omânia, la București, cel de al 4-lea membru fiind Dumitru V. Marin înscris prin telegramă, a treia zi de Crăciun, care a înființat apoi oficial filiala Vaslui, pe 6 ianuarie 1990, după ce a primit delegație de la centru. Ecologiștii din M.E.R. au fost prezenți în viața publică imediat după partidele mari, chiar din ultima zi de Crăciun, iar cei din Vaslui la fel.
În ziua de 6 ianuarie 1990 s-a întrunit Filiala M.E.R. Vaslui cu 14 persoane care au ales în conducere pe prof. drd. Marin Dumitru = Președinte, ing. hidrotehnist Pânzaru Neculai – vicepreședinte, prof. de biologie Mărcuță Costache de la Pogonești/Ivești – vicepreședinte.
Datorită îndrăznelii și inventivității președintelui organizația a avut imediat sediu pe strada Ștefan cel Mare nr. 59, într-o clădire veche părăsită de fostul Consiliu Județean care avusese aici un birou tehnic. Alături, perete în perete, s-a instalat sediul PSDR-PSD condus de câțiva foști comuniști aprigi.
A urmat o perioadă foarte aprinsă pentru constituirea Organizațiilor comunale, orășenești și județeană, lumea îndreptându-se cu nădejde spre ecologism, ca noutate și doctrină, care a început, însă, repede să se sfâșie pe dinăuntru, democrația internă manifestându-se zgomotos și distructiv, ca și în restul politicii, ne-mai existând nici un fel de conducători, autorități, lideri. Ecologiștii lui Toma Maiorescu au făcut parte din guvernul condus de oamenii lui Ion Iliescu (prof.univ. M. Bleahu, prof. Al. Ionescu, ajuns deputat o legislatură, ș.a.) iar la nivel de județ Vaslui primii 3 consilieri au ajuns în Delegația permanentă a Consiliului Județean (Marin Dumitru, Mărcuță Costache, bârlădeanul Popa Valeriu), alți 2 fiind aleși în Consiliul Municipal Vaslui, Albescu Dan, Marin Dumitru (doar două legislaturi, pentru că nu putea face parte din cele 2 Consilii), înlocuit cu N. Pânzaru apoi cu col. Săndulescu, alți 2 consilieri în Consiliul municipal Bârlad, care a avut organizație completă ca și Vasluiul, V. Bob și Popa Valeriu.
Cât a fost provizoriu, în Consiliul Județean a fost cooptat președintele ecologiștilor, prof. Marin Dumitru, apoi la primele alegeri, în 1992, scorul ecologiștilor a fost impresionant: au ajuns să aibă 234 de consilieri, 7 primari, 5 viceprimari și să fie a IV-a forță politică în județ, cu organizații în toate comunele. În același timp a ajuns ca organizația vasluiană să fie în 1996, cea mai importantă din țară, cu 11% din totalul membrilor F.E.R. (după ce MER s-a rupt în mai multe facțiuni). De menționat că această situație era în paralel cu existența P.E.R. (Partidului
Ecologist Român), condus la Vaslui de ing. Vasile Ghiga cu un singur consilier și fără ca cele două partide cu ideologie asemănătoare să conlucreze în vreun fel. Ghiga a prins și el un mandat de deputat și... a desființat practic organizația vasluiană a lui. După 2004, ecologismul vasluian a slăbit