Doar un exemplu: la Muzeul județean sunt vreo câțiva muzeografi de valoare, și eram prieten cu toată lumea. Din cauza opiniilor legate de incompetenta cea mai incompetentă pe care o cunosc (și sunt destul de avizat, nu?) acum, toți se tem să-mi răspundă și la un salut, prin preajma instituției (la care am cărat obiecte cu traista, la întemeiere) să nu fie văzuți pe camerele de supraveghere. Alt exemplu: oameni activi din preajma lui Buzatu care se uită primprejur înainte de a da mâna cu mine… Și alt exemplu: angajații primăriei care se uită mult-mult în hârtii (sau calculator) până să-mi răspundă. LE ESTE FRICĂ… FRICĂ!!!
Dacă ne întâlnim în altă parte toți sunt degajați și… prieteni vechi.
Asta din cauza criticilor de om independent și presă asemenea pe care le-am formulat împotriva tripletei groparilor culturii vasluiene.
Numai că este și un revers important: A CRESCUT MULT, CHIAR MULT, numărul celor care mă salută pe stradă, unde dintr-o sută cam 70 mă cunosc și recunosc. Concluzia: Independența mea de spirit mă costă financiar dar e cu asupră de măsură câștig la respect în teritoriu.
Reacții mari vin de prin comune: „chiar v-a dat afară, putoarea aia?”, „dom profesor, nu cred, chiar pe dvs?!”, „înseamnă că e proastă rău”, „și nu i-ați dat una să vă țină minte?”, „sunteți singurul din câți știu să meritați statuie, ăștia, ce vă fac?” ș.a.
M-au impresionat cei 180 de spectatori din sala Căminului cultural din Pădureni, când le-am fost prezentat, la Festivalul Umorului: s-au ridicat în picioare cu aplauze. Mulți primari se comportă cu demnitatea respectului, și, mărturisesc, mă simt bine, când văd „reușitele inverse” ale celor 3 care mă tot sabotează, ocultează, bârfesc, ori înjură. Îmi aduc aminte de o formulare plastică a unui primar deștept: când urmașii se vor întreba cine a fost Buzatu (sau Pavăl), răspunsul va fi sigur „acela de pe timpul lui D.V. Marin!”.
FRICA NEAGRĂ există, însă, din păcate mai adâncă decât în Deceniul dușmăniei când exista părerea că poți găsi dreptatea în altă parte. Acum, chiar că nu mai are cine să-ți facă dreptatea, nu care o aștepți, dar ceva-ceva să nu mori neîmbânzit. Minu Poede din Poienești, unul dintre eroii cărții mele cu reacții internaționale, Jale și eroism românesc, Iași, 2020,305 pag. este otrăvit de nedreptățile îndurate și înainte și după 1989.
I-am scris o scrisoare personală lui Pavăl… nimic, ură deplină. I-am scris o Scrisoare deschisă lui Buzatu care-o acoperă pe Mocanu. Acum chiar că a dat peste margini prin ordinul pe care l-a dat să mă scoată (oamenii lui) din Curentul cultural pe care l-am creat și susținut peste 52 de ani. O viață am realizat elemente culturale FUNDAMENTALE pentru cultura vasluiană. Sunt mult prea mici ăștia să țină cont decât de dușmănia lor feroce.
Să facă și ei ziar, TVV, radio, revistă internațională și mă duc în genunchi să-mi cer iertare. Dar… pot? (Ar fi putut mai mult un trădător personal…)
Pe câțiva care ar putea, îi înnăbușă frica neagră de astăzi. Iată de ce hemoragia materiei cenușii de pe aici spre lumea mare va tot continua.
[ add comment ]
Cu nestăpânită curiozitate ne-am deplasat la alt festival vasluian expulzat într-o comună ca să-i sature și pe aceia de cultură, nu numai pe orășeni. La PĂDURENI, unde a fost și o codiță din Festivalul Umorului „Constantin Tănase” ajuns la 52 de ani de existență și, transformat de fapt în STAGIUNE TEATRALĂ TEMPORARĂ. Vedeți completări la materialul din numărul trecut.
