în fapt o chermeză muncitorească, cu vreo 22 de oameni, la care amfitrionul și-a
invitat pe „cei mai iubiți dintre pământenii” care-i recunosc nemurirea.
Vă iau martori că l-am lăudat de multe-multe ori pe cel sărbătorit pe 16 iunie cu ceva surle și trâmbițe. Pentru grupul statuar, indiferent ce a făcut legal, ilegal sau sacrificii morale ca să-l realizeze, merită toată aprecierea. Ceea ce nu mi-a plăcut în aceste ultime zile e nota de fariseism cu care tratează o prezență publică sau o prietenie cu alții. Nu Mâcnea e eroul acestui editorial ci
DICTATURA lui Buzatu, președintele perpetuu al acestui PSD și al județului Vaslui, omul care, am tot spus-o, este singurul pe care-l cunosc (și cunosc o lume… diversă) gata să dea cu cuțitul în timp ce-ți zâmbește sau râde. Și, mai ales este un dușman înverșunat al culturii vasluiene. Și la el voi reveni, dar:
Întreb, în care proiect oficial, în care acțiune culturală județeană este prevăzută o asemenea paranghelie ca cea de la Vetrișoaia, unde se adună diverse personaje mai mult sau mai puțin cunoscute publicului sau lumii culturale, să merite sponsorizarea așa bine acoperită a C.J.? O dovadă că petrecerea pe sub mână de pe malurile Prutului e sprijinită de Buzatu și ai lui… ILEGAL e și absența primarului Cornel Stângă de pe acolo. Și, iarăși, aproape nici un cetățean al locului nu a participat la „sărbătoarea culturală”. Și atunci, pentru ce e sprijinul acesta acoperit, sau pe față? Pe banii statului?
În numele unui drept moral la adevăr, scriu ca și anticii că mai prieten mi-e
adevărul, decât ce face Mâcnea (pe care l-am crezut prieten, dar care a pus pe un cretin „revoluționar”, cred că-l cheamă Parfeni, să mă șicaneze și să mă jignească, inclusiv în procesul de documentare), care Mâcnea are dreptul să facă cei place (sau ce poate) dar de ce cu sprijinul Consiliului Județean, acela care „nu e fabrică de diplome”, ba chiar refuză cu obstinență să sprijine Revista internaționalizată MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, onorată de 707 colaboratori din toată lumea. Dovada vasluienilor de destulă autoritate culturală bineștiindu-se cine a pus Vasluiul pe harta culturală a lumii.
Cum este cuvântul dictatorului cu banii nu se poate trece, probabil se va spune peste ani: „Pe timpul lui Marin, sau al M.C.R., era și un analfabet care sabota tot ce era mai valoros în județul pe care-l conducea”.
Așteptăm răspunsul oficial al C.J. chiar al lui Buzatu, pe temeiul Legii 544, să ne motiveze legalitatea acestor sponsorizări.
[ add comment ] ( 8 views )
În noaptea 21/22 iunie 1941 , exact la ora 2, a fost difuzat telefonic și la radio Ordinul de trecere a Prutului, de către armata a 4-a romană, sprijinită de armata a 11-a germană, mareșalul Antonescu fiind pe peronul gării Zorleni, după ce cu o oră înainte se întâlnise cu comandantul armatei germane, generalul Eugen von Schobert, în trenul militar de comandament.
Pe net, sunt și destule presupuneri…
Unii analiști militari consideră că pierderile românești la Țiganca au fost de 15000, alții 22000 de soldați, iar după 19 noiembrie 1942 ( Bătălia de la Cotu Donului ), cifra reală a pierderilor a fost de 150000 de oameni, Gen. Mircea Chelaru, într-un interviu, 170000. Documentarea noastră are și alte cifre …triste. Cartea „ Jale și eroism românesc la Cotu Donului…și după(!)”( 2020,330 p.) consemnează date, eroi și întâmplări absolut unice.
România avea atunci o populaţie de 13.535.757 de locuitori, din care partea masculină reprezenta 49,3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta 32, 9% din populaţie şi 16, 2% din total. În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară (cifre oficializate, internet).
Acțiunea Armatei a 4-a, a fost coordonată de mareșalul Ion Antonescu și cuprindea un front de-a lungul Prutului, de la Comarna-Iași până la gurile Dunării.
