Personalități.
Multe, diverse, din toate domeniile, pentru că nu erau alte locuri pentru manifestări publice (după ce s-au construit cele 2 cinematografe era mai ușor) și chiar dacă nu voiau, marile personalități cu reprezentativitate națională erau trimise de instituții în cadrul politicii generale de culturalizare națională. Unii dintre ei, mai ales scriitorii, trăgeau direct la Huși. În afară de Mausoleul lui Peneș Curcanul, orașul n-avea ceva de oferit, cum nu prea are nici astăzi.
Casa de cultură a devenit repede punct cultural de referință și autoritate.
Să facem vreo listă cu mari personalități care au călcat fie la Casa de cultură, fie la Sala sporturilor, fie în instituțiile adecvate, în primul rând în TVV și Unison Radio, ar fi mereu incompletă. Numai în primă privire pentru TVV înregistrăm 1488 de personalități.
Valoarea și importanța „vizitatorilor” se pot vedea în cartea Bătălia pentru Vaslui/222 printre noi (!), 2020, Pim, Iași, 738 p. și în 101 vasluieni pentru 100 de ani, 2019, Pim, Iași, 402 p. ș.a.
Întâmplări...
Spectacolul de deschidere la prima ediție era programat la Sala miliției (Poliția județeană de azi) unde încăpeau 300 de oameni dar la ușa din nord așteptau cam 500. Aveam ordin să nu dau drumul la oameni decât cu 10 minute înainte. Dar a venit o ploaie zdravănă și îndelungată, oamenii strigau disperați sub tunete și fulgere și am dat voie să intre ceva mai înainte, cu haosul de rigoare, umezeală, înjurături chiar și din partea lui Sandu Vătafu murat bine de ploaie. De întârzierea spectacolului am fost vinovat eu, nu ploaia.
Deși ditamai inspectorul (și țineam la rang) am fost plasat să țin ordine la trecerea lui Ceaușescu și Leanei prin mulțimea aliniată între blocuri și muzeu. Nici nu știam cine mă flanchează, iar când au apărut câinii aceia fioroși ai Ceaușeștilor, o vecină a leșinat de spaimă, am ridicat-o chiar în prezența acelora și Secretarul general mi-a strâns mâna pentru gestul meu de grijă pentru poporul lui. Avea o mână moale cu palma îndreptată în jos spre a impune autoritate.
A 3-a oară mi-a strâns mâna la prezentarea complexului statuar de la Băcăoani, la Casa Scânteii unde era o expoziție cam cu 300 de statui.
În colțul opus Liceului Mihail Kogălniceanu, într-o casă veche (în locul ei este o statuie astăzi), era Centrul de îndrumare a creației populare, unde am organizat întâlnirea a 8 scriitori cu vreo 30 de vasluieni. Cu acea ocazie, Nichita Stănescu s-a adresat auditoriului astfel: „cine mai are o întrebare că am găsit răspunsul” și mi-a dedicat poezia „Acasă la un prieten” (am descris întâmplarea în impresionantul volum omagial). În cărțile mele am povestit multe alte întâmplări.
Povestea statuilor din centrul Vasluiului și a Statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare de la Băcăoani, comuna Muntenii de Jos.
În 1970 nu existau în tot orașul Vaslui decât statuia ostașului român cu pușca în mână, de mici dimensiuni și Mausoleul lui Peneș Curcanul din cimitirul Eternitatea ridicat prin 1932-1933 cu ajutorul lui Nicolae Iorga. Statuița asta a fost „plantată” în mai multe locuri, acum fiind pe str. Ștefan cel mare, în fața Casei Armatei, cam la 80 de m. de sediul Grupului de presă de pe str. Frunzelor nr. 2.