Echipa a cuprins pe redactorul ziarului nostru la Huși, dl. prof. Petru David și am cooptat pe ziaristul Jenică Rusu. Deci:
LA PĂDURENI, o localitate de lângă Huși, care e mai mult o stațiune de distracții, agrement, odihnă, ASTĂZI, prin activitatea neobosită a unui primar născut, crescut și care a activat toată viața în comună, Temistocle Diaconu. Am mai scris, omul acesta are capacitatea de A FACE!!! Până la urmă un festival local meritat, onorant și tare folositor expansiunii edi-litare și turistice a localității.
Festivalul Fanfarelor a devenit „itinerant” cum s-a exprimat profesorul-dirijor Nicolae Balan, unul dintre cei care a sprijinit inițiativa Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui de destui ani încât să-i fim toți recunoscători, acum 16 ediții, ceea ce ar însemna doar 16 – 20 de ani. Și nu e corect, pentru că: Primele 3 ediții
s-au desfășurat în anii 1971-1972-1973, sub conducerea, lui D.V. Marin, singurul însărcinat să-l organizeze, de către șefii de la cultură și partid ai timpului. Au mai fost și alte ediții, pornite tot de la ediția I, de către niște trecători prin sfera culturală, pentru că în afară de Ștefan Șerban și Dan Ravaru n-au prea mai fost chemați prin sector. Am mai scris despre asta.
Prima ediție a Festivalului Fanfarelor a avut loc în sărbătorile de 1-2 Mai 1971, în parcul Copou din Vaslui, pe o zi ploioasă, astfel că fanfarele cântau de se spărgeau, fie în ploaie, fie sub donjonul rotund din dreapta, unde și mai înainte, de 23 August 1944, cânta Fanfara militară pentru bunăvoia plimbăreților cu joben.
Au fost 19 formații în 1971 (sper să nu-mi joace feste memoria);
Au fost 23 de formații în cea de a doua ediție, desfășurată în pădurea Brodoc;
Au fost 21 de formații, în cea de a 3-a ediție, toate din județul Vaslui, fără invitați din afara județului, cu defilare prin oraș. La cele anterioare convocarea era la locul de desfășurare.
S-au dat diplome fără premii bănești, deplasarea, pregătirea, masa erau asigurate de primării, cei mai buni primari fiind de la Ivănești (Alexandru Brumă) și cel din Gherghești; fanfara din Bacioi-Gherghești câștigând două ediții.
Oamenii erau aduși prin sarcină de partid, cam împotriva voinței lor pentru că nu mai aveau nunți în acele zile. Festivalul a devenit un stimulent pentru că dobândea un nume și aveau gratuită o reclamă, mereu necesară „bandelor” adică formațiunilor
respective. „Banda de la Valea Mare” a egalat-o ca notorietate pe cea a lui Dincă Ion Grăniceru din Toflea-Tecuci, și am înregistrat-o pe un magnetofon portabil pentru Radio Iași.
Subliniez că după acele prime 3 ediții a urmat o pauză de câțiva ani buni.
Cei care au urmat la cârma culturii vasluiene, mai niciodată potriviți pentru asta (vezi cazul lui Miluță Moga, politic numit, politic destituit, fără a reuși nimic), au vrut să fie și ei „inventatori” și au luat-o cu „ediția I” de vreo 5 ori în total. Deh, au făcut și ei ceva…
Marele dirijor care a fost Nicolae Balan, ar avea dreptate că „festivalul itinerant” așa cum l-ar numi el pentru că a fost organizat în mai multe comune, în orașul Huși, nicicum la Vaslui în ultimii ani, deci de la începutul „traseului” ar fi doar 16 ediții, dar nu e drept nici că se uită de unde s-a pornit, nici că raționalizarea aceasta de azi, a dus ca să avem doar 4 – patru – formații (Măgura-Dragomirești, Slobozia-Gârceni, Valea Mare-Ivănști, Trandafirilor-Vaslui) în concursul propriu-zis din festivalul fanfarelor de la Pădureni, comună din județul Vaslui. Cândva erau 20 până la 40 de formații, cu selecții și între ei, și ale unor
responsabili, cu sute de instrumentiști. Cel puțin la Valea Mare puteai să alegi dintre 8-10 formații. Acum, doar unele primării mai cumpără instrumente, ca să facă formații de elevi pentru că bătrânetul a dispărut; lăudabil pentru primarii de la Gârceni, Lipovăț, Hoceni, Cozmești, Zorleni.
