Prima concluzie: nuntașii au alcătuit un mozaic impresionant mai ales ca numar: 18 (optsprezece!) naționalități dar și ca modalități de exprimare (care redus la maximum înseamnă 1, repet, 1, adica sărutul!). Enumăr țările, doar ca spectacolul lumii, deocamdată fără concluzii: Arabia Saudita, Armenia, Basarabia, Bulgaria, Canada, Columbia, Filipine, Franța, Guineea, Maroc, Martinica, Nicaragua, Oman, Peru, Portugalia, România, Siria, Sri Lanka: subliniez, de diferite vârste, preocupări, culori, rase, religii. Toți au încins dansuri de toate felurile, chiar cu elemente de dans popular românesc (tare absent, deși jumătate erau români-canadieni). A fost o atmosferă de poveste, cu exprimări coregrafice personale neîngrădite, exuberante, fără alcool (interzis de indieni, mire, socri, dar cerut la mese) ci doar cu muzică bine calibrată. Să precizez că am avut un fel de decor elvețian, pe malul unui lac, hotel de 5 stele, D.J. meseriaș, ploi în rafale în fiecare zi. Oamenii îmbrăcați ca de nuntă indiferent de categoria socială care nu-i preocupă câtuși de puțin pentru că ei știu că trebuie să aibă o muncă, deci au respectul asigurat.
Cel puțin pentru comunitatea românească de aproximativ 55.000 de oameni, trilingvismul e... comunicare curentă. Adică ei știu limba română pe care copiii lor o vorbesc aproximativ, nepoții, deloc, dar trebuie să comunice cu ceilalți în engleza sau franceză (și le știu pe amândouă, că altfel mor de foame). Exact același lucru pentru toată țara asta de emigranți. Oricât ar fi de marocan, trebuie să mănânce, să muncească, să existe... tot în 3 limbi de comunicare.
Amalgamul acesta de limbi, de comportamente civilizate, de hrană și sex este vizibil chiar la cele mai intime serate sau mese în familie, pentru că trebuie să-l facă pe celălalt să înțeleagă ce se întâmplă, că altfel s-ar omorî între ei, ar suferi, s-ar degrada ca oameni. Oameni care au ca țintă doar mațul gros, adică hrana îndestulatoare, televizorul și... copiii. Am văzut mulți copii aici, chiar și în timpul nunții, generația reproductivă fiind relativ tânără, spre matură, dar nu preponderent românească, nici vorbă de proveniență alogenă, pentru că indienii sunt pe cale de exterminare chiar dacă au, mai au, rezervație proprie.
Canada este țara în mașină, adică toți au autoturisme, se deplasează zeci și sute de km pentru serviciu, au și un sistem de infrastructură tare bine pus la punct, cu disciplină în trafic, accidente rare, poliție invizibilă, care, dacă te oprește... plătești, sigur, iertare nu există. Țara e... de ciment și beton. Miliarde și miliarde de tone în șosele și autostrăzi, în străduțe și locuri de acces, asfaltate la centimetru. Curțile n-au vreun pom fructifer, vreo pasăre, în afară de câini, nici un alt animal. Arțarul, carpenul, bradul, plopul, iarba, iarba mereu tunsă și verde. Mai fiecare curte are piscina sa, barbeque-ul său, singurătatea sa. De aceea comunitatea româneasca, redusă cam la vreo 200 de persoane, s-a repezit în petrecere ca disperații impresionând ca desfășurare sufletească, entuziasm, coregrafie, efuziuni interpersonale. Poate voi reuși filmul pe care mi l-am propus, acum la a 3-a vizită la Montreal... Am făcut mai multe materiale de presă la români canadieni. Toți au plăcerea de a-și prezenta casele de-a dreptul impunătoare și opulente, te poartă prin multe odăi, sufragerii, subsoluri, etaje, grădini, cu gândul că s-au realizat material aici. Aproape niciunul nu s-ar mai
întoarce în România, că „n-are de ce”. Dar duc avan dorul de casă, de oriunde ar fi din țară. E prea bine (material) aici, prea s-au cufundat într-un somn fără întoarcere, prea puțini mai au preocupări spirituale, se recunosc între ei doar câteva zeci. N-au ziar sau revistă proprie, n-au librărie (era una dar, s-a dus), n-au bibliotecă și nici nu le trebuie, acceptă spectacole de sunet și lumină, dintre circa 300 văzuți, am observat și o ie românească.
