Dr. ing. Constantin Iulian, specialist în construcții hidrotehnice, de 2 ori
Laureat al Academiei Române cerceta de pe trotuarul de vis-a-vis, cam sfios,
clădirea care marchează un secol și jumătate de istorie, întrebându-se cât se
mai păstrează din ea și din istoria ei. De precizat că hidrotehnistul locuia la
București și s-a întors după aproape 40 de ani la o aniversare a promoției de la
L.M.K. organizată de Zarojanu. În această zi de toamnă (2011) încerca să-și
reamintească unele dintre momentele existenței sale privind cu îndoială la
clădirea veche din 1890 – 1892, când aici era Chestura Poliției, o clădire mai
răsărită, geamănă și aidoma cu localul primului liceu înființat în 1890, ca
Gimnaziu, în Vaslui, primăria din Băcești semănând puțin cu ea.
Văzându-l stingherit, l-am întrebat dacă-i pot fi de folos, fără ca el să știe
cine sunt, proprietar și reprezentantul Grupului de presă.
– Domnule, ce mai este în clădirea asta, ț?
– Acum e sediul unei firme de mass-media.
– Mai are beciul acela mare?
– Desigur, dar…
– În beciul acesta am fost schingiuiți vreo 14-15 elevi de la L.M.K. în
noaptea de 12/13 iulie 1948. Ne-au ridicat de la via lui Dănilă din Bustea, pentru
că făceam parte din Frăția de cruce. Eram dat în urmărire de la Iași, …
fetele închise în magazia de lemne…, ne-au bătut bine,… am înghețat… ne-au
transportat la Galata, apoi la Suceava împreună cu Val Neștian de la Huși. Am
fost condamnat la 25 de ani închisoare, am făcut la Aiud 6 ani și jumătate, și cu
ce-a urmat, total, zi de zi, 13 ani și jumătate. Am muncit mulți ani la lopată, dar
am fost șef de promoție la facultate, în 1972. Am proiectat și condus foarte importantelucrări hidrotehnice. Doctoratul mi l-am dat abia după Revoluție pentru că până atunci n-am avut voie…
Omul derulează întâmplări tremurând din tot trupul și din când în când
strângând din dinți, închizând ochii, auzind parcă, glasul acelor vremuri. A fost
coleg de celulă cu poetul închisorilor Radu Gyr și cu poetul național Ion Barbu.
Crede că în acei ani a fost desființată rezistența națională… La VASLUI n-a mai călcat de mulți ani, deși își salvase casa părintească. Așa se explică emoția deosebită pe care o trăia. Și, la care am fost și eu părtaș.
– Aici a fost Chestura Poliției, a fost Comandament în ambele războaie, a rezistat la explozia depozitului de muniții din 1917, au trecut oameni mari pe
aici, mai ales pe timpul primarului C. Capră, în timpul Războiului. Mă mir că
mai rezistă după 2 cutremure, cel din nov. 1940 și cel din 4 martie 1977. Dar văd că a fost „încercuită” adică a fost bine consolidată de proprietar (dr. Vasile
Sepeniuc, un om de aur, adaug, eu).
– Vasluiul tinerețelor noastre nu mai poartă multe semne, nici Liceul nu
mai e cel de atunci, Palatul Sturza parcă mai e, dar, chiar după suferințele de
atunci, mă bucur să văd clădirea asta în picioare, și cu activitate culturală,
jurnalistică… mulțumesc pentru cafea, d-le profesor Marin, sunt bucuros să vă
cunosc după ce am citit Monografia L.M.K. unde m-ați pomenit și pe mine și
generația mea. L-am invitat în redacție, unde împreună cu colegul meu Val Andreescu
am realizat interviul (care se află postat pe youtube) cu sigla TVV-online (23
minute și 13 secunde); deși eram și eu în camera unde odinioară Constantin
Iulian a fost torturat nu realizam că era Președintele Asociației Foștilor
Deținuți din România, că era un nume pe internet, că fusese la „Profesioniștii”
Eugeniei Vodă.
