Uniunii Sovietice ca datorie de război, în timp ce noi purtam cămeșoaie din câlți, creșteam vite pe care le dădeam „la cotă”, mâncam mămăligă cu pur, sau, și mai rău, muream de foame ori trebuia să luăm drumul pribegiei pe timpul secetei. Cine să aibă grijă de bietul țăran care mai era cercetat în plus pentru antisovietism. Acelea au fost vremurile cele mai grele pentru România.
Războiul de azi, din Ucraina, este unul curat imperialist care urmărește re-formarea maicii Rusia, adică includerea acestui stat în granițe comune cu rușii, cei care se știu datori să stăpânească lumea deci trebuie să aibă teritoriul cât mai mare sub comanda vreunui tătuc, fie că e împărat sau președinte.
Putin e astăzi Cristos Gornistul pentru neamul pravoslavnic și gata să ucidă mai mult ca vestita inchiziție a bisericii care impunea credința cu fierul roșu.
Putin are, astăzi, putere militară, nu glumă, are generali, are voință, are posibilitatea să refacă o Rusie mare ca pe timpul lui Petru cel Mare.
Putin impune cu tancuri, tunuri, rachete și chiar sateliți ce vrea el, știind că nu prea poate fi oprit, nu din cauza gazului (pe care-l livrează normal), nu cu forța occidentului din ce în ce mai ne-unit. Așa s-a întâmplat și cu Hitler după 1933.
PUTLER cel nou e greu să fie strivit, e și mai greu să fie oprit.
Noi românii nu suntem acum în pericol direct, decât cu acea parte numită Basarabia care ne-a tot fost robită și mereu folosită ca monedă de schimb, dar care are mică importanță pentru călăul Ukrainei. Zelenski și cazacii lui sunt demni de toată prețuirea.
Încercăm să facem și noi ce putem că PUȚIN PUTEM în fața lui PUTIN.
Strigăm cam de după deal: JOS PUTIN!!!
[ add comment ]
Dacă mersul treburilor locale va fi tot același, dacă de-culturalizarea națională va urma același curs foarte păgubos, ca și nenorocirile de pe aici, atunci scrisele noastre rămân nefolositoare, nepilduitoare, ca o analiză care nu folosește la nimic.
Dacă omenirea, România se va întoarce către spirit, cultură, istorie, limbă, atunci mulți, tare mulți, vor vrea să știe ce-a fost și pe aici; urmași ai vreunui vechi nucleu spiritual… neexistând la această dată. Aș zice, chiar, că Buzatu, Pavel, Tătaru (ăștia-s cei mai tari în județ, în 2022) și ai lor, pot sta liniștiți că ce scriem noi ar fi doar vorbe în vânt. Nicicum vreun om de afaceri, care, ca să aibă succes, a învățat să-și țină strâns gura, nu va dezvălui vreodată cum s-a îmbogățit cu ajutorul acestora, nici cum au ajuns în politică – parlamentari, nici cum reușesc să acumuleze mari averi din contracte cu statul. În județul Vaslui, totul e o apă și un pământ, fără fierbere/ emulație pentru afirmare națională (ce să mai vorbim de internațională?). Când a fost europarlamentar (ce salarii uriașe!), profesoara reciclată și ea (azi și de multă vreme, senatoare) Gabriela Crețu n-a mișcat vreun deget, nu și-a impus decât favoriți în funcții, cel mult a mai participat la unele manifestări publice, unde să se bucure de lăudătorii de serviciu. Pentru ce merite? Păi, de ce să aibă vreun merit, nu era pe o funcție ca pe un purcoi de bani? Știind că ani mulți de pe urma ei nu s-a văzut nimic, ce să scriem? Figurează pe Wikipedia, ca și soțul ei, pentru că a fost parlamentar nu pentru operă! Că nici unul n-are ceva notabil în vreun domeniu. Cultura județului neglijată constant de Dumitru Buzatu (cel cu politica mațului gros) s-a aflat într-o zvârcolire necesară din cauza secularelor pierderi de materie cenușie în favoarea marilor orașe, personalitățile afirmate acum în afară „auto-dotându-se” azi mai ales cu ajutorul internetului care le-a permis informație necesară la ei în apartament. Adică… prea puțin și fără sprijin oficial, material, politic sau de specialitate. Au avut o mare șansă după 1989, pentru că:
S-au sprijinit/afirmat/stimulat, însă, prin televiziune, radio, ziar, revistă puse la dispoziție de D.V. Marin, el însuși un autor cu peste 55 de cărți, cum s-a tot scris, unul contra multora, mai ales a conducătorilor pe care i-a luat în furculiță, om care s-a bucurat de clipa sa de deplină libertate (W. Withman).