Biserica ortodoxă este prezentă cu 13 parohii, pe lângă care se mai strâng români cu dor de România. Un preot drag mie, Ceaușu, este optimist peste măsură că și pentru români va fi bine, să-l reiau pe Episcopul Cassian, „viitorul suna bine”. Dacă fiii celor refugiați aici uită limba, de nepoți ce să mai vorbim, dacă religiile se tot amestecă (semn de nerespectare a canoanelor), dacă vizitele în România se răresc, cum să privim viitorul românilor și limba din diaspora?
Mă întorc la nunta româncei cu un indian simpatic. Își declară dragoste în engleză, sau franceză că indianul nu știe românește decât 3 cuvinte, față tot vreo 3 din indiană, „pota Parth” nepotul Parth, inginer în acest mare oraș al lumii se simte ca acasă între cei care au participat la această petrecere multinațională, subliniez cu cetățeni de culori, religii, naționalități, obiceiuri (diferite la ei acasă, nu aici), care reduc existența la punctul ei zero: începutul lumii cu un sărut. (Cu dragoste=suflet redusă la sex, cu viitor tare scurt). O lume de care ne crucim, astăzi, dar care poate fi semnul că acea nouă cultură existențială de care tot vorbim noi se înnoadă și se tot formează, peste tot. N-aș fi putut bănui că doar la o nuntă, într-un oraș mare se aduna nuntași de 18 naționalități!!! Țara făgăduinței până de curând, cu generație productivă și reproductivă din ce în ce mai searbădă, țara aceasta imensă s-a deschis pentru toate... culorile! O nuntă cu 300 de persoane reprezintă un eșantion al viitorului și pentru Romania?
[ add comment ] ( 1 view )
Pentru cine nu știe: mergând de la est spre vest cu un avion cam cu 900 de km la oră ai tot timpul lumină de soare, așa că de la Istanbul către Montreal am avut însoțitoare protecția soarelui. Adăugând orele de la plecarea din București am mers într-o zi lungă de 25 de ore o rută de peste 7000 de km, cu avion pe deasupra norilor, la 9500 m. înălțime, cu temperaturi de -51 de grade în exteriorul navei, toți cei 330 de pasageri fiind păstrați în bună stare și destul de voioși după atâtea ore pe scaune, când le-a trecut os prin os.
IMPRESII, LA CALD:
Aglomerările noroase s-au desfășurat ca un spectacol mirific, cu protuberanțele mereu altfel, în culori de alb dar mereu altele. N-au lipsit ploi la Istanbul, peste ocean, la destinație. Un avion, chiar două pe rute paralele au creat senzația că nici în cer nu suntem singuri. Aeroportul din Istanbul e imens, imposibil de estimat ca dimensiune, cu minimum două aeronave decolând în același timp.
Elegant și silențios, cu un comerț turcesc, adică aproape perfect. Ne-au hrănit până la Istanbul și de 2 ori până la Montreal. Am avut locuri pe aripă, deci lângă motoare, prin consecință n-am avut liniște iar pentru înlăturarea efectelor aerului condiționat am primit pături, papuci, tampoane pentru urechi, apă minerală. În afara faptului că s-a vorbit aproape în exclusivitate turcește într-un avion plin de români, cam totul ar fi fost bine. Copiii de diverse vârste au însuflețit atmosfera. Spectacolul lumii a fost și de data asta unic: toate națiile, toate religiile toate vârstele inclusiv canine, au defilat prin aeroport. Frumosul din cer a fost gratuit, față de prețul piperat al transportului. În orice caz așteptarea prelungită pentru recuperarea bagajelor a împlinit o călătorie plină de visuri și de zguduirile uriașei nave când „mai călca prin bolovani” cum glumeam la golurile de aer. Deoarece scriu greu la astfel de calculator, sper să vă povestesc despre Canada și Montrealul la a treia revedere... inclusiv revederea cu poetul total George Filip, cu familia și ceilalți participanți la o nunta cu prezență din 8 – opt – țări, deci din continente diferite, data viitoare.
