Anul acesta e și o situație specială creată de războiul ruso-ucrainean, declanșat pe 24 februarie 2022 de criza energetică, de frământările politice.
Le spun tuturor că, militar fiind, în 1961, am stat sub bombardament, adică m-am oferit voluntar să mânuiesc țintele pentru a se trage în ele cu trei tipuri de tun. Eram
într-o tranșee la cel puțin 3 metri în pământ și de groază ne venea să mâncăm pământul de sub noi, mai ales când tunurile de 20 răpăiau ca o mitralieră rupând totul. Am simțit atunci ce înseamnă RĂZBOI, deși eu eram radiotelegrafist de înaltă clasă și țineam legătura cu MstM.
Războiul este mare nenorocire pe toată lumea și mai aspru ca pandemia pe care tocmai am petrecut-o (sper), și, cu atât mai aspru cu cât e mai aproape. Basta că mai vine și cu vreo altă boală nenorocită și în primul rând cu foamete. De aceea nimeni nu trebuie să-l dorească. Pentru mine e o imensă surpriză știind că afacerile diverșilor din părți ale lumii
diverse s-au întrepătruns între ele, deci putea fi un fel de armonie generală, globală. Războiul acesta împarte iarăși lumea între popoare stăpânitoare și popoare stăpânite, chiar dacă „noul lagăr” ar fi cu mai multă libertate în comparație cu celălalt, dictatorial. Când se bat două imperii există o șansă să scape și o țară mai mică (poate va fi România). Acum, însă, se crează o nouă cultură existențială.
Într-o asemenea nenorocire FEMEILE suferă cel mai mult, mai intens, mai sfâșietor, știindu-se că pe timp de pace copiii își îngroapă părinții, iar în război părinții își îngroapă copiii, dar tot femeile sunt la mijloc.
Se cuvine dar să le înălțăm purtătoarelor de frumos și viață cele mai recunoscătoare simțăminte, căci fără sfintele daruri ale femeii, vitejiile bărbatului n-au nici un rost. Ce
ne-am face noi, oamenii, fără DRAGOSTE? Ce ne-am face fără nebuniile tinereții, fără mofturile sau influența tovarășelor de viață (și fără înțelepți)?
Am cercetat grozăvii ale războiului pentru cărțile mele, și am înțeles că nici în cele mai grele împrejurări nu lipsesc VISURILE. Visul și speranța sunt cele care regenerează omenescul. Iar în prag de primăvară, când totul împrejur se face mai frumos, mai pur, mai sănătos, ne dăm seama de ce trebuie să trăim.
Cum să trăim fără regina visurilor noastre?
[ add comment ]
Afirmațiile mele rămân ca mărturii după ce n-oi mai fi, pentru că, foarte sigur, nu toată lumea vrea să fie tâmpită; deși se supun stăpânirii, ei, deștepții, tot vor avea nevoie de ADEVĂR, un adevăr al acestui timp când aculturalii mențin deliberat prostia vulgului.
Noua cultură existențială nu mai pune bază pe spiritul care să comande comportamentul ci pe potolirea foamei (care împinge ființa la acțiune permanentă), cerințele trupului și
explozia simțurilor. Toată societatea aleargă după îndestulare fizică și din ce în ce mai puțin pentru mobilare spirituală.
Ideile naționale și valorile culturale sunt îngropate cu premeditare, oficial. Acesta e terenul propice pentru
aculturali.
Mai e necesară cultură?
În cartea consacrată acestui segment moldovean de cultură românească voi avea și o prezentare generală a timpului în care cetățeanul renunță deliberat să fie mai deștept. O constatare: județul Vaslui a avut și are astăzi cea mai redusă dotare edilitară, materială și spirituală din Moldova, și din țară, iar municipiul Vaslui, cu toată infuzia de oameni și de spirit, nu poate egala nici astăzi, măcar, Bârladul.
Acum,
Analiză la rece, la 52 de ani PREZENT în cultura vasluienilor.
De ce îi cred pe conducători, gropari ai culturii din acest județ și, îndeosebi, din municipiul Vaslui? Păi, nu liderul dă viteza de desfășurare a evenimentelor?
În condițiile noii culturi existențiale SISTEMUL e de vină sau, mai ales, persoanele din fruntea unor județe cu inexistentă activitate de acest gen? Că nu numai la noi s-a
întâmplat regresul așa de vizibil. Eu am parcurs perioada, și știu.