DECENIUL DUȘMĂNIEI a fost mai aspru la Vaslui, pentru că nu erau valori reprezentative recunoscute. Din cauza unităților de presă și mass-media, s-a impus ca mentor același îndrăzneț om de televiziune care a atras împrejurul său și tot ce era mai valoros în preajmă, ca acad.prof.dr.ing. A.D.
Tudosie, scriitorul Ion Gheorghe Pricop, dr. Valeriu Lupu, prof.dr. Th. Codreanu, prof. Costin Clit, prof.dr. Vicu Merlan, dr. Laurențiu Chiriac, pe cei mai valoroși bârlădeni… și atâția alții din țară și străinătate încât astăzi se află în preajma altui record mondial: mult peste 800 de colaboratori din toată lumea, din 4 continente, colaboratori la
Meridianul Cultural Românesc.
Rolul stimulator al revistei M.C.R. este mult prea important pentru a fi tratat fugitiv, pentru că generează reacții în atât de multe țări, în grupurile cultural-științifice din lume: „Destine literare” din Montreal-Canada, cu cei aproximativ 80 de mari
oameni de cultură de pretutindeni, Ben Todică și toată intelectualitatea pe care o adună el în
Australia, Daniela Straccamore cu „Scriviamo” în Italia, etc. Volumul „Dimensiuni culturale globale prin TVV-30 și MCR-7”, Iași, Pim, 2021, 332 p., cuprinde creații ale scriitorilor străini difuzate în județ, în România și în lume prin ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău care merge ca și MCR în cele 32 de țări. Mi-a plăcut răspunsul public, sintetic, al scriitorului ieșean Mihai Caba către un interlocutor pe internet:
„Subject: Diferența essentială!
Îmi pare rău domnu´ Sorin, diferenţa este cu mult mai mare şi este bine s-o ştiţi:
Datorită M.C.R. (Meridianul Cultural
Românesc) Vasluiul nu este numai în UE, ci pe întreg mapamondul!
Cu sănătate şi numai bine, M.Caba”.
l
Adăugăm câteva cuvinte din scrierea dr.
Valeriu Lupu (Istorie, Spiritualitate…): „aflată la cel de al XXIX-lea număr, Meridianul Cultural
Românesc, cu caracterul său enciclopedic prin contribuția unui număr apreciabil de colaboratori din țară și din afara țării (peste 800), revista se constituie într-o adevărată ambasadoare a culturii române pe
întreg mapamondul” (p. 388).
l
Autoritatea revistei vasluiene și a autorului ei s-au văzut și în a 33-a ședință a Cenaclului „Destine literare” din Montreal – Canada din 12.03.2022, unde D.V. Marin este o prezență unanim apreciată. Intenția noastră nu este acum și aici de a reproduce sutele de aprecieri de pretutindeni, ci de a
informa o întreagă lume culturală despre sabotaje, sabotori, împilatori ai avântului creativ vasluian care nu va mai avea aceste dimensiuni niciodată în oricare viitor va fi.
Extrapolând, dacă așa se desfășoară lucrurile într-un teritoriu județean, într-un mediu semicultural și într-un timp de peste un sfert de secol, nu cumva tot cam așa este pe o bună bucată de țară, nu cumva sunt și alte multe locuri în lume unde se petrec întocmai lucrurile? Ajută la ceva hemoragia materiei cenușii?
Ne ajută să devoalăm incompetenții?
Există o certitudine: în județele cu astfel de personaje în conducere e mai puțină cultură și educație, mai puțină prezență a unor personalități locale.
Deși fără sprijin oficial, localismul cultural vasluian poate prezenta în fața viitorimii câteva nume, dar, cu ce eforturi din partea acelora…?!? Și, atunci:
Iată, dar, dacă se nasc și la Vaslui oameni capabili, întreprinzători și de mare cultură nu e nici un merit al acestor „conducători” pe care istoria manipulată i-a plantat în viața comunității, ca oriunde în România.
NOTĂ: Menționăm că acordăm dreptul la replică oricui dorește acest lucru!!!
