VITEJIE ROMÂNEASCĂ, istorie după 80 de ani: BĂTĂLIA DE LA ȚIGANCA (Basarabia) 
În noaptea 21/22 iunie 1941 , exact la ora 2, a fost difuzat telefonic și la radio Ordinul de trecere a Prutului, de către armata a 4-a romană, sprijinită de armata a 11-a germană, mareșalul Antonescu fiind pe peronul gării Zorleni, după ce cu o oră înainte se întâlnise cu comandantul armatei germane, generalul Eugen von Schobert, în trenul militar de comandament.
Pe net, sunt și destule presupuneri…
Unii analiști militari consideră că pierderile românești la Țiganca au fost de 15000, alții 22000 de soldați, iar după 19 noiembrie 1942 ( Bătălia de la Cotu Donului ), cifra reală a pierderilor a fost de 150000 de oameni, Gen. Mircea Chelaru, într-un interviu, 170000. Documentarea noastră are și alte cifre …triste. Cartea „ Jale și eroism românesc la Cotu Donului…și după(!)”( 2020,330 p.) consemnează date, eroi și întâmplări absolut unice.
România avea atunci o populaţie de 13.535.757 de locuitori, din care partea masculină reprezenta 49,3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta 32, 9% din populaţie şi 16, 2% din total. În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară (cifre oficializate, internet).
Acțiunea Armatei a 4-a, a fost coordonată de mareșalul Ion Antonescu și cuprindea un front de-a lungul Prutului, de la Comarna-Iași până la gurile Dunării.
Baia de sânge de la Țiganca (între 22 iunie -6 iulie 1941) rămâne relevantă pentru eroismul întregii națiuni românești.
„Serg. Vasile I. Marin povestea adesea, dar cu fereală, că erau rușii peste noi, despre asalt, camarazi, căzuții la datorie, bubuiturile înfiorătoare ale tunurilor și barajul de foc, dar n-a pomenit vreodată de participarea avioanelor la momentul trecerii Prutului, pe la Bogdănești-comuna Fălciu, județul Vaslui. A căzut rănit, după ce a ajuns pe platoul basarabean și a schimbat de 3 ori
țeava înroșită de la mitralieră.
ȚIGANCA… 1020 care „mai vorbesc” după moarte!
Înainte de toate precizări importante:
– Ordinul „pentru România Mare, vă ordon treceți Prutul” a fost dat telefonic de Ion Antonescu de la un capăt al peronului gării din Zorleni, la celălalt mișcându-se neliniștit regele
Mihai I. Excludem presupunerile.
– Informațiile noastre sunt din surse directe: sergentul Marin Vasile, mitraliorul cu benzile cu cartușe pe piept, mitraliera în mână, baioneta la șold, care a trecut primul Prutul pentru a (se) crea acel cap de pod necesar pentru mișcarea trupelor, și, sergentul Vasile Cernat, șofer și comandant de pluton în Armata a IV-a, autorul salvării celor 61 de români din încercuirea de la Cotu Donului. Ambii cu câte 3 decorații pentru eroism.
– Documentarea la fața locului, cu rezultate nesigure, totuși, după 77- 79 de ani de la forțarea Prutului, cu intervievarea acelor 7 sutaviețuitori, am considerat-o ca altă sursă directă.
Zilele acestea, pe 22 iunie, se împlinesc 80 de ani de când tata a fost rănit pe acest front.
– Simpozionul Național EROISM ȘI JERTFĂ PENTRU ȚARĂ, de după inaugurarea Parcului
istoric de la Fălciu – Bogdănești, din 23 iunie 2018, Fălciu, la Centrul Cultural, cu participarea unor forțe intelectuale de calibru din România și Republica Moldova a întregit creativitate, simțământ patriotic, realitate percepută ca un moment unic din Istoria României.
– Urmăriți un fragment de „istorie afectivă”, cu valorificarea unor amintiri, parte a romanului Cotitura de la Cotu Donului…
… Priveau înfricoșați barajul (atacul pregătitor) de artilerie de dinaintea mișcării trupelor, preludiul oricărui atac, asupra căruia fuseseră avertizați de câteva zile ca să nu se înspăimânte prea tare. Fuseseră binecuvântați de preotul companiei care i-a deslegat de păcate și i-a îndemnat să meargă cu dumnezeu înainte. Primiseră ordin să doarmă îmbrăcați în tranșeele săpate cu câteva ore
înainte, să nu facă nici un zgomot, să nu vorbească. Totuși, în așteptarea grea, între ei mai șușoteau, mai ales să se încurajeze unul pe altul. În sufletul fiecăruia abia mai pâlpâia nădejdea că vor mai scăpa de sub focul inamicului, anticipat ca foarte probabil, nimicitor și violent. Plutonul de mitraliori avea între 6 și 11 soldați, în funcție de pierderile care se anticipau, fiecare trebuind să ia locul celui de la mitralieră, comandanții știind că-i trimit la moarte. Cu inima strânsă, unii dârdâind de frică sau clănțănind din dinți, își transmiteau încurajări neexprimate, păstrându-și locul în formație. Psihic erau formați să primească moartea pe care, de fapt, o vedeau cu ochii: perdeaua de foc, fum și explozii de pe malul dinspre Răsărit al Prutului, bubuitul care nu mai contenea târându-se dinspre spatele soldaților, dinspre Copăceana, Epureni, de unde trăgeau tunurile românești, și se prăvălea asupra satelor de peste apă care tot românești erau, li se spusese, dar care erau înțesate de bolșevici. Era lumină ca ziua, o lumină roșietică, bolnăvicioasă, purtătoare de moarte și pentru ai noștri, dintre care mulți n-or mai apuca să vadă lumina zilei, dar groaza pornea de la miile de explozii, doar la câțiva km, focul nimicitor al artileriei române care trebuia să distrugă până și tranșeele rușilor, cm. cu cm., care păreau a izvorî din largul stepei calmuce sau din Caucaz, și care nu se mișcau de loc, după cum raportau ofițerii care priveau cu binoclurile. Tot orizontul
era roșu-roșu.
