Noua cultură existențială nu mai pune bază pe spiritul care să comande comportamentul ci pe potolirea foamei (care împinge ființa la acțiune permanentă), cerințele trupului și
explozia simțurilor. Toată societatea aleargă după îndestulare fizică și din ce în ce mai puțin pentru mobilare spirituală.
Ideile naționale și valorile culturale sunt îngropate cu premeditare, oficial. Acesta e terenul propice pentru
aculturali.
Mai e necesară cultură?
În cartea consacrată acestui segment moldovean de cultură românească voi avea și o prezentare generală a timpului în care cetățeanul renunță deliberat să fie mai deștept. O constatare: județul Vaslui a avut și are astăzi cea mai redusă dotare edilitară, materială și spirituală din Moldova, și din țară, iar municipiul Vaslui, cu toată infuzia de oameni și de spirit, nu poate egala nici astăzi, măcar, Bârladul.
Acum,
Analiză la rece, la 52 de ani PREZENT în cultura vasluienilor.
De ce îi cred pe conducători, gropari ai culturii din acest județ și, îndeosebi, din municipiul Vaslui? Păi, nu liderul dă viteza de desfășurare a evenimentelor?
În condițiile noii culturi existențiale SISTEMUL e de vină sau, mai ales, persoanele din fruntea unor județe cu inexistentă activitate de acest gen? Că nu numai la noi s-a
întâmplat regresul așa de vizibil. Eu am parcurs perioada, și știu.
1. Dreptul de analiză.
A. Prezența în teritoriu: încadrat ca Inspector principal în noua structură culturală, desprinsă din Secția de învățământ, niciunul dintre inspectori (cu studii universitare) nevoind să fie detașat aici. Comitetul Județean de Cultură și Artă (CJCA, devenit apoi CJCES) a început să se organizeze din noiembrie 1969, sub conducerea unui aspirant la funcții mari în partid (mereu spionat și disprețuit, dar tare încăpățânat, care, nereușind, s-a sinucis), Gheorghe Bălăuță completat cu un profesor din Dănești, Petrea Didilescu și altul din Zăpodeni, Constantin Peptu.
Era nevoie de timp să se traducă în fapt reforma administrativă din 1968, să se creeze instituții și muncă specifică pentru acel visat salt spiritual.
Am fost al 4-lea inspector cu studii universitare din județ, restul fiind absolvenți de liceu, școli profesionale, școli generale de 7 ani. Era teribilă penurie de cadre ca la orice nouă structură administrativă, județul reunind 3 județe istorice, fiind format în 1968 la insistența primului secretar UTC, Virgil Trofin, din Lipovăț, încă în grațiile lui N. Ceaușescu.
Pe lângă CJCA exista și un centru ajutător pentru valorificarea tradițiilor populare, de fapt agenție de spectacole, moștenire de la fostul raion, slujit de absolvenți chiar de Școală medie fără examen de maturitate, printre care Gh. Pârcălabu și un oarecare Gheorghe Stoian, repede ajuns cel mai apropiat șoptitor al lui Dumitru Bran, tractorist promovat ca secretar cu propaganda (cea mai puternică funcție în Comitetul Județean).
Am primit sarcina să mă ocup de biblioteci, cămine culturale, case de cultură, muzee și mai ales de stațiile de radioficare din cele 14 comune care le aveau.
De la 1 martie 1970 și până astăzi am activat în cultură, învățământ și presă.
B. Competența.
Dincolo de facultatea de filologie, am fost la diverse cursuri scurte de biblioteconomie, muzeistică, și Școala de vară de la Vălenii de Munte
(1972-1973), care aveau și cursuri de educație socialistă, dar mai multe de specialitate și ne întâlneam cu mari personalități în aceste specializări (și am tot învățat mereu).
Am urmat o a doua facultate și, simultan,
Doctoratul în științe filologice (București).
Stațiile de radioficare s-au desființat repede, dar munca cea grea era în celelalte sectoare pentru că nu se completau niciodată posturile. Așa se face că am avut contribuții decisive la introducerea
cataloagelor alfabetice și tematice și completarea personalului în biblioteci. La căminele culturale era problematic pentru că directorii promovați, adesea fără studii, aveau funcții de partid (secretari adjuncți, la comune, cu rol de viceprimari, de fapt superiorii pe linie de partid), erau tot pe pile și trăgeau cele mai cumplite beții până să realizeze câte ceva notabil.
Dacă am cărat cu sacul cărțile în noua Bibliotecă județeană (dir. Eugenia Moldoveanu), tot așa tot felul de hârtii, obiecte și pietroaie la Muzeu (director Constantin Popescu), sau am intrat în burta de bronz al calului lui Ștefan cel Mare, statuia de la Băcăoani, a fost plăcerea mea de a pune umărul direct la înfăptuirile culturale între 1970-1974.