[ add comment ]
Singura sărbătoare cu adevărat laică, pe care direct și indirect o ține mai toată lumea deși nu e oficială și nici religioasă, este cea de pe 8 martie. Este și foarte necesară, pentru că oricine are nevoie de un fel de descătușare psihologică într-un colectiv de muncă. Mai mult, cu voie sau fără voie, bărbatul se întoarce mai atent către tovarășa sa de viață, copii, nepoți, dacă nu și către altcineva mai mult sau mai puțin apropiat sufletește. Cât poate fi de trist când nu ai pe nimeni…?!
Anul acesta e și o situație specială creată de războiul ruso-ucrainean, declanșat pe 24 februarie 2022 de criza energetică, de frământările politice.
Le spun tuturor că, militar fiind, în 1961, am stat sub bombardament, adică m-am oferit voluntar să mânuiesc țintele pentru a se trage în ele cu trei tipuri de tun. Eram
într-o tranșee la cel puțin 3 metri în pământ și de groază ne venea să mâncăm pământul de sub noi, mai ales când tunurile de 20 răpăiau ca o mitralieră rupând totul. Am simțit atunci ce înseamnă RĂZBOI, deși eu eram radiotelegrafist de înaltă clasă și țineam legătura cu MstM.
Războiul este mare nenorocire pe toată lumea și mai aspru ca pandemia pe care tocmai am petrecut-o (sper), și, cu atât mai aspru cu cât e mai aproape. Basta că mai vine și cu vreo altă boală nenorocită și în primul rând cu foamete. De aceea nimeni nu trebuie să-l dorească. Pentru mine e o imensă surpriză știind că afacerile diverșilor din părți ale lumii
diverse s-au întrepătruns între ele, deci putea fi un fel de armonie generală, globală. Războiul acesta împarte iarăși lumea între popoare stăpânitoare și popoare stăpânite, chiar dacă „noul lagăr” ar fi cu mai multă libertate în comparație cu celălalt, dictatorial. Când se bat două imperii există o șansă să scape și o țară mai mică (poate va fi România). Acum, însă, se crează o nouă cultură existențială.
Într-o asemenea nenorocire FEMEILE suferă cel mai mult, mai intens, mai sfâșietor, știindu-se că pe timp de pace copiii își îngroapă părinții, iar în război părinții își îngroapă copiii, dar tot femeile sunt la mijloc.
Se cuvine dar să le înălțăm purtătoarelor de frumos și viață cele mai recunoscătoare simțăminte, căci fără sfintele daruri ale femeii, vitejiile bărbatului n-au nici un rost. Ce
ne-am face noi, oamenii, fără DRAGOSTE? Ce ne-am face fără nebuniile tinereții, fără mofturile sau influența tovarășelor de viață (și fără înțelepți)?
Am cercetat grozăvii ale războiului pentru cărțile mele, și am înțeles că nici în cele mai grele împrejurări nu lipsesc VISURILE. Visul și speranța sunt cele care regenerează omenescul. Iar în prag de primăvară, când totul împrejur se face mai frumos, mai pur, mai sănătos, ne dăm seama de ce trebuie să trăim.
Cum să trăim fără regina visurilor noastre?
[ add comment ]
Afirmațiile mele rămân ca mărturii după ce n-oi mai fi, pentru că, foarte sigur, nu toată lumea vrea să fie tâmpită; deși se supun stăpânirii, ei, deștepții, tot vor avea nevoie de ADEVĂR, un adevăr al acestui timp când aculturalii mențin deliberat prostia vulgului.
Noua cultură existențială nu mai pune bază pe spiritul care să comande comportamentul ci pe potolirea foamei (care împinge ființa la acțiune permanentă), cerințele trupului și
explozia simțurilor. Toată societatea aleargă după îndestulare fizică și din ce în ce mai puțin pentru mobilare spirituală.
Ideile naționale și valorile culturale sunt îngropate cu premeditare, oficial. Acesta e terenul propice pentru
aculturali.
Mai e necesară cultură?
În cartea consacrată acestui segment moldovean de cultură românească voi avea și o prezentare generală a timpului în care cetățeanul renunță deliberat să fie mai deștept. O constatare: județul Vaslui a avut și are astăzi cea mai redusă dotare edilitară, materială și spirituală din Moldova, și din țară, iar municipiul Vaslui, cu toată infuzia de oameni și de spirit, nu poate egala nici astăzi, măcar, Bârladul.