Deci pe str. Frunzelor 2, unde este astăzi, în iulie 2018, redacția Ziarului Meridianul (de 22 de ani), a TVV (prima televiziune-privată din țară, 5 decembrie 1990, Licența 001/TV), a postului de radio Unison și a Revistei internaționale MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC există o clădire de patrimoniu (neinclusă) în proprietate privată cu important rol jurnalistic. Se
păstrează într-o cameră materialul tehnic din timpul funcționării TVV și în întregime, aparatura postului de radio Unison, cel care avea audiența incredibilă de 67% când redactori-nebuni de îndrăzneți erau elevii Lucian Pârvoiu, Cătălin Striblea și Cătălin Sîmpetru cu puțin înainte de moartea sa. Pagină importantă a evoluției culturale în oraș, județ, România. Chiar în Deceniul Dușmăniei naționale. Cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o, interviul realizat atunci, cu puțin înainte de moartea sa, și prezent virtual, mai sunt urme ale trecerii unui om cetățean (m. 8 iunie 2012) cu merite istorice și cultural-științifice deosebite în trecutul Vasluiului. Omul care apără pe legionari, inginerul de înaltă valoare, vasluianul din București s-a dus, dar clădirea a rămas. Sperăm să descifrăm mult mai multe din istoria localității, să vorbim de rolul ei într-un secol și 1/2.
[ add comment ] ( 1 view )
Am scris în edițiile online despre ce-am trăit și simțit în a 3-a mea vizită în Canada. Dar, în aceeași zi, a avut nunta și Mihaela Lupu, secretara noastră, cu Mihai Buzdugan, în Vaslui, unde, evident n-am participat, dar asta nu mă împiedică să le urez casă de piatră și să comentez ce mi-au povestit. A fost o nuntă frumoasă, cu participare afectivă, cu multe familii de români, și doar cu câteva de țigani (4 perechi), unde s-a petrecut românește (între orele 20.00 și 06.00), cu muzică aleasă (populară, ușoară). Zice Mihaela, proaspăt Buzdugan, că s-a petrecut frumos, elegant, liniștit, că ea e mulțumită de darul între 400 și 2.800 lei de familie, că e foarte obosită după câte a tras împreună cu Mihai al ei pentru succesul acestei unice sărbători personale. Mai zice proaspăta cetățeancă din Vaslui că ar fi participat vreo 247 de persoane… Bine că le-a reușit nunta, a ieșit cheltuiala, au intrat legal și religios în rândul lumii ortodoxe, cu ajutorul nașilor și, implicit, atâtor oameni, ca la nunta românească.
l
Nunta internațională la care am participat a fost a Codruței Marin din Montreal cu Part Khandekar, un indian simpatic, crescut în Oman, unde a lucrat părintele său, medic oculist. Cu mici modificări, reproduc materialul trimis de acolo:
Ca tot omul, ca un bunic ce sunt, am fost invitat la nunta Codruței Marin, prima mea nepoată, cetățeancă din Montreal-Canada. Ca impresie generală: sărbătoare pe cinste, o reunire de excepție a familiei împrăștiate în lume, o bucurie generală „ca la nunta” cu plecați în lume în timpuri variate, de toate vârstele, cu exprimări specifice. N-au lipsit surprizele, noutățile exprimate în diverse limbi, ca limbă de legătură engleza și nu româna, cum m-am așteptat.