Va să zică, un Comitet funcțional nu prea era, mereu incomplet, Biblioteca raională se transforma în județeană (era nevoie de orice fel de personal), Casa de cultură din actualul local al Judecătoriei, în clădire veche, cu 2 angajați și fără un statut clar, era terminat doar sediul Consiliului Județean, unde ne-am instalat și noi la etajul V, era impunătorul sediu al Poliției, unde anterior funcționase
Consiliul Județean, sediul ziarului Vremea nouă (unde am vrut să mă angajez și eu, în 1968, dar în vechiul sediu din Casa Mavrocordat), diverse direcții și servicii. Prima judecătorie funcționa într-o clădire din spate care a devenit locuința Secretarului II, era un hotel cu vreo câteva camere de țară, într-o casă evreiască de lângă biserica Adormirea Maicii Domnului, o unitate CEC în rând cu vechea Casă de cultură alăturată cu un Centru de librării. Spre nord exista din 1928 clădirea fostului liceu, devenită spital de tuberculoși și… câmpuri cât cuprinde.
S-a construit masiv în fostul centru de raion.
Comitetul acesta de cultură n-avea mare autoritate până la Plenara din 1971 a PCR, cuprindea oameni puțini și era întins ca o opincă, nu numai să organizeze Cămine culturale, Biblioteci, Stații de radioficare, în tot județul. Din cauza volumului prea mare de muncă oamenii fugeau de acest serviciu: un prieten bun, profesorul Ioan Baban, a fost promovat de la Laza unde era director și a șters-o după vreo 2 luni și ceva. Se adăuga neștiința, nesiguranța, delăsarea, tentația orașelor mari. Vasluiul era mult în urma Hușului, pentru că exista vin acolo, și cu mult în urma Bârladului și el intens re-construit.
Exista gluma că turnul de la Palatul administrativ s-a ridicat ca să-i lase pe vasluieni să vadă când vine pâinea de la Bârlad (nu exista o fabrică de pâine).
Viața culturală nu înregistra nici un fel de prezență valorică nici locală, nici în plan național, deci nici o autoritate (prof. și scriitorul V.I. Cataramă fusese încătărămat pe ani mulți de securitate, mai scria epigrame Titi Gheorghiu). Dacă n-ar fi ajuns sediul județului orașul rămânea o comună nicicum înfloritoare, de aici războiul cu Bârladul cel de două ori mai mare și mai cu autoritate cultural-socială. Era departe până și de „calea trenurilor” pentru că acceleratele sau alte trenuri rapide nu opreau la Vaslui, ci la Crasna pentru legătura cu linia de Huși. Acceleratul a început să oprească la Vaslui de pe data de 25.02.1968 (?), iar liniile de autobuze s-au adaptat în decurs de destui ani. Legea 2/16 februarie 1968 a pus pe harta României și orașul Vaslui. Singura motivație a lui Virgil Trofin, prim secretar UTC care răspundea de raionul Vaslui, era că e mai în centrul județului decât oricare alt oraș din cele 4.
Prima statuie impunătoare a lui Ștefan cel Mare din Centrul civic are o poveste specială (subiect de viitor), pentru că întreg complexul s-a făcut pe bucăți, transportul era foarte greu (grupurile de lângă zid erau foarte incomod de purtat și aranjat, ca să le sprijinim, cu tot felul de unelte,
le-am mai ciupit pe ici pe colo), costau enorm pentru vremea aceea. Înălțarea statuii lui Ștefan în actuala piață civică a fost un mare eveniment local pentru vremea aceea, dar n-a atras atenția pentru că orașul era neînsemnat social-politic și mai ales cultural. Era ușor să se adune ceva public pentru că directorii și secretarii de partid (erau mai puternici ca directorii cei pe linie propagandistică) primeau sarcină ca în sectorul cutare al locului cutare să trimită N oameni încolonați.