Baia de sânge de la Țiganca (între 22 iunie -6 iulie 1941) rămâne relevantă pentru eroismul întregii națiuni românești.
„Serg. Vasile I. Marin povestea adesea, dar cu fereală, că erau rușii peste noi, despre asalt, camarazi, căzuții la datorie, bubuiturile înfiorătoare ale tunurilor și barajul de foc, dar n-a pomenit vreodată de participarea avioanelor la momentul trecerii Prutului, pe la Bogdănești-comuna Fălciu, județul Vaslui. A căzut rănit, după ce a ajuns pe platoul basarabean și a schimbat de 3 ori
țeava înroșită de la mitralieră.
ȚIGANCA… 1020 care „mai vorbesc” după moarte!
Înainte de toate precizări importante:
– Ordinul „pentru România Mare, vă ordon treceți Prutul” a fost dat telefonic de Ion Antonescu de la un capăt al peronului gării din Zorleni, la celălalt mișcându-se neliniștit regele
Mihai I. Excludem presupunerile.
– Informațiile noastre sunt din surse directe: sergentul Marin Vasile, mitraliorul cu benzile cu cartușe pe piept, mitraliera în mână, baioneta la șold, care a trecut primul Prutul pentru a (se) crea acel cap de pod necesar pentru mișcarea trupelor, și, sergentul Vasile Cernat, șofer și comandant de pluton în Armata a IV-a, autorul salvării celor 61 de români din încercuirea de la Cotu Donului. Ambii cu câte 3 decorații pentru eroism.
– Documentarea la fața locului, cu rezultate nesigure, totuși, după 77- 79 de ani de la forțarea Prutului, cu intervievarea acelor 7 sutaviețuitori, am considerat-o ca altă sursă directă.
Zilele acestea, pe 22 iunie, se împlinesc 80 de ani de când tata a fost rănit pe acest front.
– Simpozionul Național EROISM ȘI JERTFĂ PENTRU ȚARĂ, de după inaugurarea Parcului
istoric de la Fălciu – Bogdănești, din 23 iunie 2018, Fălciu, la Centrul Cultural, cu participarea unor forțe intelectuale de calibru din România și Republica Moldova a întregit creativitate, simțământ patriotic, realitate percepută ca un moment unic din Istoria României.
– Urmăriți un fragment de „istorie afectivă”, cu valorificarea unor amintiri, parte a romanului Cotitura de la Cotu Donului…
… Priveau înfricoșați barajul (atacul pregătitor) de artilerie de dinaintea mișcării trupelor, preludiul oricărui atac, asupra căruia fuseseră avertizați de câteva zile ca să nu se înspăimânte prea tare. Fuseseră binecuvântați de preotul companiei care i-a deslegat de păcate și i-a îndemnat să meargă cu dumnezeu înainte. Primiseră ordin să doarmă îmbrăcați în tranșeele săpate cu câteva ore
înainte, să nu facă nici un zgomot, să nu vorbească. Totuși, în așteptarea grea, între ei mai șușoteau, mai ales să se încurajeze unul pe altul. În sufletul fiecăruia abia mai pâlpâia nădejdea că vor mai scăpa de sub focul inamicului, anticipat ca foarte probabil, nimicitor și violent. Plutonul de mitraliori avea între 6 și 11 soldați, în funcție de pierderile care se anticipau, fiecare trebuind să ia locul celui de la mitralieră, comandanții știind că-i trimit la moarte. Cu inima strânsă, unii dârdâind de frică sau clănțănind din dinți, își transmiteau încurajări neexprimate, păstrându-și locul în formație. Psihic erau formați să primească moartea pe care, de fapt, o vedeau cu ochii: perdeaua de foc, fum și explozii de pe malul dinspre Răsărit al Prutului, bubuitul care nu mai contenea târându-se dinspre spatele soldaților, dinspre Copăceana, Epureni, de unde trăgeau tunurile românești, și se prăvălea asupra satelor de peste apă care tot românești erau, li se spusese, dar care erau înțesate de bolșevici. Era lumină ca ziua, o lumină roșietică, bolnăvicioasă, purtătoare de moarte și pentru ai noștri, dintre care mulți n-or mai apuca să vadă lumina zilei, dar groaza pornea de la miile de explozii, doar la câțiva km, focul nimicitor al artileriei române care trebuia să distrugă până și tranșeele rușilor, cm. cu cm., care păreau a izvorî din largul stepei calmuce sau din Caucaz, și care nu se mișcau de loc, după cum raportau ofițerii care priveau cu binoclurile. Tot orizontul
era roșu-roșu.
