Personalități.
Multe, diverse, din toate domeniile, pentru că nu erau alte locuri pentru manifestări publice (după ce s-au construit cele 2 cinematografe era mai ușor) și chiar dacă nu voiau, marile personalități cu reprezentativitate națională erau trimise de instituții în cadrul politicii generale de culturalizare națională. Unii dintre ei, mai ales scriitorii, trăgeau direct la Huși. În afară de Mausoleul lui Peneș Curcanul, orașul n-avea ceva de oferit, cum nu prea are nici astăzi.
Casa de cultură a devenit repede punct cultural de referință și autoritate.
Să facem vreo listă cu mari personalități care au călcat fie la Casa de cultură, fie la Sala sporturilor, fie în instituțiile adecvate, în primul rând în TVV și Unison Radio, ar fi mereu incompletă. Numai în primă privire pentru TVV înregistrăm 1488 de personalități.
Valoarea și importanța „vizitatorilor” se pot vedea în cartea Bătălia pentru Vaslui/222 printre noi (!), 2020, Pim, Iași, 738 p. și în 101 vasluieni pentru 100 de ani, 2019, Pim, Iași, 402 p. ș.a.
Întâmplări...
Spectacolul de deschidere la prima ediție era programat la Sala miliției (Poliția județeană de azi) unde încăpeau 300 de oameni dar la ușa din nord așteptau cam 500. Aveam ordin să nu dau drumul la oameni decât cu 10 minute înainte. Dar a venit o ploaie zdravănă și îndelungată, oamenii strigau disperați sub tunete și fulgere și am dat voie să intre ceva mai înainte, cu haosul de rigoare, umezeală, înjurături chiar și din partea lui Sandu Vătafu murat bine de ploaie. De întârzierea spectacolului am fost vinovat eu, nu ploaia.
Deși ditamai inspectorul (și țineam la rang) am fost plasat să țin ordine la trecerea lui Ceaușescu și Leanei prin mulțimea aliniată între blocuri și muzeu. Nici nu știam cine mă flanchează, iar când au apărut câinii aceia fioroși ai Ceaușeștilor, o vecină a leșinat de spaimă, am ridicat-o chiar în prezența acelora și Secretarul general mi-a strâns mâna pentru gestul meu de grijă pentru poporul lui. Avea o mână moale cu palma îndreptată în jos spre a impune autoritate.
A 3-a oară mi-a strâns mâna la prezentarea complexului statuar de la Băcăoani, la Casa Scânteii unde era o expoziție cam cu 300 de statui.
În colțul opus Liceului Mihail Kogălniceanu, într-o casă veche (în locul ei este o statuie astăzi), era Centrul de îndrumare a creației populare, unde am organizat întâlnirea a 8 scriitori cu vreo 30 de vasluieni. Cu acea ocazie, Nichita Stănescu s-a adresat auditoriului astfel: „cine mai are o întrebare că am găsit răspunsul” și mi-a dedicat poezia „Acasă la un prieten” (am descris întâmplarea în impresionantul volum omagial). În cărțile mele am povestit multe alte întâmplări.
Povestea statuilor din centrul Vasluiului și a Statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare de la Băcăoani, comuna Muntenii de Jos.
În 1970 nu existau în tot orașul Vaslui decât statuia ostașului român cu pușca în mână, de mici dimensiuni și Mausoleul lui Peneș Curcanul din cimitirul Eternitatea ridicat prin 1932-1933 cu ajutorul lui Nicolae Iorga. Statuița asta a fost „plantată” în mai multe locuri, acum fiind pe str. Ștefan cel mare, în fața Casei Armatei, cam la 80 de m. de sediul Grupului de presă de pe str. Frunzelor nr. 2.
Va să zică, un Comitet funcțional nu prea era, mereu incomplet, Biblioteca raională se transforma în județeană (era nevoie de orice fel de personal), Casa de cultură din actualul local al Judecătoriei, în clădire veche, cu 2 angajați și fără un statut clar, era terminat doar sediul Consiliului Județean, unde ne-am instalat și noi la etajul V, era impunătorul sediu al Poliției, unde anterior funcționase
Consiliul Județean, sediul ziarului Vremea nouă (unde am vrut să mă angajez și eu, în 1968, dar în vechiul sediu din Casa Mavrocordat), diverse direcții și servicii. Prima judecătorie funcționa într-o clădire din spate care a devenit locuința Secretarului II, era un hotel cu vreo câteva camere de țară, într-o casă evreiască de lângă biserica Adormirea Maicii Domnului, o unitate CEC în rând cu vechea Casă de cultură alăturată cu un Centru de librării. Spre nord exista din 1928 clădirea fostului liceu, devenită spital de tuberculoși și… câmpuri cât cuprinde.
S-a construit masiv în fostul centru de raion.