Acum,
Analiză la rece, la 52 de ani PREZENT în cultura vasluienilor.
De ce îi cred pe conducători, gropari ai culturii din acest județ și, îndeosebi, din municipiul Vaslui? Păi, nu liderul dă viteza de desfășurare a evenimentelor?
În condițiile noii culturi existențiale SISTEMUL e de vină sau, mai ales, persoanele din fruntea unor județe cu inexistentă activitate de acest gen? Că nu numai la noi s-a
întâmplat regresul așa de vizibil. Eu am parcurs perioada, și știu.
1. Dreptul de analiză.
A. Prezența în teritoriu: încadrat ca Inspector principal în noua structură culturală, desprinsă din Secția de învățământ, niciunul dintre inspectori (cu studii universitare) nevoind să fie detașat aici. Comitetul Județean de Cultură și Artă (CJCA, devenit apoi CJCES) a început să se organizeze din noiembrie 1969, sub conducerea unui aspirant la funcții mari în partid (mereu spionat și disprețuit, dar tare încăpățânat, care, nereușind, s-a sinucis), Gheorghe Bălăuță completat cu un profesor din Dănești, Petrea Didilescu și altul din Zăpodeni, Constantin Peptu.
Era nevoie de timp să se traducă în fapt reforma administrativă din 1968, să se creeze instituții și muncă specifică pentru acel visat salt spiritual.
Am fost al 4-lea inspector cu studii universitare din județ, restul fiind absolvenți de liceu, școli profesionale, școli generale de 7 ani. Era teribilă penurie de cadre ca la orice nouă structură administrativă, județul reunind 3 județe istorice, fiind format în 1968 la insistența primului secretar UTC, Virgil Trofin, din Lipovăț, încă în grațiile lui N. Ceaușescu.
Pe lângă CJCA exista și un centru ajutător pentru valorificarea tradițiilor populare, de fapt agenție de spectacole, moștenire de la fostul raion, slujit de absolvenți chiar de Școală medie fără examen de maturitate, printre care Gh. Pârcălabu și un oarecare Gheorghe Stoian, repede ajuns cel mai apropiat șoptitor al lui Dumitru Bran, tractorist promovat ca secretar cu propaganda (cea mai puternică funcție în Comitetul Județean).
Am primit sarcina să mă ocup de biblioteci, cămine culturale, case de cultură, muzee și mai ales de stațiile de radioficare din cele 14 comune care le aveau.
De la 1 martie 1970 și până astăzi am activat în cultură, învățământ și presă.
B. Competența.
Dincolo de facultatea de filologie, am fost la diverse cursuri scurte de biblioteconomie, muzeistică, și Școala de vară de la Vălenii de Munte
(1972-1973), care aveau și cursuri de educație socialistă, dar mai multe de specialitate și ne întâlneam cu mari personalități în aceste specializări (și am tot învățat mereu).
Am urmat o a doua facultate și, simultan,
Doctoratul în științe filologice (București).
Stațiile de radioficare s-au desființat repede, dar munca cea grea era în celelalte sectoare pentru că nu se completau niciodată posturile. Așa se face că am avut contribuții decisive la introducerea
cataloagelor alfabetice și tematice și completarea personalului în biblioteci. La căminele culturale era problematic pentru că directorii promovați, adesea fără studii, aveau funcții de partid (secretari adjuncți, la comune, cu rol de viceprimari, de fapt superiorii pe linie de partid), erau tot pe pile și trăgeau cele mai cumplite beții până să realizeze câte ceva notabil.
Dacă am cărat cu sacul cărțile în noua Bibliotecă județeană (dir. Eugenia Moldoveanu), tot așa tot felul de hârtii, obiecte și pietroaie la Muzeu (director Constantin Popescu), sau am intrat în burta de bronz al calului lui Ștefan cel Mare, statuia de la Băcăoani, a fost plăcerea mea de a pune umărul direct la înfăptuirile culturale între 1970-1974.