Prima concluzie: nuntașii au alcătuit un mozaic impresionant mai ales ca număr: 18 (optsprezece!) naționalități dar și ca modalități de exprimare (care redus la maximum înseamnă 1, repet, 1, adică sărutul!). Enumăr țările, doar ca spectacolul lumii, deocamdată fără concluzii: Arabia Saudita, Armenia, Basarabia, Bulgaria, Canada, Columbia, Filipine, Franța, Guineea, Maroc, Martinica, Nicaragua, Oman, Peru, Portugalia, România, Siria, Sri Lanka: subliniez, de diferite vârste, preocupări, culori, rase, religii. Toți au încins dansuri de toate felurile, chiar cu elemente de dans popular românesc (tare absent, deși jumătate erau români-canadieni). A fost o atmosferă de poveste, cu exprimări coregrafice personale neîngrădite, exuberante, fără alcool (interzis de indieni, mire, socri, dar cerut la mese) ci doar cu muzică bine calibrată. Să precizez că am avut un fel de decor elvețian, pe malul unui lac, hotel de 5 stele, D.J. meseriaș, ploi în rafale în fiecare zi. Oamenii îmbrăcați ca de nuntă indiferent de categoria socială care nu-i preocupă câtuși de puțin pentru că ei știu că trebuie să aibă o muncă, deci au respectivul asigurat. Cel puțin pentru comunitatea românească de aproximativ 55.000 de oameni, trilingvismul e... comunicare curentă. Adică ei știu limba română pe care copiii lor o vorbesc aproximativ, nepoții, deloc, dar trebuie să comunice cu ceilalți în engleza sau franceză (și le știu pe amândouă, că altfel mor de foame). Exact același lucru pentru toată țara asta de emigranți. Oricât ar fi de marocan, trebuie să mănânce, să muncească, să existe... tot în 3 limbi de comunicare. Amalgamul acesta de limbi, de comportamente civilizate, de hrană și sex oral este vizibil chiar la cele mai intime serate sau mese în familie, pentru că trebuie să-l facă pe celălalt să înțeleagă ce se întâmplă, că altfel s-ar omorî între ei, ar suferi, s-ar degrada ca oameni. Oameni care au ca țintă doar mațul gros, adică hrana îndestulătoare, televizorul și... copiii. Am văzut mulți copii aici, chiar și în timpul nunții, generația reproductivă fiind relative tânără, spre matură, dar nu preponderent românească, nici vorbă de proveniență alogenă, pentru că indienii sunt pe cale de exterminare chiar dacă au, mai au, rezervație proprie.
Canada este țara în mașină, adică toți au autoturisme, se deplasează zeci și sute de km pentru serviciu, au și un sistem de infrastructură tare bine pus la punct, cu disciplină în trafic, accidente rare, poliție invizibilă, care, dacă te oprește... plătești, sigur, iertare nu există. Țara e... de ciment și beton. Miliarde și miliarde de tone în șosele și autostrăzi, în străduțe și locuri de acces, asfaltate la centimetru. Curțile n-au vreun pom fructifer, vreo pasăre, în afară de câini, nici un alt animal. Arțarul, carpenul, bradul, plopul, iarba, iarba mereu tunsă și verde. Mai fiecare curte are piscina sa, barbeque-ul său, singurătatea sa. De aceea comunitatea româneasca, redusă cam la vreo 200 de persoane, s-a repezit în petrecere ca disperații impresionând ca desfășurare sufletească, entuziasm,
coregrafie, efuziuni interpersonale. Poate voi reuși filmul pe care mi l-am propus, acum la a 3-a vizită la Montreal... Am făcut mai multe materiale de presă la români canadieni. Toți au plăcerea de a-și prezenta casele de-a dreptul impunătoare și opulente, te poartă prin multe odăi, sufragerii, subsoluri, etaje, grădini, cu gândul că s-au realizat material aici. Aproape niciunul nu s-ar mai întoarce în România, că „n-are de ce”. Dar duc avan dorul de casă, de oriunde ar fi din țară. E prea bine (material) aici, prea s-au cufundat într-un somn fără
întoarcere, prea puțini mai au preocupări spirituale, se recunosc între ei doar câteva zeci. N-au ziar sau revistă proprie, n-au librărie (era una dar, s-a dus), n-au bibliotecă și nici nu le trebuie, acceptă spectacole de sunet și lumină, dintre circa 300 văzuți, am observat și o ie românească. Biserica ortodoxă este prezentă cu 13 parohii, pe lângă care se mai strâng români cu dor de România. Un preot drag mie, Ceaușu, este optimist peste măsură că și pentru români va fi bine, să-l reiau pe Episcopul Cassian, „viitorul suna bine”. Dacă fiii celor refugiați aici uită limba, de nepoți ce să mai vorbim, dacă religiile se tot amestecă (semn de nerespectare a canoanelor), dacă vizitele în România se răresc, cum să privim viitorul românilor și limba din diaspora? Mă întorc la nunta româncei cu un indian simpatic. Își declară dragoste în engleză, sau franceză că indianul nu știe românește decât 3 cuvinte, față tot vreo 3 din indiană, „pota Parth” nepotul Parth, inginer în acest mare oraș al lumii se simte ca acasă între cei care au participat la această petrecere multinațională, subliniez cu cetățeni de culori, religii, naționalități, obiceiuri (diferite la ei acasă, nu aici), care reduc existența la punctul ei zero: începutul lumii cu un sărut. (Cu dragoste=suflet redusă la sex, ț cu viitor tare scurt). O lume de care ne crucim, astăzi, dar care poate fi semnul că acea nouă cultură existențială de care tot vorbim noi se înnoadă și se tot formează, peste tot. N-aș fi putut bănui că doar la o nuntă, într-un oraș mare se aduna nuntași de 18 naționalități!!! Țara făgăduinței până de curând, cu generație productivă și reproductivă din ce în ce mai searbădă, țara aceasta imensă s-a deschis pentru toate... culorile! O nuntă cu 300 de persoane reprezintă un eșantion al viitorului și pentru Romania?