[ add comment ] ( 1 view )
Dr. ing. Constantin Iulian, specialist în construcții hidrotehnice, de 2 ori
Laureat al Academiei Române cerceta de pe trotuarul de vis-a-vis, cam sfios,
clădirea care marchează un secol și jumătate de istorie, întrebându-se cât se
mai păstrează din ea și din istoria ei. De precizat că hidrotehnistul locuia la
București și s-a întors după aproape 40 de ani la o aniversare a promoției de la
L.M.K. organizată de Zarojanu. În această zi de toamnă (2011) încerca să-și
reamintească unele dintre momentele existenței sale privind cu îndoială la
clădirea veche din 1890 – 1892, când aici era Chestura Poliției, o clădire mai
răsărită, geamănă și aidoma cu localul primului liceu înființat în 1890, ca
Gimnaziu, în Vaslui, primăria din Băcești semănând puțin cu ea.
Văzându-l stingherit, l-am întrebat dacă-i pot fi de folos, fără ca el să știe
cine sunt, proprietar și reprezentantul Grupului de presă.
– Domnule, ce mai este în clădirea asta, ț?
– Acum e sediul unei firme de mass-media.
– Mai are beciul acela mare?
– Desigur, dar…
– În beciul acesta am fost schingiuiți vreo 14-15 elevi de la L.M.K. în
noaptea de 12/13 iulie 1948. Ne-au ridicat de la via lui Dănilă din Bustea, pentru
că făceam parte din Frăția de cruce. Eram dat în urmărire de la Iași, …
fetele închise în magazia de lemne…, ne-au bătut bine,… am înghețat… ne-au
transportat la Galata, apoi la Suceava împreună cu Val Neștian de la Huși. Am
fost condamnat la 25 de ani închisoare, am făcut la Aiud 6 ani și jumătate, și cu
ce-a urmat, total, zi de zi, 13 ani și jumătate. Am muncit mulți ani la lopată, dar
am fost șef de promoție la facultate, în 1972. Am proiectat și condus foarte importantelucrări hidrotehnice. Doctoratul mi l-am dat abia după Revoluție pentru că până atunci n-am avut voie…
Omul derulează întâmplări tremurând din tot trupul și din când în când
strângând din dinți, închizând ochii, auzind parcă, glasul acelor vremuri. A fost
coleg de celulă cu poetul închisorilor Radu Gyr și cu poetul național Ion Barbu.
Crede că în acei ani a fost desființată rezistența națională… La VASLUI n-a mai călcat de mulți ani, deși își salvase casa părintească. Așa se explică emoția deosebită pe care o trăia. Și, la care am fost și eu părtaș.
– Aici a fost Chestura Poliției, a fost Comandament în ambele războaie, a rezistat la explozia depozitului de muniții din 1917, au trecut oameni mari pe
aici, mai ales pe timpul primarului C. Capră, în timpul Războiului. Mă mir că
mai rezistă după 2 cutremure, cel din nov. 1940 și cel din 4 martie 1977. Dar văd că a fost „încercuită” adică a fost bine consolidată de proprietar (dr. Vasile
Sepeniuc, un om de aur, adaug, eu).
– Vasluiul tinerețelor noastre nu mai poartă multe semne, nici Liceul nu
mai e cel de atunci, Palatul Sturza parcă mai e, dar, chiar după suferințele de
atunci, mă bucur să văd clădirea asta în picioare, și cu activitate culturală,
jurnalistică… mulțumesc pentru cafea, d-le profesor Marin, sunt bucuros să vă
cunosc după ce am citit Monografia L.M.K. unde m-ați pomenit și pe mine și
generația mea. L-am invitat în redacție, unde împreună cu colegul meu Val Andreescu
am realizat interviul (care se află postat pe youtube) cu sigla TVV-online (23
minute și 13 secunde); deși eram și eu în camera unde odinioară Constantin
Iulian a fost torturat nu realizam că era Președintele Asociației Foștilor
Deținuți din România, că era un nume pe internet, că fusese la „Profesioniștii”
Eugeniei Vodă.