Contribuții principale, determinative: Festivalul Umorului (3-5 iulie 1970 și urm.), Festivalul
Fanfarelor (din 1971, 1972, 1973), sesiunile lunare de instruire a personalului, cele din județ fiind cele mai ușoare, dar strict necesare. Am contribuit la
realizarea grupurilor sculpturale din centru și de la Băcăoani, am fost diriginte de șantier la Casa de Cultură Vaslui și Căminele Culturale din Berezeni și Dragomirești. Am fost invitat la numeroase Sesiuni științifice în toată țara (Festivalul Maria Tănase, de ex., 1973, 1974, cu descoperirea Ionelei Prodan și a Mariei Dragomiroiu).
Înscrierea la doctorat a venit firesc, urmare și a publicării unor articole și eseuri. Am pregătit Teza răstimp de peste 2 decenii. Am învățat, am învățat pe mulți alții.
C. Dreptul la opinie: ca jurnalist, ca autor, ca cetățean, ca om al acestui timp.
E drept că din primăvara lui 1974 am trecut la catedră pentru că la sugestia lui Stoian, noul președinte Bran m-a țipat cu zgomot la catedra de la Văleni. Din toamnă, prin concurs, am ajuns titular la Liceul de construcții Vaslui, de mine ales, deși am avut nota cea mai mare din competiție dintre 28 de persoane.
Am rămas în domeniul culturii prin elevii promovați la Sesiunile Naționale, prin cenaclul „Mugurel ‘74”, prin articolele publicate, prin prezență la Sesiuni culturale, prin pregătirea pentru doctorat, prin prima mea carte tipărită în 1976, BASME de Tudor Pamfile; și pentru că „acesta era exponent al societății burghezo moșierești(!), fiind ofițer, mort în 1921, moșier pentru cele câteva hectare în Țepu – Tecuci și dăunător societății prin Mitologia românească” mândria etnofolcloristicii românești de astăzi, și pentru că s-au găsit la mine exemplare din revista ION CREANGĂ (1908 -1921) am devenit un fel de dușman politic, bine supravegheat. „CADRELE” vegheau să nu fiu promovat.
Faptul că am comunicat, am fost în atenția marilor personalități cultural-științifice ale vremii, m-a obligat să citesc mult și nu numai pentru doctorat, cu multe sute de ore de studiu la Biblioteca Academiei Române.
Valentin Silvestru, criticul de care m-a legat o unică prietenie, ca și mai târziu Răzvan Theodorescu, mi-a spus clar că nu voi fi promovat niciodată mai sus decât ca profesor. Și n-am fost.
Din 1990, cu TVV și restul presei, am parcurs continente, țări, lume de toate felurile, am auzit și văzut destule pe care le-am comunicat video, în vorbe la Unison Radio, în scris la ziar și revistă. Am gândit și interpretat pentru neamul meu de aici, de unde toți „deștepții” au fugit, cum fug și acuma.
D. Competența „groparilor”.
Dumitru Buzatu a fost profesor de economie politică și socialism științific, dar ajuns în politică a performat. Asta n-ar fi de condamnat, dar… în
cultura locului… ce-a făcut?
Pe scurt, Dumitru Buzatu n-a făcut absolut nimic, personal, în domeniul cultural, nici măcar să patroneze vreun eveniment, deși putea să pună pe altcineva să-l facă. Și putea, la puterea discreționară pe care a avut-o 3 decenii.
Vasile Pavăl a fost un inginer declasat, fără viziune culturală, fără inițiative.
Ambii s-au sprijinit între ei, au cooptat și pe aplaudacii care l-au ocultat permanent pe
D.V. Marin. A contribuit din plin și situația politică locală, cel din urmă fiind absolut singurul în opoziție timp de 30 de ani, având în spate doar mass-media lui; pactizarea unor oportuniști de tip Juverdeanu sau Tătaru fiind notorie și de necontestat. Așa se face că și astăzi opoziție pentru Buzatu nu există, pentru că nu mai există nici televiziunea TVV în eter (dar există ziarul ocultat).
MOTIVELE NOASTRE.