Fanfara, oriunde s-ar afla strânge populație.
Fanfara, ca formație artistică își are sfârșitul pe aproape, dacă ținem cont că în alte părți ale lumii un asemenea ansamblu e privit ca o mare curiozitate. Desigur, interesantă, bună de spectacol și joc, dar foarte greu de întreținut.
Am privit că îngăduință faptul că formațiile din concurs și-au împrumutat basiști, eufoniști, clarinetiști între ele, fiecare vrând să fie cât mai completă… fonic. Am privit îngăduitor cum mai mint țiganii să atragă clienți și autoritate („vezi, ăsta cântă la 10 prăjini”), cum se zbat să reziste în piață publică. Din această cauză încurajăm și firavele eforturi ale Direcției Consiliului Județean condusă de actorul Lucian Onciu. Atât cât poate el face,
nu-i de ici de colea încurajarea acestei arte cu mare vechime în istoria noastră culturală.
Numai că dacă-l laud, îi fac un mare rău pentru că-l pândesc groparii culturii vasluiene și omul nu-și poate risca serviciul. Îl înțeleg, deci.
Mai adaug ceva: un prezentator cam bătrâior a afirmat că fanfarele-și au sorgintea doar după ce o anume personalitate a achiziționat alămurile vieneze pe la sfârșitul secolului trecut. Inexact, pentru că dacă pianul românesc, adică țambalul există de multe sute de ani (fie și ca ceteră), și fanfare cu instrumente clasice tot din aramă au tot cam aceeași vechime, iar introducerea „alămurilor” adică a instrumentelor mai fine, cu compoziție metalică sofisticată pentru sunet mai fin, făurite de meșteri vienezi (capitala muzicii într-o epocă istorică) această adaptare la progres, reprezintă o altă etapă în istoria muzicii de fanfară.
Barbu Lăutaru cânta la cobză, dar avea și taraf după el, Nicolae Botgros, contemporanul nostru, purta țambalul copil fiind, dar tot în cadrul unui taraf care l-a impus ca dirijor și mare violonist. Fanfara se reprezintă de mai bine de un secol, drept cea mai importantă formațiune muzicală de pe tot teritoriul românesc, îndeosebi din Moldova, și, mă îndoiesc să nu fi auzit cineva de Fanfara de la Cozmești, Iași), Fanfara lui Ion Dincă Grăniceru (Toflea, de lângă Tecuci), de Fanfara de la Bacioi-Gherghești, concurentă prin valoare cu Fanfara de la Valea Mare – Ivănești, Vaslui, sau de cea de la „10 prăjini” din jud. Iași.
Am descris într-o carte, cum, în ultimele zile de Crăciun-Anul Nou, din 1971, cu ocazia unui Festival la Muzeul Satului din București, fanfara de la Obârșeni-Voinești a paralizat în câteva minute transportul și mișcarea populației din Piața Unirii din București, o mare de oameni, și, după circa o oră ne-a transferat miliția la Hanul lui Manuc, unde ne-a felicitat primul ministru Manea Mănescu, aflat și el acolo, după ce ne-a strâns mâna la fiecare asistând la evoluția de la Muzeul Satului. Absolut real și pe deplin îmbucurător, atunci și azi, mărturie pentru viitor.
