv cu declarațiile sau „cuvintele” oficiale: pași mari în comunicare. Au mai fost spectacole pe destule parale la Munteni de Jos (un primar cu totul decorativ și dezinteresat, respingător chiar) și la Ștefan cel Mare, unde s-au retras sub cruntă acoperire oficialii. A fost lesne să constatăm ce s-a petrecut lângă podul construit prin 1688 de un oarecare Bălăut… Un ministru a fost intervievat pe probleme actuale în agricultură: P. Daea. Chiar a răspuns repede, aplicat și spiritual, drept care îi mulțumim. Se adaugă altor zeci și zeci de miniștri cărora le-am pus întrebări în calitate de reporter și nu ca prăpădiții care se pot năpusti, inclusiv pentru realizarea de excepție, Meridianul Cultural Românesc, gata să iasă cu nr. 15 și cu alt record mondial (cel „vechi” e de 432 de colaboratori din toată lumea).
Să reținem că atât M.C.R. cât și volumul „… 77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” (recent apărut, 400 de pagini) care ridică Vasluiul pe harta culturală a lumii, au fost apreciate cum se cuvine și în toate aceste împrejurări.
Urmează o a 29-a carte și mai ales „101 vasluieni pentru 100 de ani”, până la
sărbătoarea Centenarului. Noi suntem aici, stăpâni mari și slugă măruntă la datoria liber asumată: cultura și presa vasluiană.
[ add comment ] ( 1 view )
1020 care „mai vorbesc” după moarte!
Înainte de toate precizări importante:
– Ordinul „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul” a fost dat telefonic de Ion Antonescu de la un capăt al peronului gării din Zorleni, la celălalt mișcându-se neliniștit regele Mihai I. Excludem presupunerile.
– Informațiile noastre sunt din surse directe: sergentul Marin Vasile, mitraliorul cu benzile cu cartușe pe piept, mitraliera în mână, baioneta la șold, care a trecut primul Prutul pentru a se crea acel cap de pod necesar pentru mișcarea trupelor, și, sergentul Vasile Cernat, șofer și comandant de pluton în Armata a IV-a, autorul salvării celor 61 de români din încercuirea de la Cotu Donului. Ambii cu câte 3 decorații pentru eroism.
– Documentarea la fața locului, cu rezultate nesigure, totuși, după 77 de ani de la forțarea Prutului, am considerat-o ca altă sursă directă.
– Simpozionul Național „EROISM ȘI JERTFĂ PENTRU ȚARĂ”, de după inaugurarea Parcului istoric de la Fălciu – Bogdănești, din 23 iunie 2018, Fălciu, la Centrul Cultural, cu participarea unor forțe intelectuale de calibru din România și Republica Moldova a întregit creativitate, simțământ patriotic, realitate percepută ca un moment unic din Istoria României.
– Urmăriți o „istorie afectivă” cu valorificarea amintirilor.
… Priveau înfricoșați barajul de artilerie de dinaintea oricărui atac asupra căruia fuseseră avertizați de câteva zile ca să nu se înspăimânte prea tare. Fuseseră binecuvântați de preotul companiei care i-a deslegat de păcate și i-a îndemnat să meargă cu Dumnezeu înainte. Primiseră ordin să doarmă îmbrăcați, în tranșeele săpate cu două ore înainte, să nu facă nici un zgomot, să nu vorbească. Totuși, între ei mai șușoteau, mai ales să se încurajeze unul pe altul. În sufletul fiecăruia abia mai pâlpâia nădejdea că vor scăpa de sub focul inamicului, foarte probabil și violent. Plutonul de mitraliori avea între 6 și 11 soldați, în funcție de pierderile care se anticipau, fiecare trebuind să ia locul celui de la mitralieră, comandanții știind că-i trimit la moarte. Cu inima strânsă, unii dârdâind de frică sau clănțănind din dinți, își transmiteau încurajări
neexprimate, păstrându-și locul în formație. Psihic erau formați să primească moartea pe care, de fapt, o vedeau cu ochii: perdeaua de foc, fum și explozii de pe malul dinspre Răsărit al Prutului, bubuitul care nu mai contenea
târându-se din spatele soldaților dinspre Copăceana, de unde trăgeau tunurile românești, și se prăvălea asupra satelor de peste apă care tot românești erau, li se spusese, dar care erau înțesate de bolșevici. Era lumină ca ziua, o lumină roșietică, bolnăvicioasă, purtătoare de moarte și pentru ai noștri, dintre care mulți n-or mai apuca să vadă lumina zilei, dar groaza pornea de la miile de
explozii, doar la câțiva km, focul nimicitor al artileriei române care trebuia să distrugă până și tranșeele rușilor, cm. cu cm., care păreau a izvorî din largul stepei calmuce sau din Caucaz, și care nu se mișcau deloc, după cum raportau ofițerii care priveau cu binoclurile. Tot orizontul era roșu-roșu.