[ add comment ] ( 1 view )
M-am întrebat dacă prezența noastră destul de îndelungată este vizibilă în perspectivă istorică: spre disperarea unor smângălaci contemporani care se agață de noi ca scaiul de coada câinelui, „noi?... cu academicieni, miniștri, universitari, primari…” suntem prezenți și apreciați. Ba, mai mult, din 1970 și până astăzi am fost prezenți susținători a tot ce sa înfăptuit frumos și durabil în județul Vaslui, începând cu Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, cu statuia lui Ștefan cel Mare de la Băcăoani, cu atâtea acte și fapte culturale, continuate cu pârtiile noi în presă, de după 1989 (TVV, Unison Radio, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău și M.C.R.). Tot așa, am influențat destinele unor personalități vasluiene prezente azi între valorile naționale: Dumitru Buzatu (președintele C.J. Vaslui, om politic), Th. Pracsiu (cunoscut critic și istoric literar), Th. Codreanu (cel mai autorizat analist al operei eminesciene), Adrian Porumboiu (mare arbitru de fotbal, dar și economist și om de afaceri), Dan Ravaru (istoric și om de cultură reprezentativ), mari jurnaliști din presa centrală, Cătălin Striblea și Lucian Pârvoiu, ca să amintesc numai vârfurile. Până la urmă, nimic interesant nu s-a putut petrece, fără să fim și noi prezenți.
Mai mult, prin „…77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” (Iași, Pim, 398 pag.) am pus „Vasluiul pe harta culturală a lumii” după expresia dr. ing. A. D.
Tudosie, academician AOȘR, ținându-ne și de record mondial prin cei 432 de colaboratori din toată lumea, la revista internațională. Și, și mai mult, beneficiem de o clădire în centrul orașului care ar trebui să facă parte din patrimoniul cultural al județului: sediul nostru, din str. Frunzelor, nr.2, a fost Chestura Poliției în anii 1890 – 1892, sediu oficial în timpul primului Război, cu destin special până după 1950, loc de supliciu pentru elevii de la L.M.K. pe 12-13 iulie 1948, cu 18 arestați și înghesuiți în beciul strâmt, după mărturia direct a șefului de promoție dr. ing. Constantin Iulian, (n.17 oct. 1929), ajuns specialist în construcții hidrotehnice și Laureat al Academiei, condamnat de justiția comunistă la 6 ani și jumătate de pușcărie. Tot aici au fost ținuți încătușați vestiții profesori și oameni de mare valoare, Constantin Capră (fost și primar al Vasluiului), V.I. Cataramă, Constantin Boț și Gheorghe Popa cunoscuți anticomuniști. Tot în clădirea aceasta se află redacția grupului de presă (singurul în istoria culturală a județului) cu ziar, TVV, radio, revistă.