Le-am cerut părerile și celor pe care i-am numit „groparii culturii vasluiene” care n-au răspuns. Nici nu știm cu ce argumente ar veni, căci: a. Fiind atâta vreme omul numărul 1 ca putere în județ (și prefecții au fost oamenii lui, pentru că el era cu țâța bugetului) de degetul (condeiul) lui au depins destine, acțiuni culturale sau nu, bugetele pe care ascultătorii săi colaboratori=angajați le-au ajustat, mulți oameni cu inițiativă sau valoare cât de cât recunoscută fiind ostracizați sau înlăturați. Dumitru Buzatu ar putea nega aceste realități, dar ele corespund adevărului istoric.
b. Vasile Pavăl nu cred că a înțeles ce ar fi fenomenul cultural deși suge de la stat de 40 de ani în funcții bine plătite. Ca om care am implantat cultură (scriam de 1488 de intervievați, dar sunt mai mulți) în spațiu local, nu pot mărturisi că inginerul-bugetar-perpetuu a sprijinit concret pe cineva anume să se afirme în plan local, național, sau în cel internațional, nu cred că pricepe ce înseamnă. Din ce-am observat nici ziarele nu le citește (decât când îl critică). Nici la cărți nu îndrăznește (numai eu
i-am dat câteva importante… dar degeaba!) Să pună el vreun ban? Pentru ce? El trebuie să ia, pentru meritele lui patriotice, de ce să dea din punga lui? Nu se află!!!
c. Aceștia n-au știut, n-au putut, dar mai mult, n-au vrut. Păi, dacă se cheltuiesc multe miliarde pe așa numite acțiuni culturale publice și nu se ivește nici un nume de rezonanță, ce să credem? La
Biblioteca județeană și la Centrul de Îndrumare ar fi două personalități ca Gelu Voicu Bichineț și
Lucian Onciu care pot face mult mai mult, dar nu sunt ajutați cu fondurile, în timp ce o nenorocită protejată de la Muzeu are cu mult mai mult decât trebuie. E mare politiciană și partidul e în toate, inclusiv în promovarea acesteia.
d. A, ar fi ceva: niște sinecuriști ca Lefter V., niște purtători de hârtii pe la primărie, sau plăți cu multe mii de Euro pentru niște favoriți politic, ca Eugeniu Doga, de pildă, binînțeles afacerile cu statul.
MOTIVELE LOR:
1. Au fost vremuri care de care mai grele, cu lipsă generalizată de fonduri. Dar, cum Bârladul poate mai mult, să întrețină o atmosferă culturală demnă de atenție, cum în județul Buzău sau în Caraș Severin se reușește atât de mult (primarul Toma ar putea fi un exemplu).
2. „Când noi n-avem bani de salarii, de cultură ne arde?”
Păi, nu, de ce să vă ardă de cultură, „cinstiților” când mai pot fi îngroșate salarii, premii, indemnizații (pentru ce ia Mocanu peste 11.000 lei pe lună? – când salariul locului e de 1200 lei lunar). Dacă aș afirma că salariile tuturor din sector sunt impresionante, nu greșesc, iar în sectorul cultural sunt aproape numai niște nechemați și adulatori. Aude, sau vede Pavăl aceasta? Nu-i convine, oare, că e cel mai tare din parcare?
Ce avem cu ei? N-avem… dar realitatea e
REALITATE!
Am putea spune că… nimic, dar nu e așa. Noi am pus în slujba vasluienilor bani, muncă, viață (mereu am dat) iar ei mereu au luat: sume mari în diverse valute (că au fost pe unde noi nu ghiceam că ar fi), onoruri cât încape, mașină la scară, secretare, avantaje de toate felurile. De dat, nici la urătorii de Anul Nou n-au dat vreun leuț, pentru că toți aceia au fost plătiți din fondurile publice: să-i ure, să-i laude „cu adâncă recunoștință”. Sau la vreun cerșetor, cuiva necăjit, nicicum, pentru că urcă în mașină chiar la scară, străbat târgul, cu chip că-s pe teren, dar se duc unde au ei nevoie/interesul lor; deci nici nu vin în contact cu mizerabilii locului, nici nu dau ceva, sunt foarte bine apărați de slujbași, căci, iată, aceștia sunt exemplul viu că „cei tari se îngrădiră cu-averea și mărirea în cercul lor de legi!” (M.Eminescu).
Cum să n-avem acest ceva împotriva dăunătorilor culturii ? Putem să ne exprimăm despre multe-multe aspecte generate de activitatea, spiritul lor aristocratic disprețuitor de mase, despre ilegalitățile săvârșite. Cunoaștem, ca ziariști, aproximativ 10% din câte rele au făcut în funcțiile lor.
Dar, cel mai mult rău au făcut
culturii și spiritualității vasluiene, și așa în acel proces hemoragic permanent al exodului în afară. Aproape nici un tânăr licean de valoare n-a rămas locului.