Un Festival al fanfarelor poate încuraja existența unor formații aflate pe moarte din județul Vaslui, strângând în formații resturi din ce a fost până de curând.
Cele 26 – 29 de ediții pe care le cunosc, ar fi ca o zbatere pentru menținerea lor. Oricum, acele prime 3 ediții pe care le-am organizat între 1971-1973, când era abundență de instrumentiști, „bante” și… nunți, la care cântau, nu mai pot fi egalate astăzi, într-o nouă cultură existențială care a schimbat percepție, aspirație, execuție, în artele vizuale populare.
Fanfarele ar trebui să reziste timpului, ca element specific românesc și de aceea voi încuraja neprecupețit orice efort pentru înființarea formațiilor cu copiii-școlari. Felicitări Valerian Hriscu – Lipovăț, Sorin Scutelnicu – Gârceni (singura comună cu două formații în concursul de la Pădureni), Palatul copiilor – Vaslui, Stemnicul-
junior de la Fâstâci – Cozmești (ce formație trăsnet era aici…) și celor care vor mai face astfel de fanfare.
Temistocle Diaconu a fost și el la înălțime. Pe când, fanfară la Pădureni?
[ add comment ]
Cam asta s-a întâmplat în această parte a lunii septembrie 2022, când a fost programat FNUCT, în mijlocul unui șir de mari petreceri populare în Vaslui, pe banii mulți, mulți, ai contribuabililor.
„Îmbracăte-n podoabe țară sfântă/ Să nu mai știe nimeni ce te doare” (Al. Vlahuță) ar fi nota caracteristică a perioadei august-septembrie, când în Vaslui s-a organizat o avalanșă de sărbători și festivaluri, festivăluțe și întâlniri publice ale politicienilor-edili cu publicul, pe care să-l convingă în vederea alegerilor. O mai bună și folositoare prezență a cuplului Pavăl-Buzatu în băile de mulțime nici că se putea?!? Mai mult Pavăl, că, cică el le-a organizat… mde, cu banii lui, cu averea lui, NU? E ca și cum ai spune că ce-a organizat Onciu îi aparține lui Buzatu.
Adică, trai neneacă pe banii publici !!!
CE-AM VĂZUT:
Stagiunea teatrală temporară la Vaslui, cu bune și rele, unele foarte rele și cu impact negativ în educația publicului, pe destule zile în care am avut ce alege, ce lăuda, ce critica. O bună parte dintre cei prezenți dau notă de trecere acțiunilor coordonate de un tânăr actor, director de Centru, în cadrul acestei STAGIUNI. Nu-l împiedică nimeni și nu știu de ce nu s-a intitulat Festival de teatru. Ce-a reușit Bichineț, trece de nota 5, ce-a dăunat destul, cu nota 2, pentru Muzeul reprezentat prin absență de Ramona Mocanu, de Marian Antoniu sau de alți muzeografi (se evidențiază unul Grecu primitor de 4500 lei, pensie de handicap).
(Dacă) dăm calificative STAGIUNII și emitem aici opinia personală la care avem dreptul ca orice persoană dar mai ales ca un om de cultură prezent în acest areal de 52 de ani, și… organizator al primelor ediții, publicist și cel care a susținut acest Festival în media (adică TVV, Radio, Ziar, Revistă internațională) răstimp de aproape 33 de ani. Notați bine asta!
Festivalul Umorului s-a desfășurat în comuna Pădureni, astăzi o adevărată stațiune turistică. De fapt nu în întregime, pentru că la Casa de cultură Vaslui a fost o Expoziție itinerantă (cu somități în domeniu), în holul Primăriei Vaslui o altă EXPOZIȚIE, de fapt cea mai necesară și mai valoroasă, a lui NeVe, iar ce s-a mai întâmplat la Muzeul Mocancei nu mă exprim, pentru că m-a izgonit din acest loc unde am cărat împreună cu întemeietorul Constantin Popescu tot felul de obiecte (de pe la Școlile din Bălteni, Gușiței și altele).
