E o încercare riscantă care va stârni comentarii care mai de care mai aprige și jignitoare, fie și în particular. Totuși:
1. Sunt (de fapt, nu sunt, dar vreau să nu exclud pe alții, a căror activitate de acest gen n-o cunosc) acei care au stat de vorbă cu președinți de stat, cu prim miniștri, cu cele mai înalte fețe bisericești cu academicieni și mari oameni de cultură ai națiunii române și alți destui din străinătate. Pentru asta a(u) depus eforturi excepționale, dar mai ales le-a(u) transmis învățăturile lor prin televiziune, radio, ziar, revistă. Ca să împlinească o misiune a sorții a(u) înființat și o revistă internațională cu peste 871 de colaboratori din 4 continente… la Vaslui. Destui au crezut că există cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile. Nu știu dacă a fost „singur printre poeți” (M. Sorescu) dar printre ziariști, da.
L-am tot situat și pe Th. Codreanu, în literatură, nu și în jurnalistică, tot pe acolo, dar cade mult la categoria universalitate.
2. Nivelul superior al lumii local-literar-culturale cu prezențe și în plan național, reprezentat de creatori de mare merit ca acad. AOȘR, dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. dr. Vicu Merlan, prof. Costin Clit (care sunt destul de izolați de „garda veche”), prof. Th. Codreanu (cel care dirijează gloria), prof. Dan Ravaru (reputat istoric local), dr. Valeriu Lupu (eseist adevărat), prof.dr. Pavel Toma, dr. Laurențiu Chiriac (cu sabie incultă deasupra capului), poeții Gabriela Ana Balan, Petruș
Andrei, Dorina Stoica și poate câțiva alții, printre care și Daniela Oatu, Mihai Apostu ori Simion Bogdănescu. Desigur nu vreau un inventar ci o exemplificare. Oamenii aceștia au operă, chiar de valoare, se afirmă puternic într-un domeniu (științific sau artistic) de care se ocupă îndeosebi. Că sunt sau nu în Agora, se mai vede la câte o manifestare publică, necesară nu pentru publicul restrâns, mereu același și dedicat, convocat pentru a le observa progresele (cu laude pregătite) și pentru a fi diseminate în presă. Care presă actuală județeană, (cu excepția unei singure publicații) le dă cu tifla și nici nu-i mai pomenește de loc. Destui sunt abonații „bugetari”.
Mai includem aici, cu mari rezerve, pe cei ajunși la mare îngrămădeală, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Repetăm, cu mari rezerve, pentru că unii au ajuns în această organizare pe baza a două trei volume cu creații nemenționabile, prin apartenență politică, sau prin sistemul de protecție a mai marilor sau soților influenți
(C-așa-i în USR). Cineva ca A.D. Tudosie, n-a fost primit. Aici e și o castă… închisă.
3. E nivelul cultural al ambițioșilor, cu sau fără talent, care-și descoperă aptitudini creative în lungi pomelnice. Ba, mai e și un plagiator patentat ca Nicolae Ionescu (cum, nu s-a auto-inclus eternității?). Nu lipsesc titluri„apetisante” ca „vieți dedicate eternității”, „Arpegii…”, „…pentru istorie”, etc. E o subcategorie generată de impulsul simțirilor proprii pe care le lăudăm și le evidențiem, a experienței de viață, a prieteniei și comuniunii de idealuri (chiar din vremuri…tare socialiste). Cartea-emblemă vasluiană „101 vasluieni pentru 100 de ani”, 414 pag, 2019, include pe Ioan V. Maftei, Dumitru Andrei, soții Bulai, Viorica Ispir, prof. C. Afrăsinei și… mulți alții (pentru că aici e… mulțimea). Și ei fac parte din istoria unei societăți cu visuri culturale și acces la metafore. Și dacă scot câte unul sau mai multe
volume e spre lauda lor. De ce să nu-i remarcăm?
E interesantă și cealaltă subcategorie: limbiștii de ocazie ca Th. Pracsiu, Gruia Novac, … cei care neapărat prefațează (cu merite inventate, la greu), cei care prezintă și dau un fel de verdicte de „înaltă” valoare. Dacă acestea ar fi pe merite nici nu i-am putea bănui de această apartenență.
