Un avânt izvorât dintr-un vis al câtorva și dintr-o îndrăzneală fără seamăn, un fel de nebuneală stimulată de libertatea de după Revoluție. Câți erau, oare, capabili de așa ceva (în țară, dar-mi-te aici), când până atunci nu se ivise nici o minte care să se viseze de rang național, care, indiferent unde și cum, să aibă suprafață și forță care să se impună. A face televiziune la Vaslui (unde era, cu totul doar o singură cameră video M7) era echivalentul călătoriei până în Australia cu bicicleta. În sărăcia asta?
Pe mulți i-a speriat gândul și i-a dezarmat ideea: Cu ce să faci? Cine să pună banul? Care-s meseriașii? Cei mai mulți locuitori ai Vasluiului (ce discuții erau în cancelaria de la LMK…!!!) credeau că nu-s prea sănătoși acei care se zbăteau pentru TVV.
Vă aducem aminte, că ani buni, la TVV s-a dat ora exactă pentru vasluieni. Pentru că ani destui, postul acesta a avut o audiență unică și o dezvoltare surprinzătoare, oricum unică în România și în lume.
Prima emisiune pe cele 14 stații ale Direcției DRTV Iași, care cuprindeau și o bună parte din Basarabia, toată Moldova și crestele munților, a inclus 28 de numere, într-o varietate surprinzătoare și cu totul interesantă. Ne-am apucat de casetă pe 17 decembrie și am
terminat-o pe 24 la ora 4 dimineața. La 7 a intrat pe post la Căprioara-Epureni.
Cu ce, aici e chichirezul: un reostat a devenit orgă de sunet, un televizor color fără telecomandă… pupitrul mare de control, vreo 9 becuri albe – orga de lumini, camera M7 casetoscop, și tot ce ne trebuia ca să copiem materialele. Cel mai important lucru: nimeni nu știa nimic despre munca în televiziune, așa că ne-am tot învățat unul pe altul.
Precizare: Niciodată, nici un cuvânt de atunci și până astăzi nu s-a trecut fără aprobarea sau concepția subsemnatului la TVV. Niciodată.
Prin intermediul TVV au poposit aici câteva mii de personaje valoroase, informații diverse și importante, imagini unice din lume.
Ne trebuiesc mai multe cărți (am scris vreo 8) să rememorăm importanța TVV pentru: 1. Vasluieni; 2. România; 3. Jurnalismul cultural pe care-l reprezentăm cu cinste în lume mai ales prin M.C.R., dar de aici din comuna Vaslui.
Ca să nu lungim, acum de sărbători:
Pe 24 decembrie 1990 în acest centru de județ s-a înfăptuit un miracol care chiar uitat de memoria publică, rămâne de pomenit în veac, pentru că nimeni și niciodată nu va mai putea reuși așa ceva. Merită să ne gândim?
[ add comment ]
Putem face și noi un bilanț, cu lumina revărsată în județ?
Prea puțini mai pot face asta în toată țara asta…
Vă re-amintim că ziarul de față este prezent printre Dvs de 26 de ani și 3 luni, cu atâtea realizări, încât nu va putea fi egalat vreodată pentru simplul motiv că se schimbă condițiile social-economice și se instalează o nouă cultură existențială. Oricare dintre ziare (că doar unul, Vremea nouă, mai există tipografiat) rămâne ca o istorie consemnată a unei clipe/o zi din viața vasluienilor.
Dacă ar fi treabă ușoară de ce n-ar mai fi și altele?
Vă informăm iarăși și iarăși, că mândria de acum și din viitor a acestor plaiuri, publicația care a ridicat târgul nostru atât de batjocorit în contemporaneitate în cultura lumii, Revista internaționalizată apărută la 1 februarie 2015, a adunat în jurul său exact 900 de cola-boratori din 32 de țări/4 continente. Unii mai știu că a ajuns la nr. 32, că însumează aproximativ 5200 de pagini, că este cea mai valoroasă publicație românească dedicată jurnalismului cultural. Cel mai important aspect: în nici un fel realitatea nu poate fi contestată.