Dat fiind că „brigăzile artistice” au decedat, filmul de amatori, așișderea, textele de amatori au dispărut (toți premiații sunt profesioniști reunoscuți, deci premii în familie, știute, ușor și rapid analizate), caricatura e prezentă prin alți profesioniști, dar al nostru NeVe e neglijat și cu totul nestimulat…
Deci, ce analizăm?
Concursul de interpretare de la Căminul
Cultural Pădureni, județul Vaslui, o comună grozav de bine slujită de Temistocle Diaconu, un învățător cu harul de a face. Sâmbătă după ora 15, au fost 16 numere, iar dacă-l considerăm cu a doua interpretare pe Dan Ailincăi, 17. Valoarea? Președintele juriului, Marcel Anghel, a anunțat cam de după cortină că „nu s-a acordat locul I” la interpreți
individuali. Așa că Dan al nostru e primul, dar pe locul II. Adolescentele care au mai primit premii, nu mi s-au părut bine alese. În același timp am apreciat pe Ion Oprică, fost primar la Tomești, pe Constantin Tiron, fost câștigător al secțiunii din Festival, pe Irinel Popa.
Trebuie să vă spun de la început că mulți dintre concurenți au tunat mânioși după atribuirea premiilor, cel puțin conducătorul formației de la Turnu Severin, scriitorul Florin Alexandru nici n-a vrut să mai stea de vorbă cu nimeni: „măcar să fi ținut cont că am parcurs 800 de km și… ați văzut ce program bun avem”. Continui eu, pe linia lui: urmărindu-le programul (echipă numeroasă și talentată) am
descoperit noua înfățișare a noilor brigăzi artistice de care s-a apropiat evident.
Au câștigat, „Trupa prichindeilor” de la Școala Delești și Teatrul nescris din Șanț-Bistrița, unde am descoperit, prin anii 70 „jurnalul vorbit” ca o categorie folclorică (într-o cercetare). Acum cu
„Surpriza vieții”, un fel de umor negru pe tema întoarcerii soțului după ani de muncă în străinătate, de fapt destrămarea familiei datorită muncii pe aiurea. Juriul a mai fost impresionat de copilul
Bodnar Andrei din Câmpulung Moldovenesc, de la școala „Bogdan Vodă” (dar însoțit de părinți). Eu
l-am felicitat pe elevul (cam dolofan), pentru memoria lui deosebită și sprijinul părinților.
Când nu ai prea multe evoluții de analizat… rămâi cu ce ai, adică acestea, doar câteva, cu mult mai puțin decât în 1970 sau 1972 (numai la secțiunea Brigăzi, vreo 23 de formații). Dacă Ediția I a durat 3 zile, acum concursul a durat mai puțin de 3 ore. Ca tot înțeleptul: BINE CĂ N-A DISPĂRUT CU TOTUL!!!
Revenind la Festivalul Umorului, pentru care am documentat 2 cărți, una la 40 de ani, alta la 50, cam 90 de personalități care au argumentat-
recunoscut că am avut contribuții determinante la implementarea acestui act=fapt cultural, cum poate un pribeag de peste 40 de ani, în vreo 14 rândulețe să nege asta? A, da. Era nevoie de orice motiv ca securisto-comunistoizii din frunte astăzi, să găsească un motiv să mă elimine dintr-un proces cultural pe care l-am condus peste 52 de ani, prin ziarul zonal Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău, TVV, Unison Radio, Revista internațională M.C.R. Și, iată au făcut acest fapt cu totul reprobabil, pentru că nici o acțiune, nici un fapt, NICI UN CUVÂNT nu s-a admis despre mine. Unul nu mi-a dat voie nici să prezint în public M.C.R., azi o mândrie națională pentru jurnalismul cultural. Mai ales că s-au găsit trădători și slugoi, ori vechi șefi cu ochiul și timpanul…
Cineva scria că e vremea lor, adică să-i las în pace. S-au jertfit acești nenorociți în locul meu? Au muncit ei, la ceva? Cred ei, că mă pot scoate dintr-o istorie făurită de mine?