Contribuții principale, determinative: Festivalul Umorului (3-5 iulie 1970 și urm.), Festivalul
Fanfarelor (din 1971, 1972, 1973), sesiunile lunare de instruire a personalului, cele din județ fiind cele mai ușoare, dar strict necesare. Am contribuit la
realizarea grupurilor sculpturale din centru și de la Băcăoani, am fost diriginte de șantier la Casa de Cultură Vaslui și Căminele Culturale din Berezeni și Dragomirești. Am fost invitat la numeroase Sesiuni științifice în toată țara (Festivalul Maria Tănase, de ex., 1973, 1974, cu descoperirea Ionelei Prodan și a Mariei Dragomiroiu).
Înscrierea la doctorat a venit firesc, urmare și a publicării unor articole și eseuri. Am pregătit Teza răstimp de peste 2 decenii. Am învățat, am învățat pe mulți alții.
C. Dreptul la opinie: ca jurnalist, ca autor, ca cetățean, ca om al acestui timp.
E drept că din primăvara lui 1974 am trecut la catedră pentru că la sugestia lui Stoian, noul președinte Bran m-a țipat cu zgomot la catedra de la Văleni. Din toamnă, prin concurs, am ajuns titular la Liceul de construcții Vaslui, de mine ales, deși am avut nota cea mai mare din competiție dintre 28 de persoane.
Am rămas în domeniul culturii prin elevii promovați la Sesiunile Naționale, prin cenaclul „Mugurel ‘74”, prin articolele publicate, prin prezență la Sesiuni culturale, prin pregătirea pentru doctorat, prin prima mea carte tipărită în 1976, BASME de Tudor Pamfile; și pentru că „acesta era exponent al societății burghezo moșierești(!), fiind ofițer, mort în 1921, moșier pentru cele câteva hectare în Țepu – Tecuci și dăunător societății prin Mitologia românească” mândria etnofolcloristicii românești de astăzi, și pentru că s-au găsit la mine exemplare din revista ION CREANGĂ (1908 -1921) am devenit un fel de dușman politic, bine supravegheat. „CADRELE” vegheau să nu fiu promovat.
Faptul că am comunicat, am fost în atenția marilor personalități cultural-științifice ale vremii, m-a obligat să citesc mult și nu numai pentru doctorat, cu multe sute de ore de studiu la Biblioteca Academiei Române.
Valentin Silvestru, criticul de care m-a legat o unică prietenie, ca și mai târziu Răzvan Theodorescu, mi-a spus clar că nu voi fi promovat niciodată mai sus decât ca profesor. Și n-am fost.
Din 1990, cu TVV și restul presei, am parcurs continente, țări, lume de toate felurile, am auzit și văzut destule pe care le-am comunicat video, în vorbe la Unison Radio, în scris la ziar și revistă. Am gândit și interpretat pentru neamul meu de aici, de unde toți „deștepții” au fugit, cum fug și acuma.
D. Competența „groparilor”.
Dumitru Buzatu a fost profesor de economie politică și socialism științific, dar ajuns în politică a performat. Asta n-ar fi de condamnat, dar… în
cultura locului… ce-a făcut?
Pe scurt, Dumitru Buzatu n-a făcut absolut nimic, personal, în domeniul cultural, nici măcar să patroneze vreun eveniment, deși putea să pună pe altcineva să-l facă. Și putea, la puterea discreționară pe care a avut-o 3 decenii.
Vasile Pavăl a fost un inginer declasat, fără viziune culturală, fără inițiative.
Ambii s-au sprijinit între ei, au cooptat și pe aplaudacii care l-au ocultat permanent pe
D.V. Marin. A contribuit din plin și situația politică locală, cel din urmă fiind absolut singurul în opoziție timp de 30 de ani, având în spate doar mass-media lui; pactizarea unor oportuniști de tip Juverdeanu sau Tătaru fiind notorie și de necontestat. Așa se face că și astăzi opoziție pentru Buzatu nu există, pentru că nu mai există nici televiziunea TVV în eter (dar există ziarul ocultat).
MOTIVELE NOASTRE.
Le-am cerut părerile și celor pe care i-am numit „groparii culturii vasluiene” care n-au răspuns. Nici nu știm cu ce argumente ar veni, căci: a. Fiind atâta vreme omul numărul 1 ca putere în județ (și prefecții au fost oamenii lui, pentru că el era cu țâța bugetului) de degetul (condeiul) lui au depins destine, acțiuni culturale sau nu, bugetele pe care ascultătorii săi colaboratori=angajați le-au ajustat, mulți oameni cu inițiativă sau valoare cât de cât recunoscută fiind ostracizați sau înlăturați. Dumitru Buzatu ar putea nega aceste realități, dar ele corespund adevărului istoric.
b. Vasile Pavăl nu cred că a înțeles ce ar fi fenomenul cultural deși suge de la stat de 40 de ani în funcții bine plătite. Ca om care am implantat cultură (scriam de 1488 de intervievați, dar sunt mai mulți) în spațiu local, nu pot mărturisi că inginerul-bugetar-perpetuu a sprijinit concret pe cineva anume să se afirme în plan local, național, sau în cel internațional, nu cred că pricepe ce înseamnă. Din ce-am observat nici ziarele nu le citește (decât când îl critică). Nici la cărți nu îndrăznește (numai eu
i-am dat câteva importante… dar degeaba!) Să pună el vreun ban? Pentru ce? El trebuie să ia, pentru meritele lui patriotice, de ce să dea din punga lui? Nu se află!!!