Pentru cei care au mai uitat: încă mai reușim să menținem online, TVV. Cel care a apărut pe 5 decembrie 1990, cu Licența 001/TV. În istoria culturii naționale și a oricărei ramuri video, Licența nr. 1 rămâne la Vaslui pentru noi și urmașii noștri, care în mod normal trebuie să aibă nevoie de cultură și tradiții, de istorie și viață. Că noi rămânem în istoria locului nu ne mai are ce face nimeni, nimeni.
Mai raportăm publicului faptul de acum câteva zile ne-a apărut cartea cu nr. 57 (de fapt nr. 59) „50 – Casa de cultură – 50 cu partea a II-a, în întregimea sa consacrată Vasluiului, 9… 19… 39… 59”.
Suntem gata să umplem multe pagini cu realizări mult mai mult muncite decât vreun angajat care-și frânge grumajii în slujba unui primar. Mai spunem sus și tare că noi am avut șansă chiar să fim liberi.
După cum știți noi am creat prima și singura BIBLIOTECĂ STRADALĂ din județul Vaslui; acum vedem că am pus mărgăritare în locuri nepotrivite. Regretăm. Dacă-i adăugăm și pe groparii culturii vasluiene, constatăm că libertatea costă foarte scump…
Ne vom permite unele considerații în numerele viitoare.
l
De sărbători:
La mulți ani și sănătoși, tuturor!!!
[ add comment ]
I. „E unul care cântă mai bine decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine!”
(V. ALECSANDRI
despre M. EMINESCU).
Prea puțină lume de astăzi își dă seama de uriașa importanță a contribuției acestui mare poet, prozator, dramaturg și…. ministru de externe, născut în Moldova de dinainte de Unire (1818). Puțini vasluieni realizează că numele, renumele și măreția acestora se datorează marelui V. Alecsandri care a nemurit plaiul și pe eroii săi în poeme valoroase, patriotice, incluse în manualele școlare de-a lungul acestor secole. Nici un alt om de mai mare sau mai redusă cultură și reprezentativitate
n-a reușit și nu va mai reuși vreodată să-l depășească. Orice referire la Movila lui Burcel (balada lui), Peneș Curcanul, Sergentul, înseamnă gloria locurilor și jertfa oamenilor pentru pământul străbun.
În trecutele vremi, Dimitrie Cantemir ne lăsa mărturii nu prea măgulitoare despre acești locuitori, Cuza nu-și revendică proveniența de pe aici, deși bârlădenii pot demonstra oricând că de pe aici a plecat. Alecsandri le preamărește vitejia, modestia, eroismul; urmașii lor din secolul trecut s-au menținut printre cei apreciați, iar… de la acest început de mileniu parcă se străduiesc să-i împrăștie autoritatea istorică, orice urmă de demnitate, iar locul unde nu se întâmpla nimic s-a
transformat în cel de referință negativă pentru toată țara. Contemporanii noștri se complac în lucrături ieftine cu iz feudal.
Gloria străbună… nu mai există!!?
… Am realizat o carte intitulată „Bârlad – Vaslui/ Pamfile – Marin/ Destine istorice”, în 2017, găsind multiple similitudini de pionierat între două personalități (de acum, istorice) care au adus strălucire culturală orașului Bârlad, la începutul secolului XX, prin opera sa unică de salvare a „firișoarelor de aur” din folclorul viu atunci, și strălucirea Vasluiului (după un secol) prin jurnalismul practicat de D.V. Marin, a promovării limbii, literaturii și culturii naționale (ziar, cărți, revistă, internet, TVV, radio) dar și a unor opere care așează Vasluiul pe harta culturii mondiale: …77… Noduri culturale și răspunsuri amicale, 111 valori naționale pentru Vaslui, 101 vasluieni pentru 100 de ani, Bătălia pentru Vaslui-RO (740 de pagini), Opera magna 1-7, Revista M.C.R., ș.a. În total 57 de cărți tipărite, în mare parte istorie culturală.
Pe drept, Pamfile poate fi considerat cel mai mare etnofolclorist român din secolul trecut (i-am consacrat o monografie), care e imposibil să mai fie egalat cu Mitologia românească, cu revista ION CREANGĂ ș.a. El și-a desfășurat activitatea în condiții de aspru pionierat, de spirit provincial bârlădean, de jertfă a vieții și bunăstării sale. A fost și un erou în primul Război Mondial.
