Vasluienii intră în forță în atenția covidocomediei contemporane pentru că chiar șefa unui spital județean e dusă în stare gravă sau alarmantă la București, unde să fie tratată cam cum se cuvine la o față aleasă.
Trebuie să-i zic mai bine COVIDO-DRAMĂ pentru că nenorocirea asta globală, în loc să scadă, crește și iar crește pe vreme de caniculă. Mulți români, și foarte mulți vasluieni (că printre ei trăiesc și eu), au parte de destulă sărăcie – deci cei buni de muncă trebuie să ia drumul străinătății – de ceva lipsuri în educație (nu-i așa că violurile, bețiile, furturile trebuie să fie la ordinea zilei) – și iată, ne-a venit peste existență și SECETA. Rar am fost așa de descurajat ca să văd zilele trecute porumbul uscat și cosit, floarea soarelui cât un pumn de copil, fără producție, pășunile uscate cu vite costelive (câte mai sunt) gata să moară de foame. E mare nenorocire cu seceta în cel puțin o jumătate de județ. Seceta și covidul… bună pereche…
Ca să avem pe ce cheltui, că doar ne merge bine, nu?
Iacă-tă și alegerile. Chiar două rânduri, deci alți bani, altă distracție alte… visuri năruite: politicienii cei cu lefuri impresionante să trăiască. Noi… cum putem.
Am trăit seceta din 1946, când apa Zeletinului dispăruse, câmpul devenise ca oalele crăpate și sfărâmate, adică porțiuni de metri pătrați galbeni, uscați, cu marginile întoarse, iar prin crăpături vietăți moarte de foame, de sete, de atacurile câinilor vagabonzi, din cauza imposibilității oamenilor să mai poată face ceva. Poate nu se va repeta acest halucinant tablou, dar că vor fi foarte mari lipsuri, nu e vreo îndoială. Seceta e peste noi, nu cu noi…
Păsările cerului ne-au devenit dușmani lacomi și periculoși. Graurii și ciorile distrug pomi, vii, lanuri cu recoltă, grădini, culturi; nu se mai sperie de zgomote, de momâi, de pocnetul puștilor, de țipetele oamenilor. Trebuie să mănânce chiar cu riscul vieții lor (dar pe riscul înfometării oamenilor) drept care năvălesc pe oriunde găsesc de mâncare.
Prădătorii sunt pe aproape și în curți nu prea mai sunt păsări. Cred că prin părțile Murgenilor nu vor întârzia știri
despre atacul coioților-hienelor sau ce-or mai fi. Vor fi nenorociri noi.
Ce să mai scriu despre cultură... scrisa lui N. Labiș, „când viața în noi cu greu se mai anină” preocuparea pentru hrană rămâne esențială, doar că văd cum relațiile interumane se alterează zi de zi. Totuși:
După cartea OPERA MAGNA 1 (folcloristică), cea cu nr. 40, a apărut și FESTIVAL SEMICENTENAR/50:50/ Memorialistică jurnalieră, Iași, Pim, 2020, 330 pagini, adică a 41-a.
Am reușit, astfel, să mai las tuturor adevăruri istorice legate de Festivalul Umorului „Constantin Tănase” pentru care am alergat cu entuziasmul tinereții în 1970, ca să se desfășoare între 3 – 5 iulie. Un prăpădit ca L.V. Lefter poate scrie ce vrea el, că n-a fost acolo, eu am muncit atunci când el nici nu se născuse. Poate am să revin, dar nu-mi mai merită atenția.
Despre cărți:
„Orice carte este o floare la monumentul unei personalități.”
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