Statuia ecvestră de la Băcăoani a fost ca sarcină specială pentru mine, cu multe vizite la sculptor acasă și în atelier, cu „controlul” la Uniunea Artiștilor Plastici și atelierele lor de prin Vatra luminoasă (?) din București, și nu a existat porțiune dintre feliile grele componente de bronz să n-o ciocănesc eu personal cu un ciocănel special ca să nu fie cumva fisurată (prin burta calului). Pentru locul unde e amplasată astăzi am pierdut multe nopți să-l supraveghez pe un budozerist să îndrepte erorile sau să umple bine dealul artificial pe care să fie amplasată statuia. La inaugurare, nu mai eram inspector. Locul a fost stabilit de profesorul universitar dr. Constantin Cihodaru, din comuna Pungești de loc, pe care l-am ajutat zile întregi de documentare.
Am povestit altundeva cum am obținut aprobarea de la Nicolae Ceaușescu în cadrul marii expoziții de la Casa Scânteii, cu aproximativ 300 de sculpturi, pentru întreg Complexul Muzeal de la Băcăoani, cu mari eforturi fizice și intelectuale.
Pentru localnicul obișnuit Casa de cultură a sindicatelor „Constantin Tănase” din Vaslui a devenit repede un lăcaș de cultură, repet gratuit, cu multe cercuri artistice (baletul și creația poetică, cele mai frecventate, chiar și de copiii mei) doar la spectacole organizate cu bilet de intrare. Directorul Petrică Lascăr era asaltat cu atâtea probleme încât a și uitat de funcția sa de metodist cultural.
IMPORTANȚA acestei instituții.
La data încadrării mele în funcția de inspector, fie el și principal, eram doar un instrument pentru executarea „administrării culturii” și nu producător în domeniu, la fel ca atâția alții în județe și în țară. Exista însă și ceva timp de cercetare și valorificare a creativității din cauza multor
„momente moarte” și mai toți îl foloseau pentru vreo aventură, vreo băută, pentru familie, deși erau bine supravegheați.
De ținut minte: erau începuturi cu toate incertitudinile, neștiința, coordonarea pseudocalificată. Partidul (ca și partidele de astăzi) își trimiteau slujitorii siguri, să comande, să aplice politica partidului, nu să facă, pentru că nu știau nici ei, nici noi. Puțini am fost pe aici cu HARUL DE A FACE, cum observa președintele Emil Constantinescu, în vestita transmisiune directă de la întrunirea sa electorală. Casa de cultură de la Bârlad – nouă, Casa de cultură de la Huși – veche, cea de la Negrești exista, dar activitățile din ele, nu, în afară de spectacole și dans nu aveau nimic. Au devenit sedii pentru brigăzile artistice de agitație, sau brigăzile științifice. Ca inspector responsabil cu brigăzile științifice am organizat zeci de întâlniri și aici. Un colaborator de mare nădejde a fost prof. Constantin Alexandru, ajuns președinte C.J. după 1990.
Cum Vasluiul n-avea mai nimic edilitar, un timp actuala judecătorie a fost Casă de cultură, unde este Muzeul și Biblioteca județeană erau niște case vechi, iar unde este abandonatul cinematograf din centru am văzut cu ochii mei un tunel perfect uscat, așa de solid încât doar un strat de piatră suporta buldozerul), cum personalul calificat lipsea, cum legile erau imperfecte, incomplete și în schimbare, iar în afară de natalitate nici o altă sursă de venituri (cu vinul de Huși e o lungă poveste romanțată reprezentată de regretatul prof.dr.ing. academician AOȘR Avram D. Tudosie), cum supravegherea securității era mai ușoară pentru ei (puțini de urmărit) dar mai aspră, iar pe de altă parte orice elev premiant o ștergea cât mai repede și mai departe, la care se adăugau problemele de înființare și organizare a noului județ, o muncă de acest gen era cu adevărat problematică (se mai adăugau și inevitabilele mâncătorii interne). Trebuia să ai forță psihică să reziști, mai ales dacă nu erai în ghemul de interese format, ori suflător „particular”.