Dar e tot așa de drept, că în aceleași tipare (dar după o revoluție, nu un Război), cu reușite jurnaliere de suprafață globală, s-a întâmplat și cu profesorul nimerit la Vaslui, în 1970, în domeniul cultural, învățământ și apoi
jurnalistic. În ultimii 33 de ani, care cuprind și cumplitul DECENIU AL DUȘMĂNIEI, munca sa, ca deschizător de drumuri în Televiziune (Prima din țară, Licența 001/TV), întemeietor de ziare (Teleradioeveniment, Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău), reviste (Vlăstarul, Onnyx, Meridianul Cultural Românesc) și mai ales semănător de credință în biruință pentru noua cultură locală pe care a direcționat-o prin întreaga sa activitate. Până și reacțiile ivite sunt de natură constructivă, iar autoritatea sa încă n-a fost contestată chiar dacă prin spiritul comunist remanent a mai fost omisă. În cele 4 niveluri de cultură descifrate pe aceste plaiuri, oricum s-ar interpreta, Marin rămâne cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile și reprezentantul cultural pentru 53 de ani.
Vorba unuia dintre cei foarte mulți care o spun: oare, când se va mai naște cineva de același calibru? El însuși, crede că „eu sunt omul muncii mele imposibil de egalat vreodată”, și, pe bună dreptate: grup unic de presă, 59 de cărți, activitate în țară și străinătate (pe 4 continente, 32 de țări), mare împătimit al manifestărilor cu numeros
public… prețuit în țară și peste hotare.
Revenind la paralela Pamfile – Marin, folcloristul tecuceano-bârlădean Pamfile a fost recunoscut în țară și sprijinit financiar de Academia Română (era și foarte îndreptățit), și-a cheltuit salariul de ofițer pentru cărți,
reviste și studii publicate. Rar patriot de asemenea productivitate, calitate și forță.
Într-o epocă de foarte mari dușmănii și împregnată de boli comuniste (una, lovire prin omisiune, alta izolare de către un grup cu bugetul statului în mână), de tranziția neterminată în peste 3 decenii, prof. dr. D.V. Marin a avut realizări absolut unice atât în jurnalism (3 recorduri mondiale, 19 naționale, 39 județene) cât și în promovarea și apărarea limbii române (M.C.R., cărți, mii de articole); tot un rol de căutător și deschizător de drumuri a exercitat. Evident, mai ales, în jurnalism.
Un asemenea om are ce lăsa urmașilor, nu ca zestre materială ci mai ales ca spirit (chiar și al locului) clar afirmat în miile de editoriale, articole, cărți. Oricât ar fi de oarbă posteritatea, oricât ar alimenta-o cu venin adversari cunoscuți sau neafirmați (că nu prea îndrăznesc, decât… în subteran) cele 10 puncte de clasament în ierarhie jurnalistică rămân intangibile.
Că D.V. Marin a fost un om activ și recunoscut al timpului său…
Rolul poetului, prozatorului, dramaturgului
Alecsandri, alegătura sa prin lume ca Ministru, prezența operei sale în teritoriul național dar și universal (este primul român premiat peste hotare pentru poezia „Ginta latină”, ambasador pe alte continente), influența sa a fost determinantă pentru cursul sănătos al LIMBII ROMÂNE adusă la maximă strălucire de „poetul nepereche”. Era perioada de formare și stabilire a expresivității maxime, deci rolul de formator al lui Alecsandri nu poate fi contestat. Se cunoaște că atunci când se iveau „cuvinte” că s–a ivit luceafărul a scris versurile din deschiderea acestui material, ca semn al maiestății sale, al conștiinței creatoare, al patriotismului său. Fără îndoială, marele poet a deschis căi pentru afirmarea limbii naționale în context universal.
Se poate spune că în contemporaneitatea sa, jurnalistul vasluian a depășit pe V. Alecsandri la minicapitolul popularizare pozitivă (în condițiile în care Vasluiul a devenit locul comun de referință negativă, datorită și presei), pe Tudor Pamfile prin recepționarea mesajului caracterizant în mari capitale ale lumii, în numeroase țări, deci în afirmarea limbii naționale și a neamului românesc între granițele limbii române care au cuprins lumea întreagă datorită exodului din această a 3-a migrație a popoarelor de pe glob.