1. Dreptul de analiză.
A. Prezența în teritoriu: încadrat ca Inspector principal în noua structură culturală, desprinsă din Secția de învățământ, niciunul dintre inspectori (cu studii universitare) nevoind să fie detașat aici. Comitetul Județean de Cultură și Artă (CJCA, devenit apoi CJCES) a început să se organizeze din noiembrie 1969, sub conducerea unui aspirant la funcții mari în partid (mereu spionat și disprețuit, dar tare încăpățânat, care, nereușind, s-a sinucis), Gheorghe Bălăuță completat cu un profesor din Dănești, Petrea Didilescu și altul din Zăpodeni, Constantin Peptu.
Era nevoie de timp să se traducă în fapt reforma administrativă din 1968, să se creeze instituții și muncă specifică pentru acel visat salt spiritual.
Am fost al 4-lea inspector cu studii universitare din județ, restul fiind absolvenți de liceu, școli profesionale, școli generale de 7 ani. Era teribilă penurie de cadre ca la orice nouă structură administrativă, județul reunind 3 județe istorice, fiind format în 1968 la insistența primului secretar UTC, Virgil Trofin, din Lipovăț, încă în grațiile lui N. Ceaușescu.
Pe lângă CJCA exista și un centru ajutător pentru valorificarea tradițiilor populare, de fapt agenție de spectacole, moștenire de la fostul raion, slujit de absolvenți chiar de Școală medie fără examen de maturitate, printre care Gh. Pârcălabu și un oarecare Gheorghe Stoian, repede ajuns cel mai apropiat șoptitor al lui Dumitru Bran, tractorist promovat ca secretar cu propaganda (cea mai puternică funcție în Comitetul Județean).
Am primit sarcina să mă ocup de biblioteci, cămine culturale, case de cultură, muzee și mai ales de stațiile de radioficare din cele 14 comune care le aveau.
De la 1 martie 1970 și până astăzi am activat în cultură, învățământ și presă.
B. Competența.
Dincolo de facultatea de filologie, am fost la diverse cursuri scurte de biblioteconomie, muzeistică, și Școala de vară de la Vălenii de Munte
(1972-1973), care aveau și cursuri de educație socialistă, dar mai multe de specialitate și ne întâlneam cu mari personalități în aceste specializări (și am tot învățat mereu).
Am urmat o a doua facultate și, simultan,
Doctoratul în științe filologice (București).
Stațiile de radioficare s-au desființat repede, dar munca cea grea era în celelalte sectoare pentru că nu se completau niciodată posturile. Așa se face că am avut contribuții decisive la introducerea
cataloagelor alfabetice și tematice și completarea personalului în biblioteci. La căminele culturale era problematic pentru că directorii promovați, adesea fără studii, aveau funcții de partid (secretari adjuncți, la comune, cu rol de viceprimari, de fapt superiorii pe linie de partid), erau tot pe pile și trăgeau cele mai cumplite beții până să realizeze câte ceva notabil.
Dacă am cărat cu sacul cărțile în noua Bibliotecă județeană (dir. Eugenia Moldoveanu), tot așa tot felul de hârtii, obiecte și pietroaie la Muzeu (director Constantin Popescu), sau am intrat în burta de bronz al calului lui Ștefan cel Mare, statuia de la Băcăoani, a fost plăcerea mea de a pune umărul direct la înfăptuirile culturale între 1970-1974.
Contribuții principale, determinative: Festivalul Umorului (3-5 iulie 1970 și urm.), Festivalul
Fanfarelor (din 1971, 1972, 1973), sesiunile lunare de instruire a personalului, cele din județ fiind cele mai ușoare, dar strict necesare. Am contribuit la
realizarea grupurilor sculpturale din centru și de la Băcăoani, am fost diriginte de șantier la Casa de Cultură Vaslui și Căminele Culturale din Berezeni și Dragomirești. Am fost invitat la numeroase Sesiuni științifice în toată țara (Festivalul Maria Tănase, de ex., 1973, 1974, cu descoperirea Ionelei Prodan și a Mariei Dragomiroiu).
Înscrierea la doctorat a venit firesc, urmare și a publicării unor articole și eseuri. Am pregătit Teza răstimp de peste 2 decenii. Am învățat, am învățat pe mulți alții.