Purtătorul de afet al mitralierei cărate pe umeri de Vasile Marin era unul Vasile Cogean dintr-un sat apropiat de Bogdăneștii năpădit de armată, părăsit de locuitorii evacuați pe Valea Elanului, la Vutcani, Roșiești. Cogean era din Rânzești și avea sarcina să-i conducă prin orice loc mai ferit, dacă se mai putea descoperi așa ceva. Cei 11 din plutonul lui Vasile Marin, cu el în frunte, au trecut apa Prutului imediat ce au auzit ordinul generalului, al conducătorului Ion Antonescu: „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul!”, într-un iureș nereglat de cineva. Protejați de malul ceva mai înalt și ușoară umbră față de lumina necontenită a exploziilor, acolo, pe apă, n-a căzut niciunul. Dar la câțiva metri, pe platou, au înfruntat urgia : gloanțele șuierau pe la urechi, unele au lovit căștile sau cu un sunet indescriptibil au pătruns în corpurile vii, avântate în deplasare, niște țiuieli metalice rezultând când erau lovite armele sau căștile. Vasile Marin era primul, însoțit de încărcătorul ochitor care derula banda cu cartușe, deplasarea făcându-se trăgând continuu.
– Văleu, fraților, m-au împușcat, a strigat cam al patrulea, în timp ce alți doi au căzut secerați, fără a scoate un cuvânt. În vacarmul dimprejur mai mult se ghicea ce voia să spună celălalt, lanțul de trăgători trebuind să asigure puterea de foc în mers. A căzut încă unul, și încă unul, tot fără a mai scoate vreun sunet.
– Culcat, culcat…culcat, fraților!
Vasile realiza că și din restul companiei cădeau, cu urlete și vaiete, blesteme și rugi laolaltă, că parcă la comandă toți s-au oprit pe loc , dar focul puștilor și mitralierelor continua. Că, cele vreo 200 de metri de la malul apei păreau o imensitate, că nenorocirea zgomotoasă a căzut pe capul oamenilor. Incredibil de repede și-au săpat tranșee, dar tot repede au constatat că focul tunurilor rusești s-a concentrat asupra lor. Un obuz căzu la câțiva metri de sergent și acesta fu pârlit instantaneu pe o jumătate a corpului, simultan un glonț străpungându-i piciorul drept. Mitraliera căzută alături fu ridicată imediat de alt soldat, secerat și el. Urlând, Vasile Cogean, care apucase să-și sape tranșeea continuă să tragă cu mitraliera până i se termină muniția, dar, încă, nu se așternu liniște. Se iviră sanitarii care-l ridicară pe rănit, și-i aruncară și lui două benzi cu cartușe, Cogean rămas printre camarazii săi morți. Cei doi Vasile se despărțiră pentru totdeauna.
… Nevoit să stea alături de camarazii săi fără suflare care-l protejau cu trupurile lor, încă vreo 6 zile , acesta a rămas cu o imagine coșmar care l-a însoțit toată viața: viermii ieșind din corpurile morților umflați, care semănau cu boabele de orez, ieșind din corpurile deformate și greu mirositoare. Vasile Cogean din Rânzești n-a mai mâncat vreodată în viața lui orez.
… Ridicat de sanitari, inconștient, Vasile Marin a ajuns pe masa de operație tocmai la Buzău, pentru a-i fi extras glonțul dum-dum și operat fără anestezice. De durere a sfărâmat între dinți un colț al mesei de operație… Când a ajuns alicnind de-un picior pe prispa casei, copilul la botezul căruia trăsese cu mitraliera făcea primii pași și gângurea în limba lui…
Un asalt al trupelor de infanterie româneşti asupra poziţiilor sovietice, Basarabia, iunie 1941.
În urma unor hotărâri, perioada cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 a fost denumită „aşteptarea strategică“, în cadrul căreia trupele române şi germane au desfăşurat acţiuni de luptă pentru îmbunătăţirea dispozitivului de plecare la ofensivă, au executat incursiuni în dispozitivul inamic şi au constituit capete de pod peste râul Prut.
DUMITRU V. MARIN
(va continua).