Pot exista detractori chiar și de valoare, ceea ce nu deranjează.
Pot exista reminiscențe prelungite prin scribiloții activiști-plagiatorii patentați.
Pot exista numeroase „indicații prețioase” ca în timpurile trăite alături de ciripitorii și turnătorii timpului (secolul trecut), după cum pot exista dușmănii mai mult sau mai puțin ascunse. „Scriptografii” nu lipsesc.
„E unul care cântă mai bine decât mine?” se întreabă și D.V. Marin. Astăzi, nu, dar, poate că va fi în viitor, pentru că le vine rândul și lor să trăiască. Acum, AZI: Pot să probez, cu cărțile mele, cu Revista, ziarul, activitatea de peste 65 de ani, operă care rămâne celor care mereu vin. Alecsandri are continuitate în acești 200 de ani, așa cum Dacia literară, trece prin Viața românească, în Meridianul Cultural Românesc, revistă din spațiul limbii române sprijinită de aproape 900 de colaboratori de pretutindeni.
II. Lizst-Barbu Lăutarul, cobza și țambalul
E destul de greu să se stabilească vechimea fiecărui instrument popular românesc din cauza lipsei dovezilor materiale. Folclorul nu poate nici el oferi vreo siguranță-certitudine, elementele etnografice rămân puține și
disparate.
La un popor de crescători de animale se pot face repede conexiuni bazate pe simplitatea și ușurința de a le confecționa, materialele aflate la îndemână și arta confecționerilor. La români, teiul, socul, stuful, cucuta și salcia rămân materialele la îndemână pentru confecționarea fluierelor, țignalelor, a altor instrumente de suflat ba și pentru cele de percuție: drâmba, cetera, cobza, țambalul, toba ș.a. Instrumentele metalice de suflat, în special pentru fanfare și trâmbițași/surlași au și ele vechime remarcabilă. Confecționerul și interpretul erau cel mai adesea una și aceeași persoană.
Pentru simplicitatea cu care se puteau întinde cel puțin 4 strune pe o scândură (am construit și cântat în copilărie la Giurgioana-Podu Turcului), acordăm credit pentru cel mai vechi instrument ceterii (țiterii), într-un fel de competiție cu fluierul sau cântatul din frunză. Trecerea de la ceteră la țambal nu pare a fi fost grea și nici târzie.
Țambalele mari, mici și mijlocii au fost PIANELE românești, portabile și cine știa „pianul”, era măiestru și la cobză.
Cea mai veche mărturie a prezenţei ţambalului în spaţiul cultural românesc datează cu anul 1538, când Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei, primeşte cu prilejul instaurării în scaun tobă şi ţambal. În anul 1546, în unul din registrele de evidenţă ale oraşului Braşov este notată sosirea în această urbe a lui „Nicolae Dicul, om de casă al lui Mircea Ciobanul, pentru un ţambal al tinerei voivodese”. În această perioadă de timp, instrumentul pătrunde în castele, fiind unul din instrumentele preferate ale nobilimii. Cu denumirea de „organ”, „canon”, „canun”, „psalterion” este consemnat în primele traduceri ale carţilor bisericeşti de la noi, păstrate în manuscris: Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiana, Psaltirea românească şi Cartea de învaţătură a Diaconului Coresi.
(Net: /www.patrimoniuimaterial.md)
Barbu Lăutarul, interpretul mijlocului de secol XIX, cunoscut datorită poetului Vasile Alecsandri, cel onorat de prezența lui Franz Liszt pe moșia sa de la Mircești, apoi la Iași, era un maestru desăvârșit la cobză („starostele și cobzarul” cf. cântecului), țambal și mai ales la vioară. Cu aceasta din urmă l-a uimit pe marele muzician polonez care l-a îmbrățișat și lăudat: „Măi, Barbule, măi, tu ești un mare artist”. Era într-adevăr mare și printre țiganii lăutari, era staroste, conducător, dar a rămas în puțina memorie populară care mai există, un meseriaș de referință istorică. Fără acea autoritate interpretativă n-ar fi fost invitat de marele Alecsandri, într-un asemenea moment și loc, la o sărbătoare de mare gală.