C. Dreptul la opinie: ca jurnalist, ca autor, ca cetățean, ca om al acestui timp.
E drept că din primăvara lui 1974 am trecut la catedră pentru că la sugestia lui Stoian, noul președinte Bran m-a țipat cu zgomot la catedra de la Văleni. Din toamnă, prin concurs, am ajuns titular la Liceul de construcții Vaslui, de mine ales, deși am avut nota cea mai mare din competiție dintre 28 de persoane.
Am rămas în domeniul culturii prin elevii promovați la Sesiunile Naționale, prin cenaclul „Mugurel ‘74”, prin articolele publicate, prin prezență la Sesiuni culturale, prin pregătirea pentru doctorat, prin prima mea carte tipărită în 1976, BASME de Tudor Pamfile; și pentru că „acesta era exponent al societății burghezo moșierești(!), fiind ofițer, mort în 1921, moșier pentru cele câteva hectare în Țepu – Tecuci și dăunător societății prin Mitologia românească” mândria etnofolcloristicii românești de astăzi, și pentru că s-au găsit la mine exemplare din revista ION CREANGĂ (1908 -1921) am devenit un fel de dușman politic, bine supravegheat. „CADRELE” vegheau să nu fiu promovat.
Faptul că am comunicat, am fost în atenția marilor personalități cultural-științifice ale vremii, m-a obligat să citesc mult și nu numai pentru doctorat, cu multe sute de ore de studiu la Biblioteca Academiei Române.
Valentin Silvestru, criticul de care m-a legat o unică prietenie, ca și mai târziu Răzvan Theodorescu, mi-a spus clar că nu voi fi promovat niciodată mai sus decât ca profesor. Și n-am fost.
Din 1990, cu TVV și restul presei, am parcurs continente, țări, lume de toate felurile, am auzit și văzut destule pe care le-am comunicat video, în vorbe la Unison Radio, în scris la ziar și revistă. Am gândit și interpretat pentru neamul meu de aici, de unde toți „deștepții” au fugit, cum fug și acuma.
D. Competența „groparilor”.
Dumitru Buzatu a fost profesor de economie politică și socialism științific, dar ajuns în politică a performat. Asta n-ar fi de condamnat, dar… în
cultura locului… ce-a făcut?
Pe scurt, Dumitru Buzatu n-a făcut absolut nimic, personal, în domeniul cultural, nici măcar să patroneze vreun eveniment, deși putea să pună pe altcineva să-l facă. Și putea, la puterea discreționară pe care a avut-o 3 decenii.
Vasile Pavăl a fost un inginer declasat, fără viziune culturală, fără inițiative.
Ambii s-au sprijinit între ei, au cooptat și pe aplaudacii care l-au ocultat permanent pe
D.V. Marin. A contribuit din plin și situația politică locală, cel din urmă fiind absolut singurul în opoziție timp de 30 de ani, având în spate doar mass-media lui; pactizarea unor oportuniști de tip Juverdeanu sau Tătaru fiind notorie și de necontestat. Așa se face că și astăzi opoziție pentru Buzatu nu există, pentru că nu mai există nici televiziunea TVV în eter (dar există ziarul ocultat).
MOTIVELE NOASTRE.
Le-am cerut părerile și celor pe care i-am numit „groparii culturii vasluiene” care n-au răspuns. Nici nu știm cu ce argumente ar veni, căci: a. Fiind atâta vreme omul numărul 1 ca putere în județ (și prefecții au fost oamenii lui, pentru că el era cu țâța bugetului) de degetul (condeiul) lui au depins destine, acțiuni culturale sau nu, bugetele pe care ascultătorii săi colaboratori=angajați le-au ajustat, mulți oameni cu inițiativă sau valoare cât de cât recunoscută fiind ostracizați sau înlăturați. Dumitru Buzatu ar putea nega aceste realități, dar ele corespund adevărului istoric.
b. Vasile Pavăl nu cred că a înțeles ce ar fi fenomenul cultural deși suge de la stat de 40 de ani în funcții bine plătite. Ca om care am implantat cultură (scriam de 1488 de intervievați, dar sunt mai mulți) în spațiu local, nu pot mărturisi că inginerul-bugetar-perpetuu a sprijinit concret pe cineva anume să se afirme în plan local, național, sau în cel internațional, nu cred că pricepe ce înseamnă. Din ce-am observat nici ziarele nu le citește (decât când îl critică). Nici la cărți nu îndrăznește (numai eu
i-am dat câteva importante… dar degeaba!) Să pună el vreun ban? Pentru ce? El trebuie să ia, pentru meritele lui patriotice, de ce să dea din punga lui? Nu se află!!!