Eu am ales să fiu unul contra multora, că asta înseamnă munca în presă, unde am ajuns cel mai important jurnalist vasluian din toate timpurile. În această calitate îi înfrunt pe neputincioșii înfipți la plăcinte în cultura locală. Să se știe?!?
Cele 56 de cărți, ziarele, revista, stau mărturie unei munci prețuite în țară și peste hotare. Aviz groparilor culturii vasluiene.
l
Cineva îmi spune că se fac „ample cercetări” să mă găsească de mincinos. Bre,… eu sunt aici, citiți cele 33 de acțiuni fundamentale pentru cultura vasluiană. Eu, oricum rămân în istoria locului, voi…
pentru ce?
l
„Îmbracăte-n podoabe țară sfântă/ Să nu mai știe nimeni ce te doare” (Al. Vlahuță).
[ add comment ]
În vara aceasta s-au organizat mai multe manifestări
social-culturale de către unele instituții îndreptățite și…
„obligate” să cheltuiască banii alocați.
Primăria Vaslui, prin prea economul Vasile Pavăl nu a acordat nici un leu pentru stimularea unor persoane, grupuri, ONG-uri, adică n-a mai alocat fonduri nerambursabile. „Net culturî” ar putea spune pe rusește chiar unul dintre beneficiarii „zilelor” de distracție subculturală ale Vasluiului, Eugen Doga din Chișinău, mare favorit al cuplului Buzatu – Pavăl (groparii culturii vasluiene). Adaug despre Eugen Doga: e un mare muzician al neamului românesc.
Se avântă în „festivaluri” Centrul Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui de unde Lucian Onciu ne-a comunicat un program lăudabil. Puteți să descifrați multe din interviul difuzat. Cu osârdia Primăriei s-au mai inventat însă, încă două-trei festivălurele cu bani larg aruncați. Pretexte de oameni tâmpiți.
Noi ne bucurăm strâmb de Festivalul Umorului
„Constantin Tănase” care acum nu mai e în campanie electorală și care prilejuiește întâlniri rare cu artiști de mare valoare, pe scenă și în afara ei. Zic „strâmb” pentru că în pofida faptului că i-am consacrat mulți ani din viața mea organizării primelor ediții, și mai mulți ani, peste 52, susținerii culturii locale, și aproape 33 ani susținerii prin mass-media și presa scrisă (însumi am un număr mare de articole în
Meridianul Iași-Vaslui-Bacău și M.C.R., ș.a.) în pofida unei asemenea activități UNICE în țară și în lume, organizatorii nu fac ceva pentru veterani ca mine. Cum s-ar spune nu se
gândesc la o întâlnire cu omul acelor ani. Asta și pentru că un nenorocit de pe aiurea s-a afișat în martor mincinos și neștiutor. Jigodia oricum iese la vedere.
Afirm că dintre ORGANIZATORII F.N.U.C.T. cu ceva putere de decizie, mă mai aflu doar eu în viață, pentru că un oarecare șopocăitor de atunci nu avea sarcini de organizare. Afirm și eu că la vremea aceea „partidul era în toate” dar oamenii care l-am organizat eram vii și foarte obosiți de atâta alergătură. Adică oamenii capabili l-au făcut și nu entitatea cețoasă de la partid și nici informatorii lor.
Am respectat întocmai adevărul istoric în cele 2 (două) cărți consacrate (Festivalul Național al Umorului, 218 pag. din 2010 și Festival semicentenar: 50 pentru 50, anul 2020, 322 pag.) și în articolele, reportajele, interviurile, de pe parcursul celor 32 de ani, de după 5 decembrie 1990, când am înființat TVV. De curând, am făcut unele precizări în cea de a 56 carte a subsemnatului, Mărturii pentru istorie, anul 2022, 274 pag.