Dintr-un interviu cu cunoscutul nostru contemporan Nicolae Botgros (dintre cele câteva) l-am aflat pe acesta copil purtând prin glodurile Moldovei, un „pian mic” adică un țambal prins cu curele pe după gât sau pe umeri. Rar să existe „bante” de lăutari fără țambal, cobză, fluier, vioară. Dirijorul Botgros a lăcrimat puternic atunci când a vorbit de greutatea și dificultățile instrumentului, lipsa încălțărilor, foamea permanentă a țiganilor lăutari.
Scopul materialului de față nu poate fi altul decât pledoaria pentru recunoașterea valorilor naționale tradiționale care în condiții feudale aspre și-a creat o recuzită instrumentală ilustrativă, a dezvoltat în fel propriu creativitatea românească. E vorba și de alte instrumente, dar „pianul popular”, țambalul a susținut muzica populară și mintea sănătoasă, timp de 7 secole. Participarea fericită a poetului, prozatorului, dramaturgului și ministrului Vasile Alecsandri la promovarea acestor valori peste hotare (prin prezența lui Franz Liszt) iarăși întrunește excelența creatoare remarcată chiar în epocă de contemporanul său Titu Maiorescu (în cunoscuta sa caracterizare).
Din păcate, cel mai mare poet înainte de Eminescu, „acel rege-al poeziei” tinde să dispară prin necunoaștere, ca să nu mai vorbim de „starostele și cobzarul” prin efectul pernicios al noii culturi existențiale.
[ add comment ]
b. Niveluri culturale la Vaslui
E o încercare riscantă care va stârni comentarii care mai de care mai aprige și jignitoare, fie și în particular. Totuși:
1. Sunt (de fapt, nu sunt, dar vreau să nu exclud pe alții, a căror activitate de acest gen n-o cunosc) acei care au stat de vorbă cu președinți de stat, cu prim miniștri, cu cele mai înalte fețe bisericești cu academicieni și mari oameni de cultură ai națiunii române și alți destui din străinătate. Pentru asta a(u) depus eforturi excepționale, dar mai ales le-a(u) transmis învățăturile lor prin televiziune, radio, ziar, revistă. Ca să împlinească o misiune a sorții a(u) înființat și o revistă internațională cu peste 871 de colaboratori din 4 continente… la Vaslui. Destui au crezut că există cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile. Nu știu dacă a fost „singur printre poeți” (M. Sorescu) dar printre ziariști, da.
L-am tot situat și pe Th. Codreanu, în literatură, nu și în jurnalistică, tot pe acolo, dar cade mult la categoria universalitate.
2. Nivelul superior al lumii local-literar-culturale cu prezențe și în plan național, reprezentat de creatori de mare merit ca acad. AOȘR, dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. dr. Vicu Merlan, prof. Costin Clit (care sunt destul de izolați de „garda veche”), prof. Th. Codreanu (cel care dirijează gloria), prof. Dan Ravaru (reputat istoric local), dr. Valeriu Lupu (eseist adevărat), prof.dr. Pavel Toma, dr. Laurențiu Chiriac (cu sabie incultă deasupra capului), poeții Gabriela Ana Balan, Petruș
Andrei, Dorina Stoica și poate câțiva alții, printre care și Daniela Oatu, Mihai Apostu ori Simion Bogdănescu. Desigur nu vreau un inventar ci o exemplificare. Oamenii aceștia au operă, chiar de valoare, se afirmă puternic într-un domeniu (științific sau artistic) de care se ocupă îndeosebi. Că sunt sau nu în Agora, se mai vede la câte o manifestare publică, necesară nu pentru publicul restrâns, mereu același și dedicat, convocat pentru a le observa progresele (cu laude pregătite) și pentru a fi diseminate în presă. Care presă actuală județeană, (cu excepția unei singure publicații) le dă cu tifla și nici nu-i mai pomenește de loc. Destui sunt abonații „bugetari”.
Mai includem aici, cu mari rezerve, pe cei ajunși la mare îngrămădeală, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Repetăm, cu mari rezerve, pentru că unii au ajuns în această organizare pe baza a două trei volume cu creații nemenționabile, prin apartenență politică, sau prin sistemul de protecție a mai marilor sau soților influenți
(C-așa-i în USR). Cineva ca A.D. Tudosie, n-a fost primit. Aici e și o castă… închisă.