Purtătorul de afet al mitralierei cărate pe umeri de Vasile Marin era unul Vasile Cogean dintr-un sat apropiat de Bogdăneștii năpădit de armată, părăsit de locuitorii evacuați pe Valea Elanului, la Vutcani, Roșiești. Cogean era din Rânzești și avea sarcina să-i conducă prin orice loc mai ferit, dacă se mai putea descoperi așa ceva. Cei 11 din plutonul lui Vasile Marin, cu el în frunte, au trecut apa Prutului imediat ce au auzit ordinul generalului, al conducătorului Ion Antonescu: „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul!”. Protejați de malul ceva mai înalt și ușor umbrit față de lumina necontenită a exploziilor, acolo, n-a căzut niciunul. Dar la câțiva metri, pe platou, au înfruntat urgia: gloanțele șuierau pe la urechi, unele au lovit căștile sau cu un sunet indescriptibil au pătruns în corpurile vii, avântate în deplasare, niște țiuieli metalice rezultând când erau lovite armele sau căștile. Vasile Marin era primul, însoțit de încărcătorul ochitor care derula banda cu cartușe, deplasarea făcându-se trăgând continuu.
– Văleu, m-a împușcat, a strigat cam al patrulea, în timp ce alți doi au căzut secerați fără a scoate un cuvânt. În vacarmul dimprejur mai mult se ghicea ce voia să spună celălalt, lanțul de trăgători trebuind să asigure puterea de foc. A căzut încă unul, și încă unul, tot fără a scoate vreun sunet.
– Culcat, culcat… culcat!
Vasile realiza că și din restul companiei cădeau, cu urlete și vaiete, blesteme și rugi laolaltă, că parcă la comandă toți s-au oprit pe loc, dar focul puștilor și mitralierelor a continuat. Că cele vreo 200 de metri de la malul apei păreau o imensitate, că nenorocirea zgomotoasă a căzut pe capul oamenilor. Incredibil de repede și-au săpat tranșee, dar tot repede au constatat că focul tunurilor rusești s-a concentrat asupra lor. Un obuz căzu la câțiva metri de sergent și acesta fu pârlit pe o jumătate a corpului, simultan un glonț străpungându-i piciorul drept. Mitraliera căzută alături fu ridicată imediat de alt soldat, secerat și el. Urlând, Vasile Cogean, care apucase să-și sape tranșeea continuă să tragă cu mitraliera până i se termină muniția, dar nu se așternu liniște. Se iviră sanitarii care-l ridicară pe rănit, și-i aruncară două benzi cu cartușe lui Cogean. Cei doi Vasile se despărțiră pentru totdeauna.
… Nevoit să stea alături de camarazii săi morți, care-l protejau cu trupurile lor, încă vreo 6 zile, acesta a rămas cu o imagine de coșmar care l-a însoțit toată viața: viermii, care semănau cu boabele de orez, ieșind din corpurile morților umflați, corpuri deformate și greu mirositoare. Vasile Cogean din Rânzești n-a mai mâncat vreodată în viața lui orez.
Ridicat de sanitari, inconștient, Vasile Marin a ajuns pe masa de operație tocmai la Buzău, pentru a-i fi extras glonțul dum-dum, operat fiind fără anestezice. De durere a sfărâmat între dinți un colț al mesei de operație… Când a ajuns alicnind de-un picior pe prispa casei, copilul la botezul căruia trăsese cu mitraliera făcea primii pași și gângurea în limba lui…
[ add comment ] ( 54 views )
Alergătura de vara are avantajele ei: poți opri să evaluezi sau să admiri ce-ți atrage atenția: grupul statuar al poetului Ion Mâcnea de la Vetrișoaia, lanurile de grâu albe aproape, ca o invitație la recoltare, câmpurile de floarea soarelui, dintotdeauna în asociere cu albinele, un izvor la loc potrivit pentru călători…
Zilele trecute l-am căutat pe octogenarul Ion de Vetrișoaia la „Popasul spiritului” unde în loc de o crâșmă omul a făcut un muzeu și un adevărat templu cultural, pe care, personal, nu am destul timp să-l admir, cu atât mai mult să-l laud. Ion al vetrișoienilor poate rămâne ca poet, prozator, administrator (a fost și primarul… meu), dar sigur a găsit modul în care să rămână cât mai mult: cam cât piatra monumentelor pe care le-a realizat pentru 11 scriitori și oameni de cultură ai tuturor românilor, într-un amenajament UNIC. Ion al nostru, deci și al meu, făcea o funie lungă din plante care să sugereze înlănțuirea valorilor în contemporaneitate. Ion de pe Valea Prutului n-are astâmpăr deși ne-am aștepta să se mai odihnească: „dar, când să stau, domnule profesor, am timp de așa ceva?”). Mâcnea Vetrișoianu nu prea trece pe la mine, deși l-am invitat, așteptat, promovat. Are treaba lui, și… bine face!
La Vetrișoaia este polul secetei de pe Valea apei despărțitoare de țară. Câmpul e ars, imaginea nu chiar dezolantă din cauză că floarea soarelui are o dezvoltare bună, deși mă tem că nu e bună pentru cules de către albine. Cu toată seceta, culturile nu sunt pierdute, ci doar o parte din recoltă, deci nu vom muri de foame, dar ceva griji trebuie să avem. Că, unde mămăligă nu e, nimic nu e.