c. Aceștia n-au știut, n-au putut, dar mai mult, n-au vrut. Păi, dacă se cheltuiesc multe miliarde pe așa numite acțiuni culturale publice și nu se ivește nici un nume de rezonanță, ce să credem? La
Biblioteca județeană și la Centrul de Îndrumare ar fi două personalități ca Gelu Voicu Bichineț și
Lucian Onciu care pot face mult mai mult, dar nu sunt ajutați cu fondurile, în timp ce o nenorocită protejată de la Muzeu are cu mult mai mult decât trebuie. E mare politiciană și partidul e în toate, inclusiv în promovarea acesteia.
d. A, ar fi ceva: niște sinecuriști ca Lefter V., niște purtători de hârtii pe la primărie, sau plăți cu multe mii de Euro pentru niște favoriți politic, ca Eugeniu Doga, de pildă, binînțeles afacerile cu statul.
MOTIVELE LOR:
1. Au fost vremuri care de care mai grele, cu lipsă generalizată de fonduri. Dar, cum Bârladul poate mai mult, să întrețină o atmosferă culturală demnă de atenție, cum în județul Buzău sau în Caraș Severin se reușește atât de mult (primarul Toma ar putea fi un exemplu).
2. „Când noi n-avem bani de salarii, de cultură ne arde?”
Păi, nu, de ce să vă ardă de cultură, „cinstiților” când mai pot fi îngroșate salarii, premii, indemnizații (pentru ce ia Mocanu peste 11.000 lei pe lună? – când salariul locului e de 1200 lei lunar). Dacă aș afirma că salariile tuturor din sector sunt impresionante, nu greșesc, iar în sectorul cultural sunt aproape numai niște nechemați și adulatori. Aude, sau vede Pavăl aceasta? Nu-i convine, oare, că e cel mai tare din parcare?
Ce avem cu ei? N-avem… dar realitatea e
REALITATE!
Am putea spune că… nimic, dar nu e așa. Noi am pus în slujba vasluienilor bani, muncă, viață (mereu am dat) iar ei mereu au luat: sume mari în diverse valute (că au fost pe unde noi nu ghiceam că ar fi), onoruri cât încape, mașină la scară, secretare, avantaje de toate felurile. De dat, nici la urătorii de Anul Nou n-au dat vreun leuț, pentru că toți aceia au fost plătiți din fondurile publice: să-i ure, să-i laude „cu adâncă recunoștință”. Sau la vreun cerșetor, cuiva necăjit, nicicum, pentru că urcă în mașină chiar la scară, străbat târgul, cu chip că-s pe teren, dar se duc unde au ei nevoie/interesul lor; deci nici nu vin în contact cu mizerabilii locului, nici nu dau ceva, sunt foarte bine apărați de slujbași, căci, iată, aceștia sunt exemplul viu că „cei tari se îngrădiră cu-averea și mărirea în cercul lor de legi!” (M.Eminescu).
Cum să n-avem acest ceva împotriva dăunătorilor culturii ? Putem să ne exprimăm despre multe-multe aspecte generate de activitatea, spiritul lor aristocratic disprețuitor de mase, despre ilegalitățile săvârșite. Cunoaștem, ca ziariști, aproximativ 10% din câte rele au făcut în funcțiile lor.
Dar, cel mai mult rău au făcut
culturii și spiritualității vasluiene, și așa în acel proces hemoragic permanent al exodului în afară. Aproape nici un tânăr licean de valoare n-a rămas locului.
N-au rămas nici dintre ceilalți, că au trebuit să muncească (sau să fure) pe undeva. Oare, când se va vedea cât au distrus ăștia?
Păreri despre acești aculturali:
După cum se știe, în „comuna Vaslui” apare revista internațională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, de aproape 26 de ani ziarul zonal fanion Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău.
Responsabilii ăștia n-au avut nici măcar 52 de lei (10 țigări) pentru vreun abonament, răspunzându-ne în scris că „din lipsă de fonduri”. Știți cumva câte
miliarde, multe miliarde de lei are județul, ori primăria lui Pavăl? Se puteau abona individual, dar cum să dea ei… 52 de lei din salariul lor „mărunt” de peste 15.000 de lei? Să mai spunem că Pavăl fură legal, prin cetățenia acordată moldovenilor de peste Prut care n-au stat mai mult de câteva ore prin Vaslui, dar el raportează (de aia spunem că… legal) că aceștia sunt cetățenii municipiului… Deci, cei 44.000 de locuitori ar fi, cu mult peste 100.000, și, din cauza lor, (deci) bani primiți în plus, nu glumă?!? (Nu se poate, până la urmă să nu ajungă și cazul acesta în justiție).
Noi am reușit să ridicăm Vasluiul pe harta culturală a lumii; ăștia ce-au făcut?
[ add comment ]
Calendar