3. E nivelul cultural al ambițioșilor, cu sau fără talent, care-și descoperă aptitudini creative în lungi pomelnice. Ba, mai e și un plagiator patentat ca Nicolae Ionescu (cum, nu s-a auto-inclus eternității?). Nu lipsesc titluri„apetisante” ca „vieți dedicate eternității”, „Arpegii…”, „…pentru istorie”, etc. E o subcategorie generată de impulsul simțirilor proprii pe care le lăudăm și le evidențiem, a experienței de viață, a prieteniei și comuniunii de idealuri (chiar din vremuri…tare socialiste). Cartea-emblemă vasluiană „101 vasluieni pentru 100 de ani”, 414 pag, 2019, include pe Ioan V. Maftei, Dumitru Andrei, soții Bulai, Viorica Ispir, prof. C. Afrăsinei și… mulți alții (pentru că aici e… mulțimea). Și ei fac parte din istoria unei societăți cu visuri culturale și acces la metafore. Și dacă scot câte unul sau mai multe
volume e spre lauda lor. De ce să nu-i remarcăm?
E interesantă și cealaltă subcategorie: limbiștii de ocazie ca Th. Pracsiu, Gruia Novac, … cei care neapărat prefațează (cu merite inventate, la greu), cei care prezintă și dau un fel de verdicte de „înaltă” valoare. Dacă acestea ar fi pe merite nici nu i-am putea bănui de această apartenență.
Ce e trist, e că s-a format un cerc închis care: a) nu promovează tineret valoros, pentru că nu cunosc chestiunea, și nu mai pot (pensionari sau morți), nici nu vor. b) izolează public pe cel care nu este din cercul viermuitor al lor; c) sunt abonați la țâța bugetului, că tare se mai ajută unii pe alții; d) pot împiedica hotărât stimularea valorilor contemporane, chiar în aceste amare vremuri pentru limba română. Ca și comuniștii dintre care provin (unii au fost și ciripitori), lovesc prin OMISIUNE. Veche și păgubitoare tactică deși în aceste vremuri ar fi trebuit abandonată. Dar ei atâta pot.
4. Există și acest nivel reprezentat de recitatori ca Dan Ailincăi, Iolandina Ivan și foarte mulți alții care mai intreprind câte ceva la nivelul localităților lor. Până la urmă e categoria de pe care răsare pâinea ziariștilor, care se mai anină de colțuri ale culturii, cam rar și păgubos. Sunt de laudă și aceștia.
Facem alăturare de Ion Mâcnea (Vetrișoaia), Mihai Andon (Berezeni), Ion Diaconu (Vutcani +), Marin Rotaru (Giurcani +), Vasile Fînaru (Băcani), Jorj Dulgheru (Alexandru Vlahuță), Ioan Hodaș (Codăești), Ionel Dorin, cei care fac importante eforturi financiare, creative și de alte genuri (culturale) pe banii, munca, ambiția lor, pe sănătatea lor. Oameni de toată lauda, embleme pentru comunitățile lor, și destul de ostracizați.
Numai că închiderea de tip comunist, cu omisiunea deliberată a altor valori e spre paguba creatoare, a emblemei sociale a vasluienilor, care iau cunoștință (mai ales din presă) nu de valori, ci de violatori, bețivi, criminali, proxeneți și alte categorii negative din „locul unde nu s-a întâmplat nimic” (Sadoveanu). Că aduci în județ 111 valori naționale pentru Vaslui, 514 p.,Iași, 2019, nu mai contează prea mult, în context.
Se detașează Bătălia pentru Vaslui-RO, Iași, Pim, 2020, 738 p. cu valorile naționale infuzate aici.