Până la urmă, istoria n-o facem noi, prea mici pentru un război atât de mare,
dar suntem în această istorie recentă prin acțiune și, evident, reacțiile la susținerile de peste 60 de ani, adică longevitate, nu glumă! Că vreun măgar râios se mai scarpină de stejarul scorțos, nu ne prea deranjează. Noi suntem prezenți în această istorie a locului, indiferent ce spun, scriu, vorbesc ori gândesc necunoscătorii contemporani. Ce ne-am face fără recunoașterea lor… pe negativ? Până la urmă și prin rândurile de față deschidem o pagină de istorie culturaljurnalistică, în mare măsură necesară pentru individualitatea spirituală a acestui eșantion de autentică viață românească (un județ moldovean) în moment de cumpănă pentru limba română, pentru țara care se topește în Uniunea Europeană, pentru tradiții, obiceiuri, folclor, într-o pernicioasă poziție existențială.
[ add comment ] ( 1 view )
Săptămânile trecute am fost angrenați în variate manifestări socialculturale,
mai ales pe cuprinsul județului Vaslui. Am parcurs multe sute de km, am trăit la maximum sentimente patriotice, ne-am întreținut cu mari personalități ale științei și culturii naționale. Alții comentează ce reușim noi, ca baba la gard, deci nu ne interesează.
Fălciul lui Neculai Moraru a scos spre neuitare momentul istoric 21/22 iunie
1941, respectiv bătălia de la Țiganca, pentru România Mare. Vă reamintesc de trecerea Prutului de către armata română în acea noapte de pomenire pentru reîntregirea neamului, după ce sovieticii neau răpit Basarabia cu un an mai înainte. În numărul trecut am publicat un text despre eroismul alor noștri, despre ce sa întâmplat cu inaugurarea Parcului istoric dintre Bogdănești și Fălciu, despre Simpozionul Național care a urmat grație primarului Neculai Moraru și profesoarei – istoric Oltea Gramaticu. Ei, împreună cu primarul Gandrabur de la Țiganca – Rep. Moldova, împreună cu Vasile Șoimaru (mare român de la Chișinău), cu Negrei, Petrenco, Agrigoroaie, Lina Codreanu apoi cu mai mulți artiști de pe scena Zilei comunei (de Sânziene) au dat strălucire acestui ales moment patriotic. Avem interviuri cu mai toți cei importanți.
Roșieștii lui Florin Anea au adunat mulțime de oameni și au concentrat oameni
de cultură (cu P.S. Ignatie, universitarul C. Turliuc, acad. Valeriu Matei, Ion
Hadârcă) politicieni, responsabili cu organizarea altui Simpozion Național consacrat aniversării celor 250 de ani de la nașterea marelui cărturar Veniamin Costachi.
Cu o zi mai înainte, la sala Ștefan cel Mare a Consiliului Județean iarăși, prezențe de excepție, în frunte cu academicianul Răzvan Theodorescu, cel care recunoaște încă o dată rolul cultural al semnatarului acestor rânduri, al acad. Ion Hadârcă, alți mari fii ai neamului românesc. Aportul lui Gelu Voicu Bichineț a fost vizibil în ambele zile adică 29 și 30 iunie 2018, dar nu sar n-ar fi ajuns la înălțimea și consistența aceasta fără aportul lui Dumitru Buzatu, președintele Consiliului Județean, care ia mobilizat până și pe parlamentari… Asemenea eforturi și asemenea realizare merită toată atenția noastră. Nu noi am organizat Simpozionul Național „Omagiu cărții și culturii vasluiene”, pe 27 Aprilie 2018, deci știm despre ce este vorba?