Comitetul acesta de cultură n-avea mare autoritate până la Plenara din 1971 a PCR, cuprindea oameni puțini și era întins ca o opincă, nu numai să organizeze Cămine culturale, Biblioteci, Stații de radioficare, în tot județul. Din cauza volumului prea mare de muncă oamenii fugeau de acest serviciu: un prieten bun, profesorul Ioan Baban, a fost promovat de la Laza unde era director și a șters-o după vreo 2 luni și ceva. Se adăuga neștiința, nesiguranța, delăsarea, tentația orașelor mari. Vasluiul era mult în urma Hușului, pentru că exista vin acolo, și cu mult în urma Bârladului și el intens re-construit.
Exista gluma că turnul de la Palatul administrativ s-a ridicat ca să-i lase pe vasluieni să vadă când vine pâinea de la Bârlad (nu exista o fabrică de pâine).
Viața culturală nu înregistra nici un fel de prezență valorică nici locală, nici în plan național, deci nici o autoritate (prof. și scriitorul V.I. Cataramă fusese încătărămat pe ani mulți de securitate, mai scria epigrame Titi Gheorghiu). Dacă n-ar fi ajuns sediul județului orașul rămânea o comună nicicum înfloritoare, de aici războiul cu Bârladul cel de două ori mai mare și mai cu autoritate cultural-socială. Era departe până și de „calea trenurilor” pentru că acceleratele sau alte trenuri rapide nu opreau la Vaslui, ci la Crasna pentru legătura cu linia de Huși. Acceleratul a început să oprească la Vaslui de pe data de 25.02.1968 (?), iar liniile de autobuze s-au adaptat în decurs de destui ani. Legea 2/16 februarie 1968 a pus pe harta României și orașul Vaslui. Singura motivație a lui Virgil Trofin, prim secretar UTC care răspundea de raionul Vaslui, era că e mai în centrul județului decât oricare alt oraș din cele 4.
Prima statuie impunătoare a lui Ștefan cel Mare din Centrul civic are o poveste specială (subiect de viitor), pentru că întreg complexul s-a făcut pe bucăți, transportul era foarte greu (grupurile de lângă zid erau foarte incomod de purtat și aranjat, ca să le sprijinim, cu tot felul de unelte,
le-am mai ciupit pe ici pe colo), costau enorm pentru vremea aceea. Înălțarea statuii lui Ștefan în actuala piață civică a fost un mare eveniment local pentru vremea aceea, dar n-a atras atenția pentru că orașul era neînsemnat social-politic și mai ales cultural. Era ușor să se adune ceva public pentru că directorii și secretarii de partid (erau mai puternici ca directorii cei pe linie propagandistică) primeau sarcină ca în sectorul cutare al locului cutare să trimită N oameni încolonați.
Statuia ecvestră de la Băcăoani a fost ca sarcină specială pentru mine, cu multe vizite la sculptor acasă și în atelier, cu „controlul” la Uniunea Artiștilor Plastici și atelierele lor de prin Vatra luminoasă (?) din București, și nu a existat porțiune dintre feliile grele componente de bronz să n-o ciocănesc eu personal cu un ciocănel special ca să nu fie cumva fisurată (prin burta calului). Pentru locul unde e amplasată astăzi am pierdut multe nopți să-l supraveghez pe un budozerist să îndrepte erorile sau să umple bine dealul artificial pe care să fie amplasată statuia. La inaugurare, nu mai eram inspector. Locul a fost stabilit de profesorul universitar dr. Constantin Cihodaru, din comuna Pungești de loc, pe care l-am ajutat zile întregi de documentare.
Am povestit altundeva cum am obținut aprobarea de la Nicolae Ceaușescu în cadrul marii expoziții de la Casa Scânteii, cu aproximativ 300 de sculpturi, pentru întreg Complexul Muzeal de la Băcăoani, cu mari eforturi fizice și intelectuale.
Pentru localnicul obișnuit Casa de cultură a sindicatelor „Constantin Tănase” din Vaslui a devenit repede un lăcaș de cultură, repet gratuit, cu multe cercuri artistice (baletul și creația poetică, cele mai frecventate, chiar și de copiii mei) doar la spectacole organizate cu bilet de intrare. Directorul Petrică Lascăr era asaltat cu atâtea probleme încât a și uitat de funcția sa de metodist cultural.
IMPORTANȚA acestei instituții.
La data încadrării mele în funcția de inspector, fie el și principal, eram doar un instrument pentru executarea „administrării culturii” și nu producător în domeniu, la fel ca atâția alții în județe și în țară. Exista însă și ceva timp de cercetare și valorificare a creativității din cauza multor
„momente moarte” și mai toți îl foloseau pentru vreo aventură, vreo băută, pentru familie, deși erau bine supravegheați.
De ținut minte: erau începuturi cu toate incertitudinile, neștiința, coordonarea pseudocalificată. Partidul (ca și partidele de astăzi) își trimiteau slujitorii siguri, să comande, să aplice politica partidului, nu să facă, pentru că nu știau nici ei, nici noi. Puțini am fost pe aici cu HARUL DE A FACE, cum observa președintele Emil Constantinescu, în vestita transmisiune directă de la întrunirea sa electorală. Casa de cultură de la Bârlad – nouă, Casa de cultură de la Huși – veche, cea de la Negrești exista, dar activitățile din ele, nu, în afară de spectacole și dans nu aveau nimic. Au devenit sedii pentru brigăzile artistice de agitație, sau brigăzile științifice. Ca inspector responsabil cu brigăzile științifice am organizat zeci de întâlniri și aici. Un colaborator de mare nădejde a fost prof. Constantin Alexandru, ajuns președinte C.J. după 1990.