Artele vizuale sunt slab reprezentate în acest județ. Nici nu prea are cine să-i stimuleze pe artiști, nici publicații care să-i „arunce în luptă” adică să-i facă mai cunoscuți fie în domeniu, fie la niveluri superioare, pentru că în afară de Meridianul Cultural Românesc nu există nici o altă revistă cu o valoare mai consistentă. Prin comparație, Bacăul are Ateneu, Plumb, Cadran Cultural, ș.a., Iașul are aproape 10 reviste printre care Scriptor, Booklook, revista Ligii Scriitorilor și altele, Galațiul alte vreo 5, și putem continua. Iată de ce nominalizările vasluiene sunt destul de puține: pictori Gheorghe Leteanu, Dionisie Gradu, caricaturistul (cel mai mare din toate timpurile pentru Vaslui) și autor de aforisme Nicolae Viziteu, sculptor Gheorghe Alupoaie (cam retras din cauza vârstei, bolilor, necazurilor) autorul, printre altele, a unui bust eminescian extrem de bine realizat, ilustrator de carte Cătălin Sîmpetru, o artistă plastică mai cunoscută Viorica Ghenghea (are și un cenaclu artistic împrejurul său). Poate ar trebui să nominalizăm compozitori (Dumitru Jijie, Marcel Iorga), interpreți de muzică ușoară (Doina Moroșanu) și populară (Silvia Ene, Mariana Carnaru, Nadia Duluman, Genoveva Porumb).
Ne lovim, însă de acel pomenit blestem: din cauză că au „emigrat” de prin aceste locuri (cu care nici nu mai țin legătura ca în cazul Alexandrei Nechita) nu putem credita cu vreo contribuție la viața culturală a zonei decât pe cei nominalizați mai sus. Ne-am exprimat întotdeauna că luăm în calcul doar pe cei care de aici pentru cei de aici produc spiritual și cu oarecare folos pentru acești oameni, mereu părăsiți de materia cenușie care s-a ivit pe aceste meleaguri.
Cultura ca valoare umană.
Componentă a personalității ține de mediu pentru că momentul actual nu favorizează nici persoane, nici talente, nici genii.
Ca orice om să aibă o valoare în societate trebuie să aibă OPERĂ și ceva AVERE, prima ca dovadă de talent, cealaltă ca o condiție a independenței și libertății de creație. Arta la comandă nu înseamnă libertate de creație. Desigur mai sunt și alte elemente, dar acestea sunt esențiale.
Opera înseamnă eforturi suplimentare pentru creații folositoare mulțimilor fie că acestea sunt comunități compacte, fie unor popoare întregi; ieșirea într-un „exterior” face parte din afirmarea în Agora. Diversitatea operei ține de câte domenii ale vieții sociale există în contemporaneitate, ba chiar și altele noi. Din conceptul de „cultură” nu pot fi excluse creațiile literare (de orice fel), jurnalistice, istorice, cercetări științifice și, până la urmă, orice folosește progresului uman.
Averea ține de origine familială dar mai ales de priceperea de a aduna ban cu ban, de a construi pentru „producție”, de a obține plusvaloare prin angajați, de a valorifica roade ale inteligenței, talentului, darurilor naturale (câți interpreți de muzică populară sau ușoară, ca să nu mai vorbim de tot felul de modele, de scamatori, chiar hoți de meserie, care au reușit să adune averi substanțiale). O discuție aparte este legată de oamenii de afaceri. Averea nu creează talent dar talentul este sursă pentru avere.
Pentru că cele două mari merite sociale sunt rare, și purtătorii acestora sunt rari, uneori unici, înzestrați cu suferința creației și cu pu-terea de a lupta pentru idealurile lor. Cei fără aceste calități ratează, sau pur și simplu dispar.
Vasile Alecsandri, Alexandru Macedonschi, G. Călinescu sunt exemplele reprezentative din toată istoria noastră.
l
Schița de mai sus urmărește nu o clasificare ci semnale pentru eforturi de natură culturală, suplimentară ale unor talente de pe cuprinsul acestui județ.
[ add comment ]
a. Nume și mențiuni.
Nu e greu pentru un observator dintr-un județ să vadă cel puțin 4 niveluri de afirmare și promovare literar-culturală în raport de complexitatea și importanța domeniilor abordate. Vom spune de la început că: 1. Cele mai importante personalități culturale ale momentului, care se impun și în plan național sau chiar mai mult, mai ales în domeniul jurnalismului cultural rămân în ultimă analiză pe criterii stricte, doar două: Valeriu Lupu și Dumitru V. Marin.