c. Aceștia n-au știut, n-au putut, dar mai mult, n-au vrut. Păi, dacă se cheltuiesc multe miliarde pe așa numite acțiuni culturale publice și nu se ivește nici un nume de rezonanță, ce să credem? La
Biblioteca județeană și la Centrul de Îndrumare ar fi două personalități ca Gelu Voicu Bichineț și
Lucian Onciu care pot face mult mai mult, dar nu sunt ajutați cu fondurile, în timp ce o nenorocită protejată de la Muzeu are cu mult mai mult decât trebuie. E mare politiciană și partidul e în toate, inclusiv în promovarea acesteia.
d. A, ar fi ceva: niște sinecuriști ca Lefter V., niște purtători de hârtii pe la primărie, sau plăți cu multe mii de Euro pentru niște favoriți politic, ca Eugeniu Doga, de pildă, binînțeles afacerile cu statul.
MOTIVELE LOR:
1. Au fost vremuri care de care mai grele, cu lipsă generalizată de fonduri. Dar, cum Bârladul poate mai mult, să întrețină o atmosferă culturală demnă de atenție, cum în județul Buzău sau în Caraș Severin se reușește atât de mult (primarul Toma ar putea fi un exemplu).
2. „Când noi n-avem bani de salarii, de cultură ne arde?”
Păi, nu, de ce să vă ardă de cultură, „cinstiților” când mai pot fi îngroșate salarii, premii, indemnizații (pentru ce ia Mocanu peste 11.000 lei pe lună? – când salariul locului e de 1200 lei lunar). Dacă aș afirma că salariile tuturor din sector sunt impresionante, nu greșesc, iar în sectorul cultural sunt aproape numai niște nechemați și adulatori. Aude, sau vede Pavăl aceasta? Nu-i convine, oare, că e cel mai tare din parcare?
Ce avem cu ei? N-avem… dar realitatea e
REALITATE!
Am putea spune că… nimic, dar nu e așa. Noi am pus în slujba vasluienilor bani, muncă, viață (mereu am dat) iar ei mereu au luat: sume mari în diverse valute (că au fost pe unde noi nu ghiceam că ar fi), onoruri cât încape, mașină la scară, secretare, avantaje de toate felurile. De dat, nici la urătorii de Anul Nou n-au dat vreun leuț, pentru că toți aceia au fost plătiți din fondurile publice: să-i ure, să-i laude „cu adâncă recunoștință”. Sau la vreun cerșetor, cuiva necăjit, nicicum, pentru că urcă în mașină chiar la scară, străbat târgul, cu chip că-s pe teren, dar se duc unde au ei nevoie/interesul lor; deci nici nu vin în contact cu mizerabilii locului, nici nu dau ceva, sunt foarte bine apărați de slujbași, căci, iată, aceștia sunt exemplul viu că „cei tari se îngrădiră cu-averea și mărirea în cercul lor de legi!” (M.Eminescu).
Cum să n-avem acest ceva împotriva dăunătorilor culturii ? Putem să ne exprimăm despre multe-multe aspecte generate de activitatea, spiritul lor aristocratic disprețuitor de mase, despre ilegalitățile săvârșite. Cunoaștem, ca ziariști, aproximativ 10% din câte rele au făcut în funcțiile lor.
Dar, cel mai mult rău au făcut
culturii și spiritualității vasluiene, și așa în acel proces hemoragic permanent al exodului în afară. Aproape nici un tânăr licean de valoare n-a rămas locului.
N-au rămas nici dintre ceilalți, că au trebuit să muncească (sau să fure) pe undeva. Oare, când se va vedea cât au distrus ăștia?
Păreri despre acești aculturali:
După cum se știe, în „comuna Vaslui” apare revista internațională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, de aproape 26 de ani ziarul zonal fanion Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău.
Responsabilii ăștia n-au avut nici măcar 52 de lei (10 țigări) pentru vreun abonament, răspunzându-ne în scris că „din lipsă de fonduri”. Știți cumva câte
miliarde, multe miliarde de lei are județul, ori primăria lui Pavăl? Se puteau abona individual, dar cum să dea ei… 52 de lei din salariul lor „mărunt” de peste 15.000 de lei? Să mai spunem că Pavăl fură legal, prin cetățenia acordată moldovenilor de peste Prut care n-au stat mai mult de câteva ore prin Vaslui, dar el raportează (de aia spunem că… legal) că aceștia sunt cetățenii municipiului… Deci, cei 44.000 de locuitori ar fi, cu mult peste 100.000, și, din cauza lor, (deci) bani primiți în plus, nu glumă?!? (Nu se poate, până la urmă să nu ajungă și cazul acesta în justiție).
Noi am reușit să ridicăm Vasluiul pe harta culturală a lumii; ăștia ce-au făcut?
[ add comment ]
Politica economică (esențială) a unui stat este transpusă în practică de guvernul lui. Celelalte politici, în special cea publică și de învrăjbire, sunt promovate de partide, mai mult sau mai puțin votate.
PNL-ul lui Ludovic Orban era la mare putere, sus tare în sondaje, dar a venit Covidul care a răsturnat totul și iată-l pe fostul președinte și prim-ministru străduindu-se să ridice Forța Dreptei, suportul său pentru statuia din piața Libertății. Deocamdată mic în sondaje, mare în promisiuni și așteptări.
Pandemia a schimbat până și înfățișarea oamenilor ajunși mai burtoși, cu fețe colțuroase, cu gândurile anchilozate, cel puțin descurajați dacă nu de-a dreptul disperați și fără voință.
În aceste zile se poate constata cât de secetos e pământul; se poate vedea ușor că grâul semănat nu prea mai există, că rapița e topită parcă ar fi fost gerurile cele mari de prin anii 50. Și n-a fost o iarnă grea, ar mai fi ceva din ea dar sunt slabe nădejdi să vedem în acest fe-martie „iarna grea, omătul mare/semne bune anul are”.
Prin urmare chinezii ne-au adus pandemia, Dumnezeu ne ia apa (pentru culturi), guvernanții și politicienii ne duc în criza facturilor, în starea de mai cruntă sărăcie prin inflația pe care au provocat-o. Puseul inflaționist îi favorizează evident pe mincinoșii de pe la ministere, pe zarzavagiii din parlament, pe stâlpii conducători ai partidelor politice. Drept care mă încearcă gândul că provocarea acestui val de inflație este oficial pentru că va contribui la alinierea prețurilor cu Uniunea Europeană. E o discuție lungă.
Colac peste pupăză războiul bate la ușă. De fapt el există de câțiva ani dar nu în huruit de tancuri, nu prin atacuri cu rachete, nu cu puști, mitraliere, avioane.
Descărcarea arsenalului militar, imens, are nevoie de câmp de luptă. Pentru noi e mai periculos dacă e în Europa, respectiv între Rusia și Ucraina, două state surori de sorginte slavă, care, ca puteri unite ar fi rezistență împotriva NATO, ne-unite teren de echilibru. Deci americanii, știu ce fac, dar acești stăpâni ai lumii sunt mai suportabili decât stăpânirea distrugătoare a ursului rusesc. Poate nu va fi război.
Anul acesta poate fi anul unei suplimentare sărăciri a românilor, pentru că la exodul creierelor, a forței de muncă, a bogățiilor naturale și umane, inflația nu face altceva decât să înghită și ultimele rezerve „bugetare”, salarii, pensii, indemnizații, nemaiavând cum acoperi strictele necesități omenești. Dacă nici nu mai plouă, dacă nu scăpăm repede de Covid, Omicron și alți dușmani nevăzuți, dacă mai vine și război cu tunuri, dacă politicienii noștri rămân tot așa de incapabili…
Sărăcia maximă ne așteaptă!!!
[ add comment ]
Trebuie să știți că cei doi eroi îmi pregătesc o pedeapsă pe măsura minții lor înfundate, considerând afirmațiile mele exagerate. Cam știu la ce să mă aștept, dar îi avertizez că și eu aștept de la ei argumente și fapte nu crâncenă ocultare ca până acum, și că voi cere sprijin internațional dacă acești decidenți în finanțele județului chiar nu vor face nimic nici în conti-nuare.
Pun cele de mai jos sub deviza: n-au știut, n-au vrut,
n-au putut, mai mult că n-au vrut. Aștept poziția lor.
Astăzi, argumente noi în sprijinul afirmației din titlu.