Ce e trist, e că s-a format un cerc închis care: a) nu promovează tineret valoros, pentru că nu cunosc chestiunea, și nu mai pot (pensionari sau morți), nici nu vor. b) izolează public pe cel care nu este din cercul viermuitor al lor; c) sunt abonați la țâța bugetului, că tare se mai ajută unii pe alții; d) pot împiedica hotărât stimularea valorilor contemporane, chiar în aceste amare vremuri pentru limba română. Ca și comuniștii dintre care provin (unii au fost și ciripitori), lovesc prin OMISIUNE. Veche și păgubitoare tactică deși în aceste vremuri ar fi trebuit abandonată. Dar ei atâta pot.
4. Există și acest nivel reprezentat de recitatori ca Dan Ailincăi, Iolandina Ivan și foarte mulți alții care mai intreprind câte ceva la nivelul localităților lor. Până la urmă e categoria de pe care răsare pâinea ziariștilor, care se mai anină de colțuri ale culturii, cam rar și păgubos. Sunt de laudă și aceștia.
Facem alăturare de Ion Mâcnea (Vetrișoaia), Mihai Andon (Berezeni), Ion Diaconu (Vutcani +), Marin Rotaru (Giurcani +), Vasile Fînaru (Băcani), Jorj Dulgheru (Alexandru Vlahuță), Ioan Hodaș (Codăești), Ionel Dorin, cei care fac importante eforturi financiare, creative și de alte genuri (culturale) pe banii, munca, ambiția lor, pe sănătatea lor. Oameni de toată lauda, embleme pentru comunitățile lor, și destul de ostracizați.
Numai că închiderea de tip comunist, cu omisiunea deliberată a altor valori e spre paguba creatoare, a emblemei sociale a vasluienilor, care iau cunoștință (mai ales din presă) nu de valori, ci de violatori, bețivi, criminali, proxeneți și alte categorii negative din „locul unde nu s-a întâmplat nimic” (Sadoveanu). Că aduci în județ 111 valori naționale pentru Vaslui, 514 p.,Iași, 2019, nu mai contează prea mult, în context.
Se detașează Bătălia pentru Vaslui-RO, Iași, Pim, 2020, 738 p. cu valorile naționale infuzate aici.
Artele vizuale sunt slab reprezentate în acest județ. Nici nu prea are cine să-i stimuleze pe artiști, nici publicații care să-i „arunce în luptă” adică să-i facă mai cunoscuți fie în domeniu, fie la niveluri superioare, pentru că în afară de Meridianul Cultural Românesc nu există nici o altă revistă cu o valoare mai consistentă. Prin comparație, Bacăul are Ateneu, Plumb, Cadran Cultural, ș.a., Iașul are aproape 10 reviste printre care Scriptor, Booklook, revista Ligii Scriitorilor și altele, Galațiul alte vreo 5, și putem continua. Iată de ce nominalizările vasluiene sunt destul de puține: pictori Gheorghe Leteanu, Dionisie Gradu, caricaturistul (cel mai mare din toate timpurile pentru Vaslui) și autor de aforisme Nicolae Viziteu, sculptor Gheorghe Alupoaie (cam retras din cauza vârstei, bolilor, necazurilor) autorul, printre altele, a unui bust eminescian extrem de bine realizat, ilustrator de carte Cătălin Sîmpetru, o artistă plastică mai cunoscută Viorica Ghenghea (are și un cenaclu artistic împrejurul său). Poate ar trebui să nominalizăm compozitori (Dumitru Jijie, Marcel Iorga), interpreți de muzică ușoară (Doina Moroșanu) și populară (Silvia Ene, Mariana Carnaru, Nadia Duluman, Genoveva Porumb).
Ne lovim, însă de acel pomenit blestem: din cauză că au „emigrat” de prin aceste locuri (cu care nici nu mai țin legătura ca în cazul Alexandrei Nechita) nu putem credita cu vreo contribuție la viața culturală a zonei decât pe cei nominalizați mai sus. Ne-am exprimat întotdeauna că luăm în calcul doar pe cei care de aici pentru cei de aici produc spiritual și cu oarecare folos pentru acești oameni, mereu părăsiți de materia cenușie care s-a ivit pe aceste meleaguri.