[ add comment ] ( 2 views )
Primăvară belalie (cum zicea Ion Barbu) care nu pare a fi stăpână nici acum pe țară și n-a lăsat florile pometului să dea nectarul pentru albinele lumii. La salcâm a fost jalea de pe lume, mai nimic de recoltat, după ce rapița sa dovedit cu totul neroditoare.
A fost, și mai este pandemie!!!
Politichia revine în atenție prin așazisele campanii electorale interne, când lideri mai mari sau mai mici sunt „subminați” de valul tânăr (sau tot vechi dar cu forțe proaspete). PSD iese din discuție după frământările post – „proasta noastră”.
Liberalii vasluieni au scos niște săbii mai mari ca ei cu chip că se luptă cu vechiul, despotismul,impostura din rândurile lor. La cât e de arogant și cu nasul pe sus, era imposi bil ca Tătaru să nu fie contestat. Văd că-i iau apăsat apărarea cei din stupul cu miere în care ia vărsat chiar doctorul de apendicite care-și face meseria din spitalul Huși ca și cum nici n-ar fi parlamentar. Oricum, Tătaru e chipul rar care nimerește în politică fără să știe s-o facă.
Sa pornit un fior prin partid, și cred că poate repeta cutuma ca cei tineri să-i devoreze chiar si pe cei cu meritele de odinioară, dar Tătaru nu prea are decât meritul de a fi colaborat eficient cu președintete PSD – D. Buzatu. De aceea pot să-i sară în apărare oricâți de la vreo foiță județeană că tot pierzător iese.
Secretul e altul: dacă în bătălia Orban – Câțu iese învingător Orban, atunci și Tătaru învinge. Și chiar în această ipostază nimeni nu poate să anuleze gravele prejudicii aduse liberalismului de către ne-avenitul Tătaru, rămas după alt neavenit Dan Marian, cel mai mare sabotor politic din istoria ultimilor 30 de ani. Dacă iese Câțu, atunci Polak și mama lui sunt pe podiumul învingătorilor, Boroș Bica – Arcăleanu sunt pe caii cei mari pentru Congres.
La cât sunt de atacați aceștia din urmă de „Foaia vitelor de pripas” din județul Vaslui, nu se poate să nu iasă învingători, cu toate că nu prea au ce le da oportuniștilor. Ca de obicei, ziarul cel mai murdar pe carel știu îl lovește pe cel gata căzut de pe caii politici.
Acum toți sunt BUIMACI.
Deci și la USR-PLUS unde la Vaslui sunt niște novici în politică, ajunși pe funcții doar pentru că s-au nimerit pe acolo când se făceau listele pentru
alegerile parlamentare. Aici e o discuție lungă, iar „omul cu desaga” pare a fi depășit serios de situație, deși poate striga în numele unui grup de sub 10%. Congresul USR-PLUS nu pare a fi mare eveniment politic, mai ales că acolo va fi pace și armonie pentru că Barna se înțelege bine cu Cioloș. La cum se poartă discuția la centru, orice zbatere locală este total inutilă: acolo se aruncă zarurile. Băieții de prin funcții sunt niște simpatici și atât.
Și lumea pare a fi buimacă, acum după ieșire din pandemie, mai niciunul pare a nu-și regăsi locul. Afacerile merg prost, agricultura prost, de industrie cine mai știe? Doar că tare al dracului mai crește productivitatea și U.E. rămâne cu gura căscată. Doar campania de vaccinare e tare-n ace. O să vedem noi…!?
Acum vedem doar că toate prețurile cresc, iar energia electrică e… în galop!!!
Totuși, până la borș cu știr, mai avem.
[ add comment ] ( 2 views )
Desigur un roman se concepe după... inspirație. Un studiu științific precum acesta este însă rodul materialelor consultate. Interpretările și concluziile nu se pot îndepărta de document.
Cartea pentru care peste un sfert de secol am adunat informații și dovezi, redactată în două luni de zile, rămâne o monografie care sugerează palid încă, rolul și rostul feciorului de răzeș țepean într-o frământată epocă, într-o disciplină științifică și într-un teritoriu marcat de granițele limbii române.