Deci pe str. Frunzelor 2, unde este astăzi, în iulie 2018, redacția Ziarului Meridianul (de 22 de ani), a TVV (prima televiziune-privată din țară, 5 decembrie 1990, Licența 001/TV), a postului de radio Unison și a Revistei internaționale MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC există o clădire de patrimoniu (neinclusă) în proprietate privată cu important rol jurnalistic. Se
păstrează într-o cameră materialul tehnic din timpul funcționării TVV și în întregime, aparatura postului de radio Unison, cel care avea audiența incredibilă de 67% când redactori-nebuni de îndrăzneți erau elevii Lucian Pârvoiu, Cătălin Striblea și Cătălin Sîmpetru cu puțin înainte de moartea sa. Pagină importantă a evoluției culturale în oraș, județ, România. Chiar în Deceniul Dușmăniei naționale. Cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o, interviul realizat atunci, cu puțin înainte de moartea sa, și prezent virtual, mai sunt urme ale trecerii unui om cetățean (m. 8 iunie 2012) cu merite istorice și cultural-științifice deosebite în trecutul Vasluiului. Omul care apără pe legionari, inginerul de înaltă valoare, vasluianul din București s-a dus, dar clădirea a rămas. Sperăm să descifrăm mult mai multe din istoria localității, să vorbim de rolul ei într-un secol și 1/2.
[ add comment ] ( 1 view )
Am scris în edițiile online despre ce-am trăit și simțit în a 3-a mea vizită în Canada. Dar, în aceeași zi, a avut nunta și Mihaela Lupu, secretara noastră, cu Mihai Buzdugan, în Vaslui, unde, evident n-am participat, dar asta nu mă împiedică să le urez casă de piatră și să comentez ce mi-au povestit. A fost o nuntă frumoasă, cu participare afectivă, cu multe familii de români, și doar cu câteva de țigani (4 perechi), unde s-a petrecut românește (între orele 20.00 și 06.00), cu muzică aleasă (populară, ușoară). Zice Mihaela, proaspăt Buzdugan, că s-a petrecut frumos, elegant, liniștit, că ea e mulțumită de darul între 400 și 2.800 lei de familie, că e foarte obosită după câte a tras împreună cu Mihai al ei pentru succesul acestei unice sărbători personale. Mai zice proaspăta cetățeancă din Vaslui că ar fi participat vreo 247 de persoane… Bine că le-a reușit nunta, a ieșit cheltuiala, au intrat legal și religios în rândul lumii ortodoxe, cu ajutorul nașilor și, implicit, atâtor oameni, ca la nunta românească.
l
Nunta internațională la care am participat a fost a Codruței Marin din Montreal cu Part Khandekar, un indian simpatic, crescut în Oman, unde a lucrat părintele său, medic oculist. Cu mici modificări, reproduc materialul trimis de acolo:
Ca tot omul, ca un bunic ce sunt, am fost invitat la nunta Codruței Marin, prima mea nepoată, cetățeancă din Montreal-Canada. Ca impresie generală: sărbătoare pe cinste, o reunire de excepție a familiei împrăștiate în lume, o bucurie generală „ca la nunta” cu plecați în lume în timpuri variate, de toate vârstele, cu exprimări specifice. N-au lipsit surprizele, noutățile exprimate în diverse limbi, ca limbă de legătură engleza și nu româna, cum m-am așteptat.