Casa de cultură vasluiană a devenit repede un simbol și un reper pentru varietatea manifestărilor… tare necesare. Ca inspector cu bibliotecile din județ am primit sarcină să ajut și la catalogarea/clasificarea celor vreo 7000 de volume, de la etajul II (am introdus Catalogul alfabetic și tematic în toate bibliotecile din județ) și am organizat acțiuni culturale cu mare succes, în toate sălile, iar după 1990, transmisii TVV și radio – Unison în direct. Aduc aminte că din 1990 (ca și din 1970) am fost mereu prezent în orice s-a intreprins pe linie culturală iar ca jurnalist n-am lipsit la nici o activitate importantă și mai ales am ajutat la susținerea Festivalului Umorului, ajuns singura manifestare națională emblematică.
Pentru toți vasluienii edificiul era de neprețuit atât ca valoare materială cât, mai ales, ca speranță de valorificare a potențialului creator și de exprimare a tot ce înseamnă
valoare culturală locală, ba și un loc de afirmare a elevilor și tinerilor.
Dar, nu numai eu eram entuziasmat.
Pe scena acestui așezământ au urcat, evident pe rând și la intervale, toate marile personalități ale României, iar plenarele și adunările electorale tot aici se desfășurau. Ca om de presă am realizat câteva sute de reportaje aici, am făcut transmisii directe prin TVV (am întins cabluri din Studio, etaj 8, până pe scenă), printre intervievați fiind președinții de stat români, prim miniștri, candidați în alegeri. N-au
existat impedimente, căci toată lumea se îngrămădea să se „vadă pe sticlă”. Nici măcar o recunoscută adversară din fruntea culturii nu m-a refuzat.
Au existat strădanii, multe și foarte intense, dar doar în Festivalul Umorului s-au afirmat unii vasluieni. „Politica de încurajare” a valorilor locale aproape n-a existat decât pe timpul lui Gheorghe Tănase. Că au existat multe și foarte multe pentru omagii… (câte amintiri!!!)… a fost o realitate. Nu mai contează acum că și dintre semnatarii cărții au fost excepționali adulatori.
Putem înțelege că pomparea/infuzarea culturii reprezentative însemna ceva de tipul umplerii cu apă a unui butoi spart, dovadă că nici din cele 1488 de interviuri difuzate pe postul TVV, radio, ziar, operă personală, nu s-au ivit urmași de top. Fuga valorilor locale nu e doar o supoziție, ci o tristă realitate de secole.
l
Țin să precizez că aceste amintiri… fugare, sunt absolut reale, așa cum sunt și datele din cele 2 cărți care însumează 500 de pagini și articolele publicate în ziar, reportajele TVV, radio sau Revista internațională Meridianul Cultural Românesc.
Pe linia pozitivă pe care am promovat-o în cei peste 52 de ani de reprezentare a culturii vasluiene în județ, în țară și în lume, apreciez orice carte care să amintească de eforturile celor DE AICI de-a lungul unor vremuri tulburi pentru CEI DE AICI, știind că Vasluiul a fost condamnat de Dumnezeu la hemoragia materiei cenușii, marile noastre valori născute pe aceste plaiuri reușind să-și demonstreze importanța/capacitatea prin orașele mari sau departe de țară.
Noua cultură existențială deja fixată în niște dimensiuni nu va oferi nici în continuare vreo tresărire de nivel național sau universal. Iar în condițiile create de unii gropari ai culturii viața spiritual-creativă nu va înregistra devreme vreun reviriment.
Facem și noi, cei de astăzi și de aici pentru cei de astăzi și din viitor, tot pentru CEI DE AICI. După 52 de ani de reprezentare și activitate social-culturală, speranța trebuie să rămână întreagă.
[ add comment ]
M-a pus benga să încerc un fel de anchetă în legătură cu cei din administrația locală, nu numai cu subiectul meu preferat, primarul incompetent și acultural.
– Ce faceți în primărie?
– Îmi trebuie o adeverință și ăștia își bat joc de mine! Împrejur mai sunt 4 persoane care se grăbesc să și înjure. Unul:
– Stau degeaba ăștia, sunt foarte mulți la învârtit niște hârtii, primesc banii de pomană… Uitați-vă cum stă degeaba ăla de după sticlă.
– Viceprimarii?