Ziua comunei… de la Epureni ne-a ținut trează atenția prin Sesiunea locală de
comunicări și discuții „istorice” și prin manifestările artistice care s-au derulat sub poală de codru verde la Bursuci, com. Epureni – Vaslui. Carmen Bîlbîie, primărița (un fel de missprimar) a fost la înălțime, inclusiv cu declarațiile sau „cuvintele” oficiale: pași mari în comunicare. Au mai fost spectacole pe destule parale la Munteni de Jos (un primar cu totul decorativ și dezinteresat, respingător chiar) și la Ștefan cel Mare, unde s-au retras sub cruntă acoperire oficialii. A fost lesne să constatăm ce s-a petrecut lângă podul construit prin 1688 de un oarecare Bălăut… Un ministru a fost intervievat pe probleme actuale în agricultură: P. Daea. Chiar a răspuns repede, aplicat și spiritual, drept care îi mulțumim. Se adaugă altor zeci și zeci de miniștri cărora le-am pus întrebări în calitate de reporter și nu ca prăpădiții care se pot năpusti, inclusiv pentru realizarea de excepție, Meridianul Cultural Românesc, gata să iasă cu nr. 15 și cu alt record mondial (cel „vechi” e de 432 de colaboratori din toată lumea).
Să reținem că atât M.C.R. cât și volumul „… 77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” (recent apărut, 400 de pagini) care ridică Vasluiul pe harta culturală a lumii, au fost apreciate cum se cuvine și în toate aceste împrejurări.
Urmează o a 29-a carte și mai ales „101 vasluieni pentru 100 de ani”, până la
sărbătoarea Centenarului. Noi suntem aici, stăpâni mari și slugă măruntă la datoria liber asumată: cultura și presa vasluiană.
[ add comment ] ( 1 view )
1020 care „mai vorbesc” după moarte!
Înainte de toate precizări importante:
– Ordinul „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul” a fost dat telefonic de Ion Antonescu de la un capăt al peronului gării din Zorleni, la celălalt mișcându-se neliniștit regele Mihai I. Excludem presupunerile.
– Informațiile noastre sunt din surse directe: sergentul Marin Vasile, mitraliorul cu benzile cu cartușe pe piept, mitraliera în mână, baioneta la șold, care a trecut primul Prutul pentru a se crea acel cap de pod necesar pentru mișcarea trupelor, și, sergentul Vasile Cernat, șofer și comandant de pluton în Armata a IV-a, autorul salvării celor 61 de români din încercuirea de la Cotu Donului. Ambii cu câte 3 decorații pentru eroism.
– Documentarea la fața locului, cu rezultate nesigure, totuși, după 77 de ani de la forțarea Prutului, am considerat-o ca altă sursă directă.
– Simpozionul Național „EROISM ȘI JERTFĂ PENTRU ȚARĂ”, de după inaugurarea Parcului istoric de la Fălciu – Bogdănești, din 23 iunie 2018, Fălciu, la Centrul Cultural, cu participarea unor forțe intelectuale de calibru din România și Republica Moldova a întregit creativitate, simțământ patriotic, realitate percepută ca un moment unic din Istoria României.
– Urmăriți o „istorie afectivă” cu valorificarea amintirilor.
… Priveau înfricoșați barajul de artilerie de dinaintea oricărui atac asupra căruia fuseseră avertizați de câteva zile ca să nu se înspăimânte prea tare. Fuseseră binecuvântați de preotul companiei care i-a deslegat de păcate și i-a îndemnat să meargă cu Dumnezeu înainte. Primiseră ordin să doarmă îmbrăcați, în tranșeele săpate cu două ore înainte, să nu facă nici un zgomot, să nu vorbească. Totuși, între ei mai șușoteau, mai ales să se încurajeze unul pe altul. În sufletul fiecăruia abia mai pâlpâia nădejdea că vor scăpa de sub focul inamicului, foarte probabil și violent. Plutonul de mitraliori avea între 6 și 11 soldați, în funcție de pierderile care se anticipau, fiecare trebuind să ia locul celui de la mitralieră, comandanții știind că-i trimit la moarte. Cu inima strânsă, unii dârdâind de frică sau clănțănind din dinți, își transmiteau încurajări
neexprimate, păstrându-și locul în formație. Psihic erau formați să primească moartea pe care, de fapt, o vedeau cu ochii: perdeaua de foc, fum și explozii de pe malul dinspre Răsărit al Prutului, bubuitul care nu mai contenea
târându-se din spatele soldaților dinspre Copăceana, de unde trăgeau tunurile românești, și se prăvălea asupra satelor de peste apă care tot românești erau, li se spusese, dar care erau înțesate de bolșevici. Era lumină ca ziua, o lumină roșietică, bolnăvicioasă, purtătoare de moarte și pentru ai noștri, dintre care mulți n-or mai apuca să vadă lumina zilei, dar groaza pornea de la miile de
explozii, doar la câțiva km, focul nimicitor al artileriei române care trebuia să distrugă până și tranșeele rușilor, cm. cu cm., care păreau a izvorî din largul stepei calmuce sau din Caucaz, și care nu se mișcau deloc, după cum raportau ofițerii care priveau cu binoclurile. Tot orizontul era roșu-roșu.
