Mai amintim că acestui sat, oamenilor și bisericii sale
i-am consacrat monografia Giurgioana – Bacău, Sat-Biserică-Oameni, Pim, Iași, 2011, 169 pagini, și să constatăm triști că în prezent mai locuiesc circa 20 de familii din cele peste 300 de odinioară și că satul e în accelerată destrămare.
Zile grele duce aici, familia preotului Vasile Dulhac, el însuși un preot în vârstă, nevoit să alerge în 6 sate pentru a reuși o pastorație în regim de navetă. Norocul său e că are o preoteasă foarte înțelegătoare, bună cântăreață de strană și
femeie de înțeles, ca și preotul, de altfel.
Am asistat la slujba de „Sf. Mihail și Gavril” din biserica destul de proaspăt re-pictată, bine întreținută, în mijlocul unui țintirim cu cele mai vechi cruci, înainte de 1800, pentru că aceasta a fost ridicată pe locul vechii biserici din piatră, atestată în 1802, cu sprijinul răzeșilor și a boierului Gheoca. Familia mea este atestată în 1774.
Am „înregistrat” prezența slabă a foștilor mei consăteni, am cercetat fețele oamenilor necăjiți care exprimă suferință și regret, pentru că lumea e plecată, tineri nu se prea se mai află, copii sunt tare puțini. Și când mă gândesc la anul când am
plecat și eu la gimnaziul din Podu Turcului, în total 93 de copii navetiști pe noroaie mari, nu am cum să nu regret acele
vremuri. Erau sute de vite și alte sute de oi, capre, cai, creșteau oamenii porci și tot felul de păsări de curte, „topeau” la baltă chitele de cânepă și in, sau scoteau borangicul scump de pe urma gogoșilor de mătase, iar noi, copiii făceam tot felul de fluiere, țignale, cetere, cornuri, drâmbe, sau alte instrumente populare… Am mai apucat vremea când pe o scoarță de căruță în chilere erau în stare de funcționare arme răzeșești, inclusiv pistoale, în fiecare gospodărie.
Giurgioana de atunci, ca și răzeșia (de pe vremea lui Ștefan) au dispărut astăzi.
Până și cimitirul e pe jumătate părăsit.
Vă mărturisesc, vouă, cititorilor: în amintirea părinților mei Vasile și Mărioara, că, am ridicat o cruce din piatră pe mormântul lor, pomenindu-mă și pe mine ca fiu al satului a cărui amintire am purtat-o prin toată lumea.
În acest timp de toamnă călduroasă am meditat asupra destinului uman, al locurilor, a țării și mă întorc din nou la ideea că și românismul și limba română sunt la mare cumpănă. Oaza de latinitate se topește rapid în tumultul globalismului, unde banul repede trecător rămâne singura posibilitate de re-amintire. Dacă…
Crucile?
Doar pentru un timp scurt să mai amintească de trecerea unor suflete cu trup prin acest hău numit istorie și țară.
Crucile și cărțile, care să amintească mai târziu că unii n-au trăit degeaba.
[ add comment ]
Calendar