Festivalul Umorului întemeiat, printre alții, și de mine, cu prima ediție între 3 și 5 iulie 1970, a rămas și este astăzi prima instituție culturală cu prestigiu care reprezintă Vasluiul la nivelul cultural al României.
Observ stupefiat că SISTEMUL, ocultanții locali mă scot din istoria culturală a județului, o istorie pe care am marcat-o 52 de ani.
Clar, clar: am contribuit hotărâtor la primele 3 ediții, am mediatizat la fel 33 de ani adică din 5 dec.1990, am scris cărți, am realizat interviuri, am difuzat în toată lumea prăpădita cultură vasluiană, năpădită acum de acești viermi.
Păi, dacă 40 din prima carte și 50 de oameni din cea de a doua, adică aproape 90 de oameni depun mărturii documentare pentru afirmațiile mele, cum de este luat în seamă pentru cele vreo 14 rânduri un ciubucar fugit de pe aici? Acesta ar fi motivul (doar) pentru negarea unei activități de mare folos acestui neam, dar e, în fapt, o acțiune concertată a comunistoizilor de pe la țâța bugetului.
Chiar am rămas unul contra multora dacă până și Episcopia Hușilor mă ostracizează.
Numai că… mai am multe cuvinte de spus.
Să se audă!!!
NOTĂ „FINANCIARĂ”:
Aud că aproape 15 presari ar fi primit bani pentru susținerea mediatică a Festivalului și a celorlalte activități subculturale, subliniez subculturale, pe potriva Primăriei, cu comisia sa culturală, și a unui județ din care emigrează masiv creierele.
Banii cei mulți sunt pe spectacole. Închipuiți-vă (că nimeni nu ne va spune cifra reală, nici parandărătul) câte miliarde se duc pentru spectacolele din
STAGIUNEA VASLUI…? Câte pentru „deplasări”, cazări de lux, mese oficial-simandicoase, chiar la distanță de oraș, plata combustibilului, plata atâtor oameni… nu-i așa că mintea se întunecă?
Nu zic să nu fie Festivalul, că am pus umărul să fie.
Dar pe cine plătim, ce talente încurajăm? AȘTEPTĂM COMUNICĂRI că o conferință de presă nu a existat.
Comparați:
Grupul nostru de presă care a sprijinit cu toate mijloacele și toată forța cultura aceasta, chiar Curentul Cultural Informațional Vasluian, difuzează ziar și Revista Meridianul Cultural
Românesc în toată lumea, nu a primit vreun bănuț, nici măcar pentru un abonament de 52 de lei pe an. Nu vrea și nu vrea Cristos Gornistul.
Precizăm că prin existența noastră am sprijinit financiar județul, prin taxe, impozite, locuri de muncă, mijloace de transport, etc. Am adus bani în județ, am întreținut atmosfera cultural-spirituală.
Cel mai mult am realizat prin ridicarea Vasluiului pe HARTA CULTURALĂ A LUMII.
Și ăștia cheltuiesc miliardele, în care am pus și noi banii noștri ?!!!!
Spectacol de țipăt, scălămbăituri, pornografie, marți după ora 21, chiar în centrul municipiului…
[ add comment ]
Un fel de epopee, târziu încheiată cu succes.
Un MEMENTO necesar de ziua presei vasluiene, 26
septembrie 2022 și pentru Adunarea generală a ziariștilor profesioniști de luni 12 sept. 2022, ora 14.00.
Răspund dinainte unor cârcotași, tot mata, domnule? Puțini mă vor putea egala vreodată, prin câte am realizat
într-o viață consacrată slujirii limbii române.