De ce doar ei? Printr-un fel de comparație: să vedem că într-o cameră există un loc de încălzire, soba, unde ar fi locul unui reputat critic literar, Theodor Codreanu, e un loc, dar unul singur (intimitatea laboratorului său); există împrejur mai multe rafturi bine garnisite cu opere „aurifere” ale unor condeieri absolut remarcabili: poeții Petruș Andrei, Gabriela Ana Balan, Dorina Stoica, prozatorii Val Andreescu, Vasile Chelaru, istoricii Costin Clit, Vicu Merlan, Laurențiu Chiriac, ziariștii Valeriu Lupu, D.V. Marin, de curând Jenică Rusu. Camera este încălzită, parfumată și însuflețită pentru public de un ziar cu pagină de cultură și o revistă internaționalizată conduse de D.V. Marin, cu rol de promotor zonal. Urmează celelalte niveluri.
Încurajăm fără rezerve orice încercare de a aduce un strop de cultură, nu în plus, cât de calitate, în aceste vremuri de atacuri pernicioase la însăși existența limbii române, amenințată cu dislocarea sau… dispariția. I-am publicat întotdeauna în Meridianul Cultural Românesc pe toți acei care
s-au înscris în bătălia pentru LIMBA ROMÂNĂ. Nu prea ne ocupăm de smângălitorii, aplaudacii sau pupincuriștii de serviciu, după cum nici de analize ample, ocuparea timpului
nostru fiind prin manageriatul grupului de presă, recordurile mondiale și naționale în jurnalism, încurajarea valorilor care se iau la trântă cu nemurirea.
Participăm, uneori, și la manifestări publice în care actori de pe scena căminului cultural din Pocreaca de Vaslui, deci de liga a IV-a, se dau c-ar fi de… Teatrul Național. Recent i-am văzut pe unii care, ca împărțitori la poștie, chiar ei înșiși, își rezervă un loc în eternitate. Din toate cele 4 straturi culturale.
N-am nimic cu acei „foști” care-și văd bucuroși numele și menționată vreo valoare (adesea ipotetică) pentru o activitate publică demult trecută pentru că ei doar că și-au îndeplinit sarcinile de serviciu de atunci: considerația că vreun gornist al PCR ca Elena Condrea, Gheorghe Cârjă, Constantin Tămășanu, Gruia Novac și încă vreo duzină, au drepturi „în eternitate” mi se pare afirmație total nejustificată! În planul valoric social-cultural, nu ca oameni. Că mulți și foarte mulți dintre ei au mișcat condeiele pe la Securitate și au făcut prea mult rău, ca acesta să fie uitat.
Cred că cel mai cunoscut-recunoscut-descoperit și activ a fost profesorul bârlădean atât de contestat astăzi, Gruia Novac, cel dovedit cu acte că a fost colaborator de nădejde nu numai la spectacolele comunist-patriotice ci și în urma unor sarcini speciale de după. Că omul a avut condei… se știe.
De mult nu-mi mai place octogenarul Gruia, căruia la înființarea postului de radio Unison la Bârlad (anii 90) i-am oferit postul de director (în detrimentul fiului meu) scoțându-l în priveliște exact atunci când lumea scuipa în urma lui pe stradă (cine credeți că m-a trădat constant?). L-am evidențiat în cărțile mele pentru cât a contribuit la afirmarea literaturii vasluienilor, dar niciodată n-am putut trece peste lingușirile tare groase pentru diferiți, inclusiv pentru mine (un discutat „encomion”). La o lansare recentă, toată „lumea bună” care s-a tot lăudat unul pe altul, tot de pensionari a fost alcătuită. Tinerele talente cu capetele pleșuve sau părul alb, n-au primit printre ei nici măcar un tânăr, sau un elev. Măcar unul, care, evident n-ar fi stat în tot timpul celor peste 3 ore cât participanții descopereau câte merite au și nu le-au știut. Noroc mare de un lingareț.
Scriam și altădată, că putem descoperi cele 4 niveluri de cultură și creație printre vasluieni (de rând sau cu pensii tare mărișoare). Dacă n-ar fi fost pomeniți în carte n-ar fi venit niciunul, că la „Omagiu cărții și culturii vasluiene” (8 ediții…) nu i-am văzut. Li s-a deșteptat cultura în cap după alcătuirile super ale „îngrijitorului”.
[ add comment ]
Calendar