– Niște lăcuste. Cine să știe de ei, că abia își aranjează treburile, afacerile. Cel puțin, unul e pesedist fără acte. I-a adus la ascultare boierul cel mare. Ca și primarul, nu fac nimic, iau banii degeaba. Mulți bani din munca noastră.
– Primarul?
– A, umflatul ăla… s-a ascuns de lume, vedeți paza asta, toți au sarcina să-l păzească doar pe el. Poți să stai cumva de vorbă cu el doar dacă te introduce cineva și i-ai dat dreptul, că altfel nimeni nu stă de vorbă cu tine. Funcționează perfect cota parte pentru ei. S-au boierit tare de când cu democrația asta strâmbă (îmi spune pe nerăsuflate unul ceva mai solid, cu ochelari de soare).
– Da… ce-ar trebui să facă Pavăl?
– Păi, mata nu vezi ce-i în oraș, nu te nenorocesc țânțarii, arată-mi o stradă aranjată și mă duc în genunchi pe acolo.
– Nu mă pot abține să-l completez că chiar nici o stradă din Vaslui, nu arată ca lumea, toate sunt perforate, stricate, sparte, cu șanțuri, cu praf și gropi. Le cer să exemplifice și încep cu strada Traian, apoi Călugăreni, Delea și multe altele. Le mai spun că primarul zice că nu primăria e de vină. Sar cu toții: – Dar cine, ce păzește Pavăl (niciunul nu zice dom primar) că ne-a turnat la minciuni că toți ne-am săturat. Cine-l mai recunoaște acum pe Pavăl?
În rezumatul discuției noastre, lumea crede că Pavăl e vinovat de dezastrul din oraș, că se ascunde de oameni, nu acordă audiențe, nu calcă pe străzile nenorocite, n-are grijă de concetățeni.
„Umflatul” nu ne primește nici pe noi, presa, dar-mi-te pe ei.
Primarule, mai stai de vorbă și cu noi?
[ add comment ]
Un comunicat oficial de presă al primăriei Vaslui, ne spune că Primăria nu are nici în clin și nici în mânecă, dar ni-mica, nimicuța, cu starea străzilor din municipiu, că, vezi doamne, titularul de contract e Aquavas care nu se înțelege deloc cu grupul de antreprenori. Bineînțeles că nici vorbă de vină a cuiva, că mai toate, dar toate străzile din municipiul pe care-l păstorește fostul goscomist de pe timpul lui Cristea, Vasile Pavăl, sunt numai găuri, șanțuri, bube de ciment și tot felul de gropi.
Și acesta declara într-o conferință de presă că a avut el grijă să etapizeze lucrările, să asigure circulația fluentă pe străzi, că are el și numai el cea mai mare grijă de populație.
Erau de față și persoanele care difuzează comunicatul.
Mi-am frecat, deci, pleoapele intens.
Atâta cantitate uriașă de praf aruncat în ochi în atât de puține cuvinte false rar mi-a fost dat să văd sau să aud.
Primarul inginer care se crede deștept ca toți inginerii cu ochii mari ne crede proști. Dar proști nu glumă. Priviți și comentați comunicatul de presă pe care mincinosul îl postează pe site-ul primăriei. Ba, ni-l comunică și nouă prin slujbașii săi.
Vă invit, stimați vasluieni, să vedeți cu ochii dvs, cu mașinile dvs, cu bastoanele dvs., cu cărucioarele dvs., cum este gospodărit orașul mai ales după ce Pavăl și-a adăugat la salariu alte vreo 2000 de lei (încă un salariu ca al vostru, sau o pensie bună, plus) datorită mutației basarabenilor care s-au împrăștiat în Europa. Spre exemplu într-o garsonieră mizeră de la blocul 32, sunt înregistrați circa 9000 de moldoveni (nu știm nr. exact, că nu ni-l comunică nimeni, dar știm că la alegeri, două(!!!) comisii electorale au înregistrat câte un votant/evident pentru ilustrul Pavăl, edil fruntaș în Europa.