Scriu de ani buni despre apicultură și se împlinesc 30 de ani de când am descoperit pe „Eminescu – apicultor” articol apărut în revista Apicultura. Am vorbit-scris și în ani buni și în cei răi. Anul acesta a fost foarte proastă recoltă la salcâm, deci mierea de primăvară va fi tare rară și scumpă. Zilele acestea sunt mari nădejdi la tei. Pentru cine nu știe, spun că acest cules e tare capricios și e destul o ploaie urmată de soare ca apicultorul să-și ia stupina și să plece pentru că polenul teiului devine toxic. Din păcate culesul la floarea soarelui aproape nu există în Moldova, pentru că sămânța este modificată genetic, așa cum e și la lucernă. Mai vede cineva vreo albină în culturile lucerniere? Cine a fost la floare, anii trecuți, în județul Vaslui a rămas fără albine din cauza pesticidelor, ierbicidelor. Alte flori (cum era odinioară măzărichea) nu mai există. Miere de mană… dispărută!
Așa că apicultura nu mai este o afacere. Hrana cu zahăr scurtează viața albinelor și până la urmă distruge… ocupația. Și, totuși, fără albine n-ar exista viața pe pământ. Cum rămâne cu apicultorii, care trebuie să trăiască și ei, chiar rămâne problemă de viitor!
Noi avem griji multe și trebuie să le rezolvăm pe toate.
Vă invit să citiți cu toată încrederea în valoarea ei „multinațională”... M.C.R.
[ add comment ] ( 62 views )
Vezi atât de multe în deplasările jurnalistice, încât arareori ai timp să meditezi asupra unei realități mereu în suprapunere. Chiar episoadele cu Simona Halep le-am văzut între niște deplasări care să-mi prilejuiască o vedere generală corectă a plaiurilor moldovene, cu marea problemă, SECETA și multiplele griji ale oamenilor, angajaților, primarilor. Mitingul de referință din 9 iunie l-am perceput mai altfel, aflând că mulți dintre cei duși la București, chiar au vrut deplasarea pe cheltuiala primarilor și primăriilor, cu potol asigurat, vreo damigenuță-două, apă la drum și multă voie bună, ca la nuntă. De ce să nu mai iasă și ei din atmosfera de izolare sătească și să simtă poluarea bucureșteană?
În discuțiile cu primarii, am afirmat că chiar era nevoie de o atmosferă regeneratoare printr-o mare adunare, tocmai la București, dar din păcate scopul acesteia a rămas în ceață. În județul Vaslui a fost o mobilizare de excepție pentru care președintele Buzatu poate primi toate felicitările, inclusiv pentru fanfara de la Valea Mare (chiar a fost o atmosferă potrivită). I-am văzut pe ieșeni, în frunte cu președintele lor Marcel Popa mai puțin entuziaști decât m-așteptam, ba, unii cârcotași nu s-au abținut de la sudalme și blesteme. Si dintre aceștia unii au primit câte 100 de lei, basta hrana, apa, vinul, deplasarea.
Pentru mulți a fost o distracție binevenită.
Dar, asta A FOST, e acum, sub beneficiu de inventar. Mai greu e că nici o cultură de toamnă nu iese ca lumea, inclusiv lucerna, că fructele nu se vând. La Hilița, com Costuleni-Iași au rămas neculese în special cireșele pentru compot, la Băcăoani – jud. Vaslui s-au înregistrat pierderi mari din lipsa culegătorilor. Mâna de lucru a rămas o mare problemă în agricultură, unde pentru anul agricol oamenii s-au împrumutat (din lipsă de bani) iar nădejdea că vor plăti datoriile se prăbușește, iar câștigul rămâne, iarăși o iluzie. Nu știu cum se face dar în toată lumea se trăiește din agricultură, la noi numai pe pierdere mergem. Zootehnia e aproape de pământ (nici la jumătate față de 1989), legumicultura are nevoie de subvenții și nu e sigur că rezistă, cultura mare e o pierdere sigură… Acum, după secetă, grâul dă semne de producție mică și preț și mai mic.
Într-un cuvânt venim de la lipsă, tot lipsă, către împlinirea unor nădejdi. Care se tot amână…
*
P.S. Părintele Ignatie, Episcop de Huși ne-a acordat un interviu pe care-l vom publica integral în numărul următor.
Aflăm, cu mare bucurie că preotul Mihai Vasilică Paraschiv, de la Parpanița (aparținând de orașul Negrești-Vaslui) despre care noi am mai scris, reușește sâmbăta viitoare o acțiune internaționalizată cu participarea unei mulțimi greu de crezut a fi posibilă, într-un sat unde se murea de foame. După cum precizează prof. dr. Luminița Cozmei, preotul Paraschiv chiar sfințește locul prin tot ce reușește. Din câte am înțeles va fi din nou acolo și P.S. Ignatie care va binecuvânta mulțimea.
[ add comment ] ( 78 views )
Calendar