Purtătorul de afet al mitralierei cărate pe umeri de Vasile Marin era unul Vasile Cogean dintr-un sat apropiat de Bogdăneștii năpădit de armată, părăsit de locuitorii evacuați pe Valea Elanului, la Vutcani, Roșiești. Cogean era din Rânzești și avea sarcina să-i conducă prin orice loc mai ferit, dacă se mai putea descoperi așa ceva. Cei 11 din plutonul lui Vasile Marin, cu el în frunte, au trecut apa Prutului imediat ce au auzit ordinul generalului, al conducătorului Ion Antonescu: „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul!”, într-un iureș nereglat de cineva. Protejați de malul ceva mai înalt și ușoară umbră față de lumina necontenită a exploziilor, acolo, pe apă, n-a căzut niciunul. Dar la câțiva metri, pe platou, au înfruntat urgia : gloanțele șuierau pe la urechi, unele au lovit căștile sau cu un sunet indescriptibil au pătruns în corpurile vii, avântate în deplasare, niște țiuieli metalice rezultând când erau lovite armele sau căștile. Vasile Marin era primul, însoțit de încărcătorul ochitor care derula banda cu cartușe, deplasarea făcându-se trăgând continuu.
– Văleu, fraților, m-au împușcat, a strigat cam al patrulea, în timp ce alți doi au căzut secerați, fără a scoate un cuvânt. În vacarmul dimprejur mai mult se ghicea ce voia să spună celălalt, lanțul de trăgători trebuind să asigure puterea de foc în mers. A căzut încă unul, și încă unul, tot fără a mai scoate vreun sunet.
– Culcat, culcat…culcat, fraților!
Vasile realiza că și din restul companiei cădeau, cu urlete și vaiete, blesteme și rugi laolaltă, că parcă la comandă toți s-au oprit pe loc , dar focul puștilor și mitralierelor continua. Că, cele vreo 200 de metri de la malul apei păreau o imensitate, că nenorocirea zgomotoasă a căzut pe capul oamenilor. Incredibil de repede și-au săpat tranșee, dar tot repede au constatat că focul tunurilor rusești s-a concentrat asupra lor. Un obuz căzu la câțiva metri de sergent și acesta fu pârlit instantaneu pe o jumătate a corpului, simultan un glonț străpungându-i piciorul drept. Mitraliera căzută alături fu ridicată imediat de alt soldat, secerat și el. Urlând, Vasile Cogean, care apucase să-și sape tranșeea continuă să tragă cu mitraliera până i se termină muniția, dar, încă, nu se așternu liniște. Se iviră sanitarii care-l ridicară pe rănit, și-i aruncară și lui două benzi cu cartușe, Cogean rămas printre camarazii săi morți. Cei doi Vasile se despărțiră pentru totdeauna.
… Nevoit să stea alături de camarazii săi fără suflare care-l protejau cu trupurile lor, încă vreo 6 zile , acesta a rămas cu o imagine coșmar care l-a însoțit toată viața: viermii ieșind din corpurile morților umflați, care semănau cu boabele de orez, ieșind din corpurile deformate și greu mirositoare. Vasile Cogean din Rânzești n-a mai mâncat vreodată în viața lui orez.
… Ridicat de sanitari, inconștient, Vasile Marin a ajuns pe masa de operație tocmai la Buzău, pentru a-i fi extras glonțul dum-dum și operat fără anestezice. De durere a sfărâmat între dinți un colț al mesei de operație… Când a ajuns alicnind de-un picior pe prispa casei, copilul la botezul căruia trăsese cu mitraliera făcea primii pași și gângurea în limba lui…
Un asalt al trupelor de infanterie româneşti asupra poziţiilor sovietice, Basarabia, iunie 1941.
În urma unor hotărâri, perioada cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 a fost denumită „aşteptarea strategică“, în cadrul căreia trupele române şi germane au desfăşurat acţiuni de luptă pentru îmbunătăţirea dispozitivului de plecare la ofensivă, au executat incursiuni în dispozitivul inamic şi au constituit capete de pod peste râul Prut.
DUMITRU V. MARIN
(va continua).

[ add comment ] ( 2 views )

<<First <Back | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | Next> Last>>