Vă puteți închipui ce salariu nesimțit are Pavăl? (iarăși nu vă putem da cifra exactă pentru că nu ne-o comunică nimeni, iar în declarația de avere e de 185.040 lei... caca-maca, pe lângă câte alte avantaje are).
[ add comment ]
Nu știu câți mai trăiesc dintre maturii anului 1972, dar sunt foarte puțini dacă nu cumva… doar eu și Dumitru Jijie.
Nu știu ce-ar trebui să scriu ca „să intru” în ferestruica promisă în această carte aniversativă, și chiar că merită să
existe o carte care să consemneze ce se mai știe de pe atunci, adică după 5 decenii și o Revoluție (de la care acuși se împlinesc 33 de ani) cu schimbare de sistem social, a felului de informație pentru cei mulți (care au acum cam toți celulare performante, deci pot alege ce fel de „cultură” doresc) și în această clar vizibilă nouă cultură existențială.
Dar am trăit acele vremuri, am pus umărul la schimbarea târgului, la cultura locului, la instituțiile/clădirile care urmăreau educația socialistă și dislocarea societății burghezo-moșierești, apoi, 3 decenii, la noul capitalism cu tot ce înseamnă mass-media și nu numai. Atunci, mai exista cultul cărții…
Puțină istorie: În febr. 1968 s-a înfăptuit noua structură administrativă, cu revenirea la județe și formarea aparatului administrativ în toate noile județe deci și în fostul raion Vaslui, lărgit cu Huși, Fălciu, Bârlad, orașul Vaslui fiind propus ca centru de județ de Virgil Trofin, fiu de țăran din Lipovăț, pe atunci încă prim-secretar UTC, ori viceprim-ministru, sau oricum în conducera PCR. Au fost propuși ca prim-secretari niște ieșeni care n-au știut cum să plece mai repede. Când a venit Gheorghe Tănase, un tip cu studii generale, dar foarte credincios partidului și inspirat mereu când să-și aleagă cola-boratorii, transformările impuse de noua organizare administrativă au căpătat coerență și stabilitate, începând cu sfârșitul anului 1968.
Comitetele de cultură și artă s-au format spre sfârșitul anului 1969 prin desprinderea de Inspectoratele școlare și cu alergătură după oameni pregătiți, pentru că profesorii și inginerii ca să nu mai vorbim de doctori, făceau naveta la Iași, de care nu voiau să se despartă. Nu erau bine închegate nici la 1 martie 1970.
Era o nevoie disperată de personal, fie el și sumar calificat, drept care și-au găsit loc în sistemul cultural absolvenți de liceu și de 7 clase. Dumitru Marin încadrat ca inspector principal la 1 martie 1970 era al 4-lea om cu studii superioare din județ, iar CJCA (Comitetul județean de cultură și artă) era completat pe lângă președintele Gheorghe Bălăuță (trimis cam la munca de jos dintre instructorii de partid) de Petrea Didilescu, Constantin Peptu, subsemnatul, apoi Lucian Popa și alții, dar posturile
n-au fost niciodată completate. Pentru realizarea sarcinilor exista un Centru de îndrumare a creației populare cu absolvenți de liceu, unii fără examen de maturitate, care fuseseră și în vechiul raion într-o agenție de spectacole, în fruntea căruia a fost numit colegul meu de grupă și de facultate Petru Necula, din comuna Murgeni. Organizările și
reorganizările au continuat și în 1974 când tractoristul Dumitru Bran m-a dat afară pentru că făceam și cercetări etnofolclorice de teren și, deci, nu mi-aș fi făcut corect datoria. Era și șopocăiala unuia care sufla mereu lui Gheorghe Tănase, și Dumitru Bran, cu care nu ne prețuiam, dar și faptul că am eliberat din funcția de bibliotecară de la Crețești pe nepoata sa cu 6 clase, incompetentă și bazată pe ruda cu funcție mare.