Cultura ca valoare umană.
Componentă a personalității ține de mediu pentru că momentul actual nu favorizează nici persoane, nici talente, nici genii.
Ca orice om să aibă o valoare în societate trebuie să aibă OPERĂ și ceva AVERE, prima ca dovadă de talent, cealaltă ca o condiție a independenței și libertății de creație. Arta la comandă nu înseamnă libertate de creație. Desigur mai sunt și alte elemente, dar acestea sunt esențiale.
Opera înseamnă eforturi suplimentare pentru creații folositoare mulțimilor fie că acestea sunt comunități compacte, fie unor popoare întregi; ieșirea într-un „exterior” face parte din afirmarea în Agora. Diversitatea operei ține de câte domenii ale vieții sociale există în contemporaneitate, ba chiar și altele noi. Din conceptul de „cultură” nu pot fi excluse creațiile literare (de orice fel), jurnalistice, istorice, cercetări științifice și, până la urmă, orice folosește progresului uman.
Averea ține de origine familială dar mai ales de priceperea de a aduna ban cu ban, de a construi pentru „producție”, de a obține plusvaloare prin angajați, de a valorifica roade ale inteligenței, talentului, darurilor naturale (câți interpreți de muzică populară sau ușoară, ca să nu mai vorbim de tot felul de modele, de scamatori, chiar hoți de meserie, care au reușit să adune averi substanțiale). O discuție aparte este legată de oamenii de afaceri. Averea nu creează talent dar talentul este sursă pentru avere.
Pentru că cele două mari merite sociale sunt rare, și purtătorii acestora sunt rari, uneori unici, înzestrați cu suferința creației și cu pu-terea de a lupta pentru idealurile lor. Cei fără aceste calități ratează, sau pur și simplu dispar.
Vasile Alecsandri, Alexandru Macedonschi, G. Călinescu sunt exemplele reprezentative din toată istoria noastră.
l
Schița de mai sus urmărește nu o clasificare ci semnale pentru eforturi de natură culturală, suplimentară ale unor talente de pe cuprinsul acestui județ.
[ add comment ]
a. Nume și mențiuni.
Nu e greu pentru un observator dintr-un județ să vadă cel puțin 4 niveluri de afirmare și promovare literar-culturală în raport de complexitatea și importanța domeniilor abordate. Vom spune de la început că: 1. Cele mai importante personalități culturale ale momentului, care se impun și în plan național sau chiar mai mult, mai ales în domeniul jurnalismului cultural rămân în ultimă analiză pe criterii stricte, doar două: Valeriu Lupu și Dumitru V. Marin.
De ce doar ei? Printr-un fel de comparație: să vedem că într-o cameră există un loc de încălzire, soba, unde ar fi locul unui reputat critic literar, Theodor Codreanu, e un loc, dar unul singur (intimitatea laboratorului său); există împrejur mai multe rafturi bine garnisite cu opere „aurifere” ale unor condeieri absolut remarcabili: poeții Petruș Andrei, Gabriela Ana Balan, Dorina Stoica, prozatorii Val Andreescu, Vasile Chelaru, istoricii Costin Clit, Vicu Merlan, Laurențiu Chiriac, ziariștii Valeriu Lupu, D.V. Marin, de curând Jenică Rusu. Camera este încălzită, parfumată și însuflețită pentru public de un ziar cu pagină de cultură și o revistă internaționalizată conduse de D.V. Marin, cu rol de promotor zonal. Urmează celelalte niveluri.
Încurajăm fără rezerve orice încercare de a aduce un strop de cultură, nu în plus, cât de calitate, în aceste vremuri de atacuri pernicioase la însăși existența limbii române, amenințată cu dislocarea sau… dispariția. I-am publicat întotdeauna în Meridianul Cultural Românesc pe toți acei care
s-au înscris în bătălia pentru LIMBA ROMÂNĂ. Nu prea ne ocupăm de smângălitorii, aplaudacii sau pupincuriștii de serviciu, după cum nici de analize ample, ocuparea timpului
nostru fiind prin manageriatul grupului de presă, recordurile mondiale și naționale în jurnalism, încurajarea valorilor care se iau la trântă cu nemurirea.