Președintele D. Buzatu are meritul de a fi acaparat
puterea în PSD și de a-și fi promovat asiduu familia și prietenii (inclusiv de vânătoare), precum și că stă foarte bine cu vorbele meșteșugite. Nu degeaba soția sa, fost oficială, Gabriela Crețu e veșnic-senatoarea din Parlamentul României de unde fericește norodul cu câteva scrieri politice în ambalajul de lemn specific. Nu discut însă activitatea dumneaei, care tot nimic nu face pentru cultura vasluiană deși trafic de influență face (are și slujitori la Cabinet). Îi mai găsesc meritul de a fi spontan în răspunsuri și găunos în subsol. Așa câștigă în competiția politică.
Dar:
Nu este om de cultură, decât cu sporadice apariții la manifestările care-i servesc electoral și mai ales acolo unde poate face o baie de mulțime. La alegerile din 2020, „a ieșit” la spectacolele organizate în cadrul Festivalului Umorului,
organizat) exact când să-i servească electoral. Spun încă o dată, că nimeni nu-i poate ieși din cuvânt, pentru că zâmbind și cu vorbă dulce îl zboară repede afară.
În monografia Liceului M. Kogălniceanu l-am introdus ca „reprezentativ” pentru că avea vreo două comunicări la cercurile pedagogice.
Victorios politic, mai ales în bătălia cu fostul prefect Nicolae Pascu (un tip foarte capabil, dar repede înfrânt… la Ion Iliescu), apoi cu oricare altul care a ridicat cât de cât capul, a dat la pace cu alți doi deștepți, și, mai apoi, cu liberalul Tătaru (o înțelegere greu respectată dar perfect aplicată, cu rezultatele deja consemnate care pare veșnică acum în 2022). Ca profesor i-ar fi trebuit și fapte culturale… dar nu-s, nu-s deloc!!!
Ar fi, una, dar și mai negativă decât o putem noi înfățișa: în 2021, l-a adus într-un spectacol mare pe Eugen Doga de la Chișinău, căruia i s-au plătit în total 72000 de Euro(?), Nu punem în discuție
valoarea muzicianului. Dar punem în discuție PORUNCA imediat îndeplinită de pupilul Vasile Pavăl de a i se acorda cetățenia de onoare lui Eugen Doga, care a venit cam a doua oară la Vaslui, să-și încaseze banii. Nu cunosc multe amănunte din tranzacție, dar nici de ce acest președinte nu ține cont de cei care, de aici din județ, își afirmă cu
sacrificii valoarea și patriotismul local. Ăia care muncesc aici pentru cei de aici.
Simplu, nu? Ar fi mai valoroși, deci buni de stimulat, cei de pe aiurea, care nu mai au și nici
nu-și manifestă dorința de a pune umărul la propășirea județului, chiar dacă s-au născut pe aceste meleaguri. Sunt și rămân departe de Vaslui, dar și el și primarul îi îmbată cu „personalități din județ” pe simplii cetățeni care caută să creadă/demonstreze că acest loc nu e al pierzaniei și al ne-muncii, cum îl înfățișează presa.
Ce nu mai face? Mult prea multe, deși eu l-am lăudat cândva pentru că a găsit fonduri pentru
continuitatea Festivalului Umorului „Constantin Tănase” moșit de mine în aprilie 1970, desfășurat între 3 – 5 iulie 1970. Ar putea să se împăuneze cu ceea ce reușesc cei de la Centrul de îndrumare a creației populare sau de la Bibliotecă, pentru că de nenorocirile de la Muzeu nu are cum.
Deci trebuie să ne aplecăm mai mult la… cultura locului, azi, aproape inexistentă, ca să nu mai vorbim de cea de nivel național. Buzatu va face, totuși, ceva?
Primarul Vasile PAVĂL , inginer descalificat de fapt, e un bun gospodar, adică a reușit o bună
organizare a tramei stradale, a parcului Copou (unde a fost o antenă a postului de radio din primul război mondial), se mai poate lăuda cu câteva realizări administrative, poate și cu transformarea localului unei centrale termice într-un fel de casă de cultură. Cred că s-a mai angajat la câte ceva, numai dacă i-a ieșit un ce câștig.
Dar:
Lipsesc cu desăvârșire cele CULTURALE și de stimulare a creației artistice locale. Și acum, exemple.
– Inițiativă personală…….…..0
– Participări la manifestări….1%
– Stimularea culturii locale.…?