Am scris despre momentele înființării Festiva-lului Umorului, în două cărți și mai multe articole, și îndrăznesc să spun că „partidul era în toate” dar eu am fost principalul alergător pentru realizarea primelor 3 ediții, asta pentru că mai publicasem câte ceva și pentru că eram înscris la doctorat, și pentru că eram foarte activ: din 436 de localități am „inspectat” 388. Nu existau mașini de serviciu, microbuzul TV cu 8 locuri era folosit de conducere, noi, pe jos sau cu docarul de pe la primării, când exista. În 1970 nu exista Casă de cultură la Vaslui, abia se dăduse Sediul prefecturii de azi în folosință (aveam birou la etajul V, unde am cărat cu spatele mobilierul), așa că prima ediție a Festivalului Umorului s-a desfășurat în fostul cinematograf
Traian (botezat recent I.C. Frimu), cu dușumea din scândură și balcon asemenea, deci orice făceam pe acolo era acompaniat de niște scârțâieturi cu totul supărătoare. Organele de partid au hotărât ca Sindicatele să construiască atunci „Casa de cultură a sindicatelor” cu diriginți de șantier instructorul sindicalist Alexandru Vătavu, inspectorul cultural Dumitru V. Marin și un UTC-ist al cărui nume l-am uitat (pe merit), apoi a fost Emil Rășcanu.
Era un avânt constructiv important, forță de muncă berechet, așa că toate construcțiile planificate s-au ridicat foarte repede: Palatul administrativ în mai puțin de 2 ani, Casa de cultură tot așa, blocurile din centru la fel. În 1971 se proiectase și ridicase între Palat și Poliție un magazin alimentar, aproape terminat, când a poposit Ceaușescu și a schimbat destinația. Eram la ultimul etaj strigând din bojogi să tot trăiască. Așa a ajuns proiectatul magazin
general… Muzeu și Bibliotecă. Am fost martor în sediul Comitetului Județean de partid, adică Poliția de astăzi, cum striga la toți secretarul general N. Ceaușescu încât bietul comandant își udase bine pantalonii.
Am dat atunci a doua oară mâna cu Ceaușescu. După vestita Plenară a partidului din 1971, încă se tot operau schimbări de personal, de activități, de orientare. Ca inspector cultural pentru stațiile de radioficare, Cămine, Biblioteci, pentru care organizam întâlniri cu scriitorii mari ai timpului, trebuia să alerg, nu glumă. M-am înțeles bine cu Dumitru Jijie, mare împătimit, Capșa și alții.
La sărbătorile dintre Crăciun și Anul Nou – decembrie 1971 – am fost cu vălăretul de la Obârșeni-Voinești la Festivalul obiceiurilor de la Muzeul Satului – București, împreună cu A. Chiper, noul președinte al CJCA, care s-a supărat definitiv pe mine că am vorbit eu ca etnofolclorist cu primul ministru Manea Mănescu și cu delegațiile de peste hotare (chinezii au fost foarte interesați), deși el nu se pricepea. Pentru că eram doctorand (titlu mare pe vremea aia) eram trimis și în diverse părți ale țării la manifestări culturale, iar în județ eram foarte alergat.
1972
S-a lucrat în iarna aceea, 1971/1972, mult la construcția Casei de cultură Vaslui, poate de aceea este așa de friguroasă. Eram prezent, ca reprezentant al culturii când s-au montat radierele la baza construcției și de pe unul din pilonii pe care se punea armătura sub formă de patrat au căzut doi muncitori, unul a murit pe loc celălalt a rămas infirm toată viața. Toți cei prezenți am fost bucuroși că nu au murit amândoi, chiar dacă am dat mai multe declarații la miliție. Era și un maistru foarte priceput și ascultat Gheorghe Mihăluș cu care m-am documentat ce am de făcut și care în primăvaraa lui 1972 a conceput sistemul de arcuri pe tencuială care a dat un aspect modern clădirii, ea însăși o bijuterie, ba chiar a fost ascultată o propunere a mea de a se înlătura o treaptă prevăzută pentru intrarea din stânga la Sala de spectacole. Cine intră acum simte și vede locul înclinat chiar în dreptul ușii. N-au mai fost bani pentru orga de lumini și alte dotări, spre marele nostru regret.