Participăm, uneori, și la manifestări publice în care actori de pe scena căminului cultural din Pocreaca de Vaslui, deci de liga a IV-a, se dau c-ar fi de… Teatrul Național. Recent i-am văzut pe unii care, ca împărțitori la poștie, chiar ei înșiși, își rezervă un loc în eternitate. Din toate cele 4 straturi culturale.
N-am nimic cu acei „foști” care-și văd bucuroși numele și menționată vreo valoare (adesea ipotetică) pentru o activitate publică demult trecută pentru că ei doar că și-au îndeplinit sarcinile de serviciu de atunci: considerația că vreun gornist al PCR ca Elena Condrea, Gheorghe Cârjă, Constantin Tămășanu, Gruia Novac și încă vreo duzină, au drepturi „în eternitate” mi se pare afirmație total nejustificată! În planul valoric social-cultural, nu ca oameni. Că mulți și foarte mulți dintre ei au mișcat condeiele pe la Securitate și au făcut prea mult rău, ca acesta să fie uitat.
Cred că cel mai cunoscut-recunoscut-descoperit și activ a fost profesorul bârlădean atât de contestat astăzi, Gruia Novac, cel dovedit cu acte că a fost colaborator de nădejde nu numai la spectacolele comunist-patriotice ci și în urma unor sarcini speciale de după. Că omul a avut condei… se știe.
De mult nu-mi mai place octogenarul Gruia, căruia la înființarea postului de radio Unison la Bârlad (anii 90) i-am oferit postul de director (în detrimentul fiului meu) scoțându-l în priveliște exact atunci când lumea scuipa în urma lui pe stradă (cine credeți că m-a trădat constant?). L-am evidențiat în cărțile mele pentru cât a contribuit la afirmarea literaturii vasluienilor, dar niciodată n-am putut trece peste lingușirile tare groase pentru diferiți, inclusiv pentru mine (un discutat „encomion”). La o lansare recentă, toată „lumea bună” care s-a tot lăudat unul pe altul, tot de pensionari a fost alcătuită. Tinerele talente cu capetele pleșuve sau părul alb, n-au primit printre ei nici măcar un tânăr, sau un elev. Măcar unul, care, evident n-ar fi stat în tot timpul celor peste 3 ore cât participanții descopereau câte merite au și nu le-au știut. Noroc mare de un lingareț.
Scriam și altădată, că putem descoperi cele 4 niveluri de cultură și creație printre vasluieni (de rând sau cu pensii tare mărișoare). Dacă n-ar fi fost pomeniți în carte n-ar fi venit niciunul, că la „Omagiu cărții și culturii vasluiene” (8 ediții…) nu i-am văzut. Li s-a deșteptat cultura în cap după alcătuirile super ale „îngrijitorului”.
[ add comment ]
Biblioteca municipală „Stroe Belloescu” din Bârlad a sărbătorit cei 116 ani de la înființare printr-un fel de Simpozion cu invitați din Vaslui, Iași, Bârlad, Gohor-Tecuci, dintre care unii au luat loc la prezidiul care se impune într-o astfel de situație. Organizat de colectivul Bibliotecii în frunte cu inimoasa Cristina Vizitiu, o doamnă chemată pentru cultura cărții, momentul a fost ceva necesar dar…
– Nu de ajuns, considerându-se tema lansată spre dezbatere, largă și foarte amplă, adică bătălia pentru carte și învățătura ei de-a lungul celor peste 100 de ani; Tocmai pentru că bârlădencele au numeroase prilejuri de mândrie, de autoritate, de istorie trăită, de capacitate și profesionalitate. Un astfel de eveniment putea avea tentă națională și cu multă siguranță trebuia să fie bine-bine popularizat în TOT județul.
– Dintre cei prezenți „în prezidiu” s-au nimerit și niște aflați în eroare și în ceea ce au afirmat și în ceea ce privește situarea în temă. Un oarecare a afirmat că „Ursine, sabia tăcerii” ar fi poezia altcuiva decât a autorului ei Simion Bogdănescu. Tot el a încercat să fie și cam spiritual deși naviga pe câmpiile albastre ale literaturilor străine.
– Autoritatea bibliotecii bârlădene trebuia susținută cu mai multă vigoare și competență, chiar cu patimă pentru că Bârladul spiritual este unul dintre cele mai autoritare orașe din România în ceea ce privește istoria culturală și localismul creator.
Niciodată nu vom avea destule cuvinte de încurajare a muncii adevăraților bibliotecari, pentru că, din păcate, pe teren vedem contrariul. Și mai vedem ceva șocant: tare mulți se îmbată cu apă rece și cu multe vorbe de clacă.
Deci apreciem mult Simpozionul organizat de doamnele de la „Stroe Belloescu”.
Nu putem trece însă peste gâlgâiala unui ajuns „împărțitor la poștie” nici peste lipsa unor idei sti-mulative, nici peste privirea voievodală a unor invitați pe bani destui, că iată au venit ei să verse din marea lor cultură peste cei vreo 40 de participanți, ba, unul chiar a dat indicații prețioase, prețioase.
Nu neapărat sunt pornit împotriva cuiva, dar nici să vină unii cu pretenții cu „amintiri din copilărie” la un public select ca la Bârlad, nu mi se pare corect. Subiectiv privind, în temă au fost Vasile Chelaru, Mihai Apostu, D.V. Marin și Iolandina Ivan. Cristina Vizitiu, a condus timorată de prezența primarului Boroș, (poate-l găsim și noi prin primărie, că se ascunde mai ceva ca Pavăl) dar corect și chiar afectiv.
Cultura vasluiană e bine reprezentată de bârlădenii cu istorie, cu mari realizări, mari personalități, mari împătimiți, ca cei de marți 15 noiembrie 2022, prezenți la sărbătoarea bibliotecii. Vom reveni.
[ add comment ]
Pe 8 noiembrie toată nația română a sărbătorit ziua arhanghelilor Mihail și Gavril, iar la fosta comună Giurgioana a fost și hramul bisericii și a satului. În treacăt să amintim că satul e menționat într-un document din 1528, că a avut (că, nu mai are) școală primară din 1904, apoi gimnazială, că biserica terminată de boierul Gheoca, dar pe moșie răzeșească, a fost sfințită în toamna anului 1861.
Mai amintim că acestui sat, oamenilor și bisericii sale
i-am consacrat monografia Giurgioana – Bacău, Sat-Biserică-Oameni, Pim, Iași, 2011, 169 pagini, și să constatăm triști că în prezent mai locuiesc circa 20 de familii din cele peste 300 de odinioară și că satul e în accelerată destrămare.
Zile grele duce aici, familia preotului Vasile Dulhac, el însuși un preot în vârstă, nevoit să alerge în 6 sate pentru a reuși o pastorație în regim de navetă. Norocul său e că are o preoteasă foarte înțelegătoare, bună cântăreață de strană și
femeie de înțeles, ca și preotul, de altfel.
Am asistat la slujba de „Sf. Mihail și Gavril” din biserica destul de proaspăt re-pictată, bine întreținută, în mijlocul unui țintirim cu cele mai vechi cruci, înainte de 1800, pentru că aceasta a fost ridicată pe locul vechii biserici din piatră, atestată în 1802, cu sprijinul răzeșilor și a boierului Gheoca. Familia mea este atestată în 1774.
Am „înregistrat” prezența slabă a foștilor mei consăteni, am cercetat fețele oamenilor necăjiți care exprimă suferință și regret, pentru că lumea e plecată, tineri nu se prea se mai află, copii sunt tare puțini. Și când mă gândesc la anul când am
plecat și eu la gimnaziul din Podu Turcului, în total 93 de copii navetiști pe noroaie mari, nu am cum să nu regret acele
vremuri. Erau sute de vite și alte sute de oi, capre, cai, creșteau oamenii porci și tot felul de păsări de curte, „topeau” la baltă chitele de cânepă și in, sau scoteau borangicul scump de pe urma gogoșilor de mătase, iar noi, copiii făceam tot felul de fluiere, țignale, cetere, cornuri, drâmbe, sau alte instrumente populare… Am mai apucat vremea când pe o scoarță de căruță în chilere erau în stare de funcționare arme răzeșești, inclusiv pistoale, în fiecare gospodărie.
Giurgioana de atunci, ca și răzeșia (de pe vremea lui Ștefan) au dispărut astăzi.
Până și cimitirul e pe jumătate părăsit.
Vă mărturisesc, vouă, cititorilor: în amintirea părinților mei Vasile și Mărioara, că, am ridicat o cruce din piatră pe mormântul lor, pomenindu-mă și pe mine ca fiu al satului a cărui amintire am purtat-o prin toată lumea.
În acest timp de toamnă călduroasă am meditat asupra destinului uman, al locurilor, a țării și mă întorc din nou la ideea că și românismul și limba română sunt la mare cumpănă. Oaza de latinitate se topește rapid în tumultul globalismului, unde banul repede trecător rămâne singura posibilitate de re-amintire. Dacă…
Crucile?
Doar pentru un timp scurt să mai amintească de trecerea unor suflete cu trup prin acest hău numit istorie și țară.
Crucile și cărțile, care să amintească mai târziu că unii n-au trăit degeaba.
[ add comment ]
Puterea corupe sau înnebunește.
De o bucată de vreme am constatat acest fenomen regretabil: primarul de la Bogdănița s-a brutalizat, cel din Tătărăni s-a urcat ca scroafa-n copac, alții au devenit sfinții localităților și unii o iau razna de tot, ca acest Moraru din comuna Ștefan cel Mare – județul Vaslui.
Pe 31 octombrie curent a fost convocată o Ședință de Consiliu local, prin sms, fără ordine de zi, fără alte precizări. Probabil că Moraru știe că ramoliții pe care-i tot trage după el de ani buni, vor vota, ca întotdeauna, cu ochii închiși. Vreo 2, însă, din PNL tot fac sesizări că primarul nu respectă legea. Și, n-o respectă!
Ajunși în Căminul Cultural, în pofida oricărei bune cuviințe, a respectării Legii (544/2001), a oricărei ospitalități, „împăratul” local n-a așteptat nici să se deschidă oficial lucrările, nici să ceară Consiliului, oficial, să interzică accesul presei, le-a ordonat anchilozaților să voteze evacuarea presei. Cum bătrânii aceștia depind numai și numai de Moraru, au ridicat mâna de vreo 3 ori pentru interzicerea oricărui alt asistent, deși LEGEA e clară: (2) Autorităţile şi instituţiile publice nu pot interzice în nici un fel accesul mijloacelor de informare în masă la acţiunile publice organizate de acestea (L.544).
Nebunul acesta care crede că avioanele care au zburat pe deasupra comunei au oprit ploile, acesta care și pe 23.03.2022 a procedat întocmai la fel, crede că face legea (adevărul e că chiar el „face” legea în comună, că nu are opoziție puternică) cam cum și-o dorește. Deci a dispus și coordonat evacuarea presei și a unui Consilier județean, fără vreun motiv, de fapt anulând existența Consiliului local condus de un fel de nimeni, Lungu Sorin, președinte de ședință. Uzurparea de calități oficiale operează, aici.
Fostul cărător de roabă, ajuns viceprimar, apoi primar și bine ocrotit de Mitică Buzatu, chiar mare fermier, e stăpân absolut în această comună. Contează că s-a pricopsit cu un proces de presă? Prin expresiile folosite la adresa celui mai mare
jurnalist vasluian din toate timpurile se dovedește un mocofan de soi: nu știe nici de respectul pentru vârstă, nici pentru
valoare, nici chiar pentru funcția sa. Cum să se comporte ca un porc, un primar? Iată, Moraru… poate!!!
Să credem că Moraru a dat numai de proști în comună?
Concluzie, pe scurt: prostul nu poate fi decât fudul, prăpăditul ajuns bogat și primar în sat se crede împărat, iar Moraru din „Ștefan” e un deplin mocofan.
Vom reveni.
[ add comment ]
Calendar