Nu entuziasmul m-a condus la unele forme laudative (cu care s-ar putea să nu fiți de acord, e dreptul Dvs.) ci percepția reală a activității unui om aproape fără vicii, cu un cult exacerbat al muncii și o voință neîmblânzită de a „izbuti cu orice preț” în ultimă instanță cu al vieții chinuitor întreruptă la 38 de ani, după ce T. Pamfile a participat la o răscoală, la războiul balcanic, la primul Război mondial, la Realipirea Basarabiei. M-am întrebat adesea ce fel de viață familială va fi avut omul acesta, deși Elena T. Pamfile (n. Gheorghiu) cu puțin înainte de moarte și după atâția ani de văduvie, îmi declara cu lacrimi de aducere aminte că au dus o căsnicie armonioasă.Chiar cu ai lui din Țepu întâlnirile erau fugare și rezervate. Prieteni de pahar n-a avut pentru că timpul n-a avut răbdare niciodată nici măcar cu copilul voinic, alternativ premiantrepetent.
Să zicem că G. Tutoveanu ar mai fi adăstat la un păhărel ca poet ce era, dar ca revizor era foarte corect și autoritar deci nu-și permitea să greșească; Părintele Iacov Antonovici om de mare taină și visur Leon Mrejeriu autor al numeroaselor volume și inițiative, a ajuns revizor școlar; Ce să mai spunem de „Moșul” (Lupescu) (naș de cununie) directorul Orfelinatului din Zorleni, de un echilibru uman model – aceștia fiindu-i cei de aproape iar din sfere ceva mai înalte I. Bianu, G. T. Kirileanu, N. Iorga, M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu lar fi apreciat astfel decât pentru calități ieșite din comun?
Vă propun, doar în sinteză schița de portret reconstituind existența ofițerului
folclorist, convins de prioritatea adunării firișoarelor de aur care se mai găseau înaintea marilor schimbări bănuite.
COPILUL (de oameni fără avere, cu tată petrecăreț sfârșit prematur și în sărăcie mama coborâtoare din neam bun de o mare ambiție), cumpătat și ascultător, foarte dotat intelectual.
A rămas repetent în fiecare ciclu școlar tocmai pentru că-și depășea vârsta (paradoxal). Ca premiant în ultima clasă a fost primit la Școala militară! Elevul – militar era de o seriozitate exemplară.
Cum a ajuns la folclor și etnografie se explică doar prin resorturile sale intime.
S-a născut la 10 iunie 1883. Cine crede în altă dată n-a citit actul de naștere înregistrat pe 11 iunie care menționează că sa „născut eri” adică pe 10 după amiază. Atât cât pot fi de exacte datele, într-un sfîrșit de secol cu destui neînregistrați sau declarați la zile sau săptămâni de la naștere. Vasâlca Pamfile fiind mai cu pretenții, data de 10 este credibilă și reală. Cursuri primare Țepu, Tecuci; gimnaziu Tecuci; școala militară Iași, Școala militară de Infanterie și Cavalerie Târgoviște.
OFIȚERUL era de o corectitudine rarisimă în antiteză cu chefliii și îmbuibații din clasa militară a momentului care se degrada tocmai datorită preocupărilor minore. N-a fost și cazul lui Pamfile.
Momente principale ale carierei militare:
– 1906 – sublocotenent, Bârlad, 1 iulie, Reg.
3 Roșiori.
– 1908 – împrumut la Casa de Credit pentru
revista ION CREANGĂ
– 1910 – (10.V.) locotenent.
– 1913 – 13.VI., mobilizat pe front Bulgaria; 31 august, demobilizat.
– 1.04.1915 căpitan 18 august 1916 mobilizat pe front; 23 martie 1918, comandant al D(ivizion) C(oloana) de M(uniții)(?) – a Diviz. 8. 1 iunie 1918 – vărsat la Divizionul 4 Tren.
– 2 nov. 1918, înaintat la gr. de maior, retroactiv de la 1 sept. 1917, în urma a numeroase memorii.
– 15 sept. 1918 – Detașat la Ministrul Instrucțiunilor Publice după o internare în spital.
– 5.VII.1920 – Rg. 3 Roșiori; 1 nov.1920 – Cercul de recrutare Chișinău cu misiuni Culturale; deja din 18 iunie 1920 se afla în spital (45 zile concediu medical).
– 13 mai 1921 – bolnav, spitalul militar; prelungit concediile medicale până la încetarea din viață pe 16 octombrie; extract moarte nr. 27/16.VII.1921.
A avut „2 zile închisoare pentru răspuns necuviincios cdt. regimentului” (la 1
dec.1910) care-l va nedreptăți oridecâteori va mai avea ocazia.