Prietenul și tovarășul meu din grupa 207 a Facultății de filologie a Universității Al.I. Cuza Iași, fost mai mare prin TVR și Radio România, dr. în științe filologice, prof. Mihai Miron „a sunat” adunarea pentru re-înființarea Uniunii Ziariștilor Profesioniști întemeiată în 11.01.1919, cu primul Congres în 1923, la Cluj și cu încercări timide după Revoluție ale câtorva ziariști printre care C.T. Popescu, D. Tinu, Sergiu Andon ș.a. de a întemeia Clubul ziariștilor, dar care nu reușeau să facă măcar un grupuscul organizator.
Cum nu se lega nimic, înfuriat, Mihai, împreună cu Dan Lutic și Brătescu, au hotărât pe 4 mai 1990, la Poiana Brașov să revitalizeze U.Z.P. Primul Congres de după Revoluție a fost la Iași, cu ocazia re-apariției în mass media a Studioului Teritorial TVR-Iași, și, când noi emiteam din 5 dec. 1990. Mihai ne-a convocat pe vreo 12-15 la un Congres de constituire,
într-o grădină de vară, în 1991, după care anual, ne-a târât măcar în vreo ședință printr-un județ, o dată și la Vaslui.
Totdeauna pe banii și pe timpul nostru. Am fost mereu alături de președintele Miron (până în 2012, când s-a retras) și de Doru Dinu Glăvan sau oricare ne-a reprezentat în lume.
Subliniez, în lume, chiar dacă proiectata UZP – pe Balcani,
n-a reușit, deși eram euforici la Timișoara împreună cu sârbii.
Am avut tot felul de întâlniri absolut memorabile, cei din frunte (printre care mă aflam și eu, pentru că eram și în Comitetul Director și chiar vicepreședinte și aveam singurul grup de presă, adică TVV, radio, ziar/revistă), pe lângă un program convingător, pe lângă personalitățile invitate, să socializăm, să încercăm să re-unim tagma asta a oamenilor talentați într-ale scrisului dar fără respectul față de ceilalți (glumeam că, într-o adunare cu 100 de ziariști, sunt 102 genii), fără o credință în reușita care se arăta la orizontul mereu mai depărtat. Noi nu ne-am pierdut nădejdea de recunoaștere a statutului de utilitate publică răstimp de aproape 20 de ani. Primul care ne-a promis sprijin direct și eficient a fost Mitropolitul Ardealului, Streza, la Complexul monahal din Sâmbăta de Jos.
Cu totul memorabilă a fost organizarea lui Doru Dinu Glăvan în județul Caraș Severin, de fapt la Reșița și Băile
Herculane (12 – 14 decembrie 2008). Acolo a început să se simtă un fel de unitate și mai ales forța acestei bresle.
Am participat la toate adunările acestei Uniuni, unde,
uneori, nici nu se încheia vreun proces verbal dar „ne răcoream” între noi împărtășindu-ne greutățile, problemele și visurile. Mai ales speranțele. Cu mâna pe inimă: am reprezentat Vasluiul și presa democratică din Moldova, pe oriunde am mers, corespunzător, activ, financiar, creativ, loial, conștient. Tot cu mâna pe inimă: nu mi s-a întâmplat să nu fie recunoscută munca mea la nivel de U.Z.P.R. unde am fost declarat senior și decorat, onorat cu Diplome, ca și la Cenaclul A.L.P.I. Iași, condus astăzi de marele scriitor
M. Batog-Bujeniță, sau chiar „Destine literare” din Montreal.
De aici și volumul mare-mare de propuneri, plăceri și neplăceri, cheltuieli și… prea puține satisfacții. Vasluiul a fost reprezentat cu toată competența și autoritatea profesională națională în toți acești 30 de ani. „Am pus umărul și aice…”
UZPR l-a decorat de 2 ori pe Dumitru V. Marin cu
Ordinul Ziariștilor, Clasa I, aur, cu diplomele și insignele pe care le păstrăm.
Astăzi numărul ziariștilor români din această organizare, recunoscută de statul român, atunci cu 20 – 40 de visători, este de aproximativ 10.000.
[ add comment ]
Calendar