Prima concluzie: nuntașii au alcătuit un mozaic impresionant mai ales ca număr: 18 (optsprezece!) naționalități dar și ca modalități de exprimare (care redus la maximum înseamnă 1, repet, 1, adică sărutul!). Enumăr țările, doar ca spectacolul lumii, deocamdată fără concluzii: Arabia Saudita, Armenia, Basarabia, Bulgaria, Canada, Columbia, Filipine, Franța, Guineea, Maroc, Martinica, Nicaragua, Oman, Peru, Portugalia, România, Siria, Sri Lanka: subliniez, de diferite vârste, preocupări, culori, rase, religii. Toți au încins dansuri de toate felurile, chiar cu elemente de dans popular românesc (tare absent, deși jumătate erau români-canadieni). A fost o atmosferă de poveste, cu exprimări coregrafice personale neîngrădite, exuberante, fără alcool (interzis de indieni, mire, socri, dar cerut la mese) ci doar cu muzică bine calibrată. Să precizez că am avut un fel de decor elvețian, pe malul unui lac, hotel de 5 stele, D.J. meseriaș, ploi în rafale în fiecare zi. Oamenii îmbrăcați ca de nuntă indiferent de categoria socială care nu-i preocupă câtuși de puțin pentru că ei știu că trebuie să aibă o muncă, deci au respectivul asigurat. Cel puțin pentru comunitatea românească de aproximativ 55.000 de oameni, trilingvismul e... comunicare curentă. Adică ei știu limba română pe care copiii lor o vorbesc aproximativ, nepoții, deloc, dar trebuie să comunice cu ceilalți în engleza sau franceză (și le știu pe amândouă, că altfel mor de foame). Exact același lucru pentru toată țara asta de emigranți. Oricât ar fi de marocan, trebuie să mănânce, să muncească, să existe... tot în 3 limbi de comunicare. Amalgamul acesta de limbi, de comportamente civilizate, de hrană și sex oral este vizibil chiar la cele mai intime serate sau mese în familie, pentru că trebuie să-l facă pe celălalt să înțeleagă ce se întâmplă, că altfel s-ar omorî între ei, ar suferi, s-ar degrada ca oameni. Oameni care au ca țintă doar mațul gros, adică hrana îndestulătoare, televizorul și... copiii. Am văzut mulți copii aici, chiar și în timpul nunții, generația reproductivă fiind relative tânără, spre matură, dar nu preponderent românească, nici vorbă de proveniență alogenă, pentru că indienii sunt pe cale de exterminare chiar dacă au, mai au, rezervație proprie.
Canada este țara în mașină, adică toți au autoturisme, se deplasează zeci și sute de km pentru serviciu, au și un sistem de infrastructură tare bine pus la punct, cu disciplină în trafic, accidente rare, poliție invizibilă, care, dacă te oprește... plătești, sigur, iertare nu există. Țara e... de ciment și beton. Miliarde și miliarde de tone în șosele și autostrăzi, în străduțe și locuri de acces, asfaltate la centimetru. Curțile n-au vreun pom fructifer, vreo pasăre, în afară de câini, nici un alt animal. Arțarul, carpenul, bradul, plopul, iarba, iarba mereu tunsă și verde. Mai fiecare curte are piscina sa, barbeque-ul său, singurătatea sa. De aceea comunitatea româneasca, redusă cam la vreo 200 de persoane, s-a repezit în petrecere ca disperații impresionând ca desfășurare sufletească, entuziasm,
coregrafie, efuziuni interpersonale. Poate voi reuși filmul pe care mi l-am propus, acum la a 3-a vizită la Montreal... Am făcut mai multe materiale de presă la români canadieni. Toți au plăcerea de a-și prezenta casele de-a dreptul impunătoare și opulente, te poartă prin multe odăi, sufragerii, subsoluri, etaje, grădini, cu gândul că s-au realizat material aici. Aproape niciunul nu s-ar mai întoarce în România, că „n-are de ce”. Dar duc avan dorul de casă, de oriunde ar fi din țară. E prea bine (material) aici, prea s-au cufundat într-un somn fără
întoarcere, prea puțini mai au preocupări spirituale, se recunosc între ei doar câteva zeci. N-au ziar sau revistă proprie, n-au librărie (era una dar, s-a dus), n-au bibliotecă și nici nu le trebuie, acceptă spectacole de sunet și lumină, dintre circa 300 văzuți, am observat și o ie românească. Biserica ortodoxă este prezentă cu 13 parohii, pe lângă care se mai strâng români cu dor de România. Un preot drag mie, Ceaușu, este optimist peste măsură că și pentru români va fi bine, să-l reiau pe Episcopul Cassian, „viitorul suna bine”. Dacă fiii celor refugiați aici uită limba, de nepoți ce să mai vorbim, dacă religiile se tot amestecă (semn de nerespectare a canoanelor), dacă vizitele în România se răresc, cum să privim viitorul românilor și limba din diaspora? Mă întorc la nunta româncei cu un indian simpatic. Își declară dragoste în engleză, sau franceză că indianul nu știe românește decât 3 cuvinte, față tot vreo 3 din indiană, „pota Parth” nepotul Parth, inginer în acest mare oraș al lumii se simte ca acasă între cei care au participat la această petrecere multinațională, subliniez cu cetățeni de culori, religii, naționalități, obiceiuri (diferite la ei acasă, nu aici), care reduc existența la punctul ei zero: începutul lumii cu un sărut. (Cu dragoste=suflet redusă la sex, ț cu viitor tare scurt). O lume de care ne crucim, astăzi, dar care poate fi semnul că acea nouă cultură existențială de care tot vorbim noi se înnoadă și se tot formează, peste tot. N-aș fi putut bănui că doar la o nuntă, într-un oraș mare se aduna nuntași de 18 naționalități!!! Țara făgăduinței până de curând, cu generație productivă și reproductivă din ce în ce mai searbădă, țara aceasta imensă s-a deschis pentru toate... culorile! O nuntă cu 300 de persoane reprezintă un eșantion al viitorului și pentru Romania?