Calificative: „activ, conștiincios și cu purtare prea bună”(1907); „concepe și judecă bine. Cultură generală dezvoltată” (1911); „pricepere și bunăvoință îngrijind prea bine de oameni, cai, escadron”(1912); „în timpul campaniei în Bulg.... a probat inteligență, inițiativă și pricepere în conducere...” (1913); „conduce serviciul cu o pricepere rară” (1915); „muncește mult pe calea culturală”(1920); „... ofițer superior
înzestrat cu frumoase calități ostășești... îl propun pentru înaintare la gradul de locotenent colonel”(1921).
N-a mai purtat tresele; propus în iunie 1921 de I. Bianu n-a devenit nici membru corespondent al Academiei.
Viața lui Pamfile e deopotrivă roman și film de acțiune. Sperăm să revenim. Pentru Pamfile. Pentru Bârlad. Pentru Tecuci. Pentru Țepu. Pentru Chișinău. Pentru Țară. Pentru o dreaptă cinstire a unui Erou.
NOTĂ: și pentru cei din urmă neștiutori: s-a născut pe 10 iunie 1883
(Din D.V. MARIN,
Tudor Pamfile și revista ION CREANGĂ,
Vaslui, 1998 p.p. 12)
[ add comment ] ( 2 views )
Personal, am trăit din plin, întotdeauna, până la pensionare, „Ziua învățătorului” care era sărbătoarea cea mare în învățământul privit ca o prioritate națională. Eram în primul meu an de muncă, de după armată, profesor la Sticlăria, lângă Hârlău-Iași și nici vorbă să fiu admis pe listă, dar după vreo 4 care băteau câmpii, m-am dus hotărât la tribună și mi-am spus oful legat de tinerii, atunci puțin prețuiți. N-au avut curajul nici să-mi taie cuvântul, nici să ia alte măsuri,deși ce-am declarat nu era pe placul lor. Prietenul și colegul meu Costică MUȘEI din Sticlăria a rămas mască: „nici n-am crezut că nu te dau ăștia afară!”
A fost primul meu succes oratoric, în 1961, dar nu m-am acoperit de glorie.
Ani mulți a trebuit să stau la rând până luau sforăitorii și lingăii de partid cuvântul, să rămân la „și alții”, să nu prind nici vreun premiu al sindicatului, la care se îngrămădeau avan cam toți. Totuși ziua de 30 iunie era mare mare, sărbătoare peste tot în România, mai ales că ne alegeam cu un premiu de câteva sute de lei la o leafă de 750 de lei (cuprindea și indemnizația de diriginte, director sau inspector pe care am primit-o aproape toată viața).
După Revoluție „Ziua învățătorului” e un fel de două feluri: nici sărbătoare și nici prilej de mare schimb de experiență. Nu lipsesc premiile pentru directori și personalul din AGA, un fel de supracontrol din afara instituției, că tot cei din preajma directorului se află acolo. Au dispărut reclamațiile, că tot nu mai crede nimeni că se rezolvă ceva. Au dispărut, însă, și ambițioșii cu adevărat, cei capabili de mare performanță, odată cu elevii cu materie cenușie, preocupați doar să prindă un post în străinătate. Așa că această materie cenușie pleacă și tot pleacă peste granițe, și… județele Moldovei sunt cele mai văduvite.
Faptul este marcat de mai vârstnici, care nu au concurență tânără. Ce poate fi mai rău? Aaaa… că înregistrăm numai succese pe la tot felul de concursuri și concursulețe, e clar. Dar, locului, nu ne rămân valorile. Trăim într-un regim concentraționar cum nu l-am putut bănui. E tare greu să prevedem unde vom ajunge cu prea mulți expirați și prea puțini tineri… De „Ziua învățătorului”, tineri ziariști ca Jenică Rusu se vor strădui negreșit să dezvăluie valori locale și îl felicit pe ziarist. Om vedea.
Noi avem o valoare etalon în municipiul Vaslui, profesorul de limba română de la Liceul Ion Mincu, doctor în științe filologice și un mare animator, a cărui activitate o cunoaștem și pentru care merită mai mult decât felicitări. Noi îl apreciem și pentru activitatea sa de autor de cărți, aspect tare rar cam peste tot în Moldova. Să ne bucurăm, cu toții de Ziua învățătorului, 2021.
[ add comment ] ( 3 views )
Calendar