– Încurajarea unor talente…. 1%
S-a înconjurat numai de nulități, o profesoară deja s-a descalificat și a ajuns slugă preaplecată. O fi bine plătită, dar tot purtătoare de cuvânt este, deși am crezut că poate fi o personalitate. E una dintre dezamăgirile mele.
Dar cea mai mare dezamăgire e ing. Vasile Pavăl, un tip care nu are cuvânt față de mine, mă evită de peste 3 ani, a făcut totul (subteran) să
nu-mi acorde Cetățenia de onoare, a refuzat orice sprijin pentru afirmarea Vasluiului în lumea culturală. Apropo de cetățenii de onoare: sunt câțiva care au făcut pușcărie, iar campania gândacilor de bălegar a pornit tot de la primăria Vaslui care le-a trimis „dovezile” (Lăcătușu).
Încerc să găsesc faptele de cultură ale primarului Pavăl… și nu le găsesc. Cred că nu sunt, și, de aceea. Să înțeleagă toată lumea, nu mă interesează viața privată a lui Pavăl, dar lipsa culturii celor
care-l înconjoară e prea clară să nu mă afecteze.
Nici el nu pricepe cum e cu hemoragia materiei cenușii și nu se preocupă ca valorile să ne rămână aici, unde chiar că e greu să se afirme cineva, local, cu atât mai mult în context național.
Dacă eu am reușit să ridic Vasluiul pe harta culturală a lumii, a fost prin învingerea obstacolelor mereu serioase și ale lui Pavăl și cu escorta lui de nevolnici în cultura locală.
Aștept răspunsul lui Pavăl, să comentăm… „rezultatele sale culturale” de fapt nu ale lui, că n-a pus vreodată vreun ban din punga lui, ci ale primarului acultural care conduce municipiul.
Nu mă pot abține să invit aceste personaje malefice să observe că pentru Vaslui am scris-tipărit peste 20000 de pagini, că ei tot m-au sabotat, eu tot am scris, că pentru ei revista internaționalizată Meridianul Cultural Românesc (din 2015) care pune Vasluiul pe harta culturală a lumii NU EXISTĂ, că aculturalul susține o presă de rahat dar nu face nimic pentru cultură, că are el dușmănia neostoită pentru cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile. Tocmai de asta Pavăl e un nimic în plan cultural. Că execută porunci ori totul e din
sufletul lui pestriț, e cam totuna.
O simplă comparație cu Bârladul îl arată cât de nimic este.
[ add comment ]
... „ia zăpada de pe coastă” și ne face fericiți de fiecare dată.
Zilele acestea din urmă au fost mai mult de primăvară, fapt care a dat prilej gospodarilor să-și împlinească arăturile de toamnă. Asta-i de bine, dar sunt destule altele sub semnul întrebării.
În 1946, tot la început de februarie, mă prăjeam la soare, pe prispă, alături de găini, pichiri și curcani. Nu căzuse nici un gram de zăpadă, țăranii își duceau animalele la păscut pe râpi și prin păduri, să economisească nutrețurile. Într-un sat de peste 100 de gospodării, nu erau mai mult de 3 care să nu aibă cel puțin o vacă sau o capră pe lângă casă, ca să nu mai punem păsările de curte (erau multe și ieftine).
La începutul lunii martie însă erau mari temeri legate de seceta, cea mai mare cunoscută în secolul trecut, așa că prin aprilie-mai când să iasă la iarbă verde a început vânzarea, iar prin iunie lichidarea lor. A fost o ploaie mare în această lună, dar cu inundații care au acoperit fânațurile și culturile de pe Valea Zeletinului, așa că la sfârșitul lui iulie-începutul lui
august era un peisaj lunar și înfiorător: am descris cândva cum arăta șesul=lunca pârâului cu pământul galben, uscat, crăpat și cu marginile întoarse spre cer. Au murit animalele, foametea a distrus familii, au murit copii și bătrâni; a fost jalea de pe lume.
Nu pare a fi același scenariu, pentru că pământul mai are apă, unele câmpuri au fost lucrate, e destul să mai vezi verdeața pe dealuri.
Dar experiența seculară cu „iarna grea/omătul mare/semne bune anul are” ne îndeamnă să fim atenți,
indiferent de cât de mult s-au schimbat condițiile climatice. Să n-ajungem ca atunci când un sac de porumb valora un ha de pământ. Speranța tuturor e, totuși, într-un an bun care să mai micșoreze pagubele produse de pandemie.
[ add comment ]
Calendar