[ add comment ] ( 1 view )
M-am întrebat dacă prezența noastră destul de îndelungată este vizibilă în perspectivă istorică: spre disperarea unor smângălaci contemporani care se agață de noi ca scaiul de coada câinelui, „noi?... cu academicieni, miniștri, universitari, primari…” suntem prezenți și apreciați. Ba, mai mult, din 1970 și până astăzi am fost prezenți susținători a tot ce sa înfăptuit frumos și durabil în județul Vaslui, începând cu Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, cu statuia lui Ștefan cel Mare de la Băcăoani, cu atâtea acte și fapte culturale, continuate cu pârtiile noi în presă, de după 1989 (TVV, Unison Radio, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău și M.C.R.). Tot așa, am influențat destinele unor personalități vasluiene prezente azi între valorile naționale: Dumitru Buzatu (președintele C.J. Vaslui, om politic), Th. Pracsiu (cunoscut critic și istoric literar), Th. Codreanu (cel mai autorizat analist al operei eminesciene), Adrian Porumboiu (mare arbitru de fotbal, dar și economist și om de afaceri), Dan Ravaru (istoric și om de cultură reprezentativ), mari jurnaliști din presa centrală, Cătălin Striblea și Lucian Pârvoiu, ca să amintesc numai vârfurile. Până la urmă, nimic interesant nu s-a putut petrece, fără să fim și noi prezenți.
Mai mult, prin „…77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” (Iași, Pim, 398 pag.) am pus „Vasluiul pe harta culturală a lumii” după expresia dr. ing. A. D.
Tudosie, academician AOȘR, ținându-ne și de record mondial prin cei 432 de colaboratori din toată lumea, la revista internațională. Și, și mai mult, beneficiem de o clădire în centrul orașului care ar trebui să facă parte din patrimoniul cultural al județului: sediul nostru, din str. Frunzelor, nr.2, a fost Chestura Poliției în anii 1890 – 1892, sediu oficial în timpul primului Război, cu destin special până după 1950, loc de supliciu pentru elevii de la L.M.K. pe 12-13 iulie 1948, cu 18 arestați și înghesuiți în beciul strâmt, după mărturia direct a șefului de promoție dr. ing. Constantin Iulian, (n.17 oct. 1929), ajuns specialist în construcții hidrotehnice și Laureat al Academiei, condamnat de justiția comunistă la 6 ani și jumătate de pușcărie. Tot aici au fost ținuți încătușați vestiții profesori și oameni de mare valoare, Constantin Capră (fost și primar al Vasluiului), V.I. Cataramă, Constantin Boț și Gheorghe Popa cunoscuți anticomuniști. Tot în clădirea aceasta se află redacția grupului de presă (singurul în istoria culturală a județului) cu ziar, TVV, radio, revistă.
Până la urmă, istoria n-o facem noi, prea mici pentru un război atât de mare,
dar suntem în această istorie recentă prin acțiune și, evident, reacțiile la susținerile de peste 60 de ani, adică longevitate, nu glumă! Că vreun măgar râios se mai scarpină de stejarul scorțos, nu ne prea deranjează. Noi suntem prezenți în această istorie a locului, indiferent ce spun, scriu, vorbesc ori gândesc necunoscătorii contemporani. Ce ne-am face fără recunoașterea lor… pe negativ? Până la urmă și prin rândurile de față deschidem o pagină de istorie culturaljurnalistică, în mare măsură necesară pentru individualitatea spirituală a acestui eșantion de autentică viață românească (un județ moldovean) în moment de cumpănă pentru limba română, pentru țara care se topește în Uniunea Europeană, pentru tradiții, obiceiuri, folclor, într-o pernicioasă poziție existențială.
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