Purtătorul de afet al mitralierei cărate pe umeri de Vasile Marin era unul Vasile Cogean dintr-un sat apropiat de Bogdăneștii năpădit de armată, părăsit de locuitorii evacuați pe Valea Elanului, la Vutcani, Roșiești. Cogean era din Rânzești și avea sarcina să-i conducă prin orice loc mai ferit, dacă se mai putea descoperi așa ceva. Cei 11 din plutonul lui Vasile Marin, cu el în frunte, au trecut apa Prutului imediat ce au auzit ordinul generalului, al conducătorului Ion Antonescu: „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul!”. Protejați de malul ceva mai înalt și ușor umbrit față de lumina necontenită a exploziilor, acolo, n-a căzut niciunul. Dar la câțiva metri, pe platou, au înfruntat urgia: gloanțele șuierau pe la urechi, unele au lovit căștile sau cu un sunet indescriptibil au pătruns în corpurile vii, avântate în deplasare, niște țiuieli metalice rezultând când erau lovite armele sau căștile. Vasile Marin era primul, însoțit de încărcătorul ochitor care derula banda cu cartușe, deplasarea făcându-se trăgând continuu.
– Văleu, m-a împușcat, a strigat cam al patrulea, în timp ce alți doi au căzut secerați fără a scoate un cuvânt. În vacarmul dimprejur mai mult se ghicea ce voia să spună celălalt, lanțul de trăgători trebuind să asigure puterea de foc. A căzut încă unul, și încă unul, tot fără a scoate vreun sunet.
– Culcat, culcat… culcat!
Vasile realiza că și din restul companiei cădeau, cu urlete și vaiete, blesteme și rugi laolaltă, că parcă la comandă toți s-au oprit pe loc, dar focul puștilor și mitralierelor a continuat. Că cele vreo 200 de metri de la malul apei păreau o imensitate, că nenorocirea zgomotoasă a căzut pe capul oamenilor. Incredibil de repede și-au săpat tranșee, dar tot repede au constatat că focul tunurilor rusești s-a concentrat asupra lor. Un obuz căzu la câțiva metri de sergent și acesta fu pârlit pe o jumătate a corpului, simultan un glonț străpungându-i piciorul drept. Mitraliera căzută alături fu ridicată imediat de alt soldat, secerat și el. Urlând, Vasile Cogean, care apucase să-și sape tranșeea continuă să tragă cu mitraliera până i se termină muniția, dar nu se așternu liniște. Se iviră sanitarii care-l ridicară pe rănit, și-i aruncară două benzi cu cartușe lui Cogean. Cei doi Vasile se despărțiră pentru totdeauna.
… Nevoit să stea alături de camarazii săi morți, care-l protejau cu trupurile lor, încă vreo 6 zile, acesta a rămas cu o imagine de coșmar care l-a însoțit toată viața: viermii, care semănau cu boabele de orez, ieșind din corpurile morților umflați, corpuri deformate și greu mirositoare. Vasile Cogean din Rânzești n-a mai mâncat vreodată în viața lui orez.
Ridicat de sanitari, inconștient, Vasile Marin a ajuns pe masa de operație tocmai la Buzău, pentru a-i fi extras glonțul dum-dum, operat fiind fără anestezice. De durere a sfărâmat între dinți un colț al mesei de operație… Când a ajuns alicnind de-un picior pe prispa casei, copilul la botezul căruia trăsese cu mitraliera făcea primii pași și gângurea în limba lui…
[ add comment ] ( 54 views )
Calendar