Cum Vasluiul n-avea mai nimic edilitar, un timp actuala judecătorie a fost Casă de cultură, unde este Muzeul și Biblioteca județeană erau niște case vechi, iar unde este abandonatul cinematograf din centru am văzut cu ochii mei un tunel perfect uscat, așa de solid încât doar un strat de piatră suporta buldozerul), cum personalul calificat lipsea, cum legile erau imperfecte, incomplete și în schimbare, iar în afară de natalitate nici o altă sursă de venituri (cu vinul de Huși e o lungă poveste romanțată reprezentată de regretatul prof.dr.ing. academician AOȘR Avram D. Tudosie), cum supravegherea securității era mai ușoară pentru ei (puțini de urmărit) dar mai aspră, iar pe de altă parte orice elev premiant o ștergea cât mai repede și mai departe, la care se adăugau problemele de înființare și organizare a noului județ, o muncă de acest gen era cu adevărat problematică (se mai adăugau și inevitabilele mâncătorii interne). Trebuia să ai forță psihică să reziști, mai ales dacă nu erai în ghemul de interese format, ori suflător „particular”.
Casa de cultură vasluiană a devenit repede un simbol și un reper pentru varietatea manifestărilor… tare necesare. Ca inspector cu bibliotecile din județ am primit sarcină să ajut și la catalogarea/clasificarea celor vreo 7000 de volume, de la etajul II (am introdus Catalogul alfabetic și tematic în toate bibliotecile din județ) și am organizat acțiuni culturale cu mare succes, în toate sălile, iar după 1990, transmisii TVV și radio – Unison în direct. Aduc aminte că din 1990 (ca și din 1970) am fost mereu prezent în orice s-a intreprins pe linie culturală iar ca jurnalist n-am lipsit la nici o activitate importantă și mai ales am ajutat la susținerea Festivalului Umorului, ajuns singura manifestare națională emblematică.
Pentru toți vasluienii edificiul era de neprețuit atât ca valoare materială cât, mai ales, ca speranță de valorificare a potențialului creator și de exprimare a tot ce înseamnă
valoare culturală locală, ba și un loc de afirmare a elevilor și tinerilor.
Dar, nu numai eu eram entuziasmat.
Pe scena acestui așezământ au urcat, evident pe rând și la intervale, toate marile personalități ale României, iar plenarele și adunările electorale tot aici se desfășurau. Ca om de presă am realizat câteva sute de reportaje aici, am făcut transmisii directe prin TVV (am întins cabluri din Studio, etaj 8, până pe scenă), printre intervievați fiind președinții de stat români, prim miniștri, candidați în alegeri. N-au
existat impedimente, căci toată lumea se îngrămădea să se „vadă pe sticlă”. Nici măcar o recunoscută adversară din fruntea culturii nu m-a refuzat.
Au existat strădanii, multe și foarte intense, dar doar în Festivalul Umorului s-au afirmat unii vasluieni. „Politica de încurajare” a valorilor locale aproape n-a existat decât pe timpul lui Gheorghe Tănase. Că au existat multe și foarte multe pentru omagii… (câte amintiri!!!)… a fost o realitate. Nu mai contează acum că și dintre semnatarii cărții au fost excepționali adulatori.
Putem înțelege că pomparea/infuzarea culturii reprezentative însemna ceva de tipul umplerii cu apă a unui butoi spart, dovadă că nici din cele 1488 de interviuri difuzate pe postul TVV, radio, ziar, operă personală, nu s-au ivit urmași de top. Fuga valorilor locale nu e doar o supoziție, ci o tristă realitate de secole.
l
Țin să precizez că aceste amintiri… fugare, sunt absolut reale, așa cum sunt și datele din cele 2 cărți care însumează 500 de pagini și articolele publicate în ziar, reportajele TVV, radio sau Revista internațională Meridianul Cultural Românesc.
Pe linia pozitivă pe care am promovat-o în cei peste 52 de ani de reprezentare a culturii vasluiene în județ, în țară și în lume, apreciez orice carte care să amintească de eforturile celor DE AICI de-a lungul unor vremuri tulburi pentru CEI DE AICI, știind că Vasluiul a fost condamnat de Dumnezeu la hemoragia materiei cenușii, marile noastre valori născute pe aceste plaiuri reușind să-și demonstreze importanța/capacitatea prin orașele mari sau departe de țară.
Noua cultură existențială deja fixată în niște dimensiuni nu va oferi nici în continuare vreo tresărire de nivel național sau universal. Iar în condițiile create de unii gropari ai culturii viața spiritual-creativă nu va înregistra devreme vreun reviriment.
Facem și noi, cei de astăzi și de aici pentru cei de astăzi și din viitor, tot pentru CEI DE AICI. După 52 de ani de reprezentare și activitate social-culturală, speranța trebuie să rămână întreagă.
[ add comment ]
Calendar