Casa de cultură s-a inaugurat odată cu începutul Festivalului Umorului (23 – 25 iunie 1972), dar cu circa o lună mai înainte tremuram serios și eu și Sandu Vatavu, când veneau Tănase sau Țolescu pentru că încă nu era gata, lipseau scaunele, nu era decât o cortină, nu erau terminate fosele etc., etc. Nu eram constructori dar răspundeam în fața șefului. Eu alergam, ca organizator, și după Silvestru sau unde mă trimitea el la marile personalități artistice ale timpului. M-au sprijinit serios Ioan Massoff și textierul Teatrului Muzical „Constantin Tănase” Aurel Storin și, evident, Valentin Silvestru, devenit „capel-maistru” de la ediția din 1972. Poveste lungă, cum l-am făcut să accepte, la el acasă, în Piața Kogălniceanu nr. 7, et. I, București. Era un tip foarte ironic, dar a fost un amfitrion desăvârșit câteva ore, sprijinit și de doamna Zaița. Mă mândresc mult cu marea prietenie care a urmat între noi și i-am consacrat destule articole acestui împătimit de metaforă, sugestie, culoare, umor, din păcate uitat chiar de vasluienii lui.
La primul spectacol mirosea puternic a var, pereții erau „verzi” lipseau multe, dar toată lumea era bucuroasă de noul locaș care a promovat cultură în „comuna” cu 17.006 (unii spun greșit că 19.820) cetățeni, la formarea județului, iar veneticii, printre care și eu, căutau aici trambulina pentru orașele mari.
[ add comment ]
Am văzut-o și pe asta: senatoarea Gabriela Crețu, cea veșnic abonată la această funcție datorită fostului său soț (care, oficial, n-are nimica, nimicuța cu promovarea fostei profesoare de socialism științific de la L.M.K.) care mai vine prin județ să mai facă pe ici pe acolo câte o baie de mulțime. Ei, acum, doar o băiță cu cei vreo 30 de participanți la un fușerai de la Pădureni, jud. Vaslui.
Am fost la deschiderea „Conferinței Naționale” de pe 17 iunie, ora 10, la Sala de conferințe din Satul de vacanță a lui Temistocle Diaconu, alt primar perpetuu chiar de la Revoluție încoace. Despre el… în curând.
N-am crezut niciodată că o astfel de reunire trebuie organizată pentru elocința politică a cuiva. Și senatoarea Gabrile Crețu și-a dat în petic, mai mult a dovedit calități de actriță, inflexiunile vocii, gestica mâinilor, buna frazare actoricească, îmbrăcămintea, toate spre a comunica preocuparea d-sale pentru viitorul tinerilor necăjiți… ne-a vrăjit. Ba, chiar cu totul, drept care am filmat tot ce a spus, adică a vorbit, artistic, fără să spună nimic, decât să afirme teze politice din partidul d-sale. Cei prezenți în sală au ascultat-o că n-au avut ce face. Poliloghia politicianistă nu i-a adus nici măcar aplauze, că, deh, la ele se aștepta: ditamai senatoarea să nu fie aplaudată…?!?
Am vrut s-o întrebăm dacă va face vreodată ceva pentru cultura vasluiană, că până în prezent, așa de mulți ani, n-a făcut mai nimic. Iar ce-a spus nu e cultură.
După găunoasa cuvântare, Gabriela noastră s-a retras pentru o importantă misie pe ONLINE. Deci n-am realizat interviul pe care ni-l doream ca să ne înfruptăm și noi din noianul de înțelepciune adunat în acest post regește plătit. De mult, mult, pe bani buni, buni, și geaba (cumva) pentru vasluieni.
Plângem cu lacrimi amare și astăzi…
l
„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii.”
(M. Eminescu)
[ add comment ]
Calendar