N-au rămas nici dintre ceilalți, că au trebuit să muncească (sau să fure) pe undeva. Oare, când se va vedea cât au distrus ăștia?
Păreri despre acești aculturali:
După cum se știe, în „comuna Vaslui” apare revista internațională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, de aproape 26 de ani ziarul zonal fanion Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău.
Responsabilii ăștia n-au avut nici măcar 52 de lei (10 țigări) pentru vreun abonament, răspunzându-ne în scris că „din lipsă de fonduri”. Știți cumva câte
miliarde, multe miliarde de lei are județul, ori primăria lui Pavăl? Se puteau abona individual, dar cum să dea ei… 52 de lei din salariul lor „mărunt” de peste 15.000 de lei? Să mai spunem că Pavăl fură legal, prin cetățenia acordată moldovenilor de peste Prut care n-au stat mai mult de câteva ore prin Vaslui, dar el raportează (de aia spunem că… legal) că aceștia sunt cetățenii municipiului… Deci, cei 44.000 de locuitori ar fi, cu mult peste 100.000, și, din cauza lor, (deci) bani primiți în plus, nu glumă?!? (Nu se poate, până la urmă să nu ajungă și cazul acesta în justiție).
Noi am reușit să ridicăm Vasluiul pe harta culturală a lumii; ăștia ce-au făcut?
[ add comment ]
Politica economică (esențială) a unui stat este transpusă în practică de guvernul lui. Celelalte politici, în special cea publică și de învrăjbire, sunt promovate de partide, mai mult sau mai puțin votate.
PNL-ul lui Ludovic Orban era la mare putere, sus tare în sondaje, dar a venit Covidul care a răsturnat totul și iată-l pe fostul președinte și prim-ministru străduindu-se să ridice Forța Dreptei, suportul său pentru statuia din piața Libertății. Deocamdată mic în sondaje, mare în promisiuni și așteptări.
Pandemia a schimbat până și înfățișarea oamenilor ajunși mai burtoși, cu fețe colțuroase, cu gândurile anchilozate, cel puțin descurajați dacă nu de-a dreptul disperați și fără voință.
În aceste zile se poate constata cât de secetos e pământul; se poate vedea ușor că grâul semănat nu prea mai există, că rapița e topită parcă ar fi fost gerurile cele mari de prin anii 50. Și n-a fost o iarnă grea, ar mai fi ceva din ea dar sunt slabe nădejdi să vedem în acest fe-martie „iarna grea, omătul mare/semne bune anul are”.
Prin urmare chinezii ne-au adus pandemia, Dumnezeu ne ia apa (pentru culturi), guvernanții și politicienii ne duc în criza facturilor, în starea de mai cruntă sărăcie prin inflația pe care au provocat-o. Puseul inflaționist îi favorizează evident pe mincinoșii de pe la ministere, pe zarzavagiii din parlament, pe stâlpii conducători ai partidelor politice. Drept care mă încearcă gândul că provocarea acestui val de inflație este oficial pentru că va contribui la alinierea prețurilor cu Uniunea Europeană. E o discuție lungă.
Colac peste pupăză războiul bate la ușă. De fapt el există de câțiva ani dar nu în huruit de tancuri, nu prin atacuri cu rachete, nu cu puști, mitraliere, avioane.
Descărcarea arsenalului militar, imens, are nevoie de câmp de luptă. Pentru noi e mai periculos dacă e în Europa, respectiv între Rusia și Ucraina, două state surori de sorginte slavă, care, ca puteri unite ar fi rezistență împotriva NATO, ne-unite teren de echilibru. Deci americanii, știu ce fac, dar acești stăpâni ai lumii sunt mai suportabili decât stăpânirea distrugătoare a ursului rusesc. Poate nu va fi război.
Anul acesta poate fi anul unei suplimentare sărăciri a românilor, pentru că la exodul creierelor, a forței de muncă, a bogățiilor naturale și umane, inflația nu face altceva decât să înghită și ultimele rezerve „bugetare”, salarii, pensii, indemnizații, nemaiavând cum acoperi strictele necesități omenești. Dacă nici nu mai plouă, dacă nu scăpăm repede de Covid, Omicron și alți dușmani nevăzuți, dacă mai vine și război cu tunuri, dacă politicienii noștri rămân tot așa de incapabili…
Sărăcia maximă ne așteaptă!!!
[ add comment ]
Calendar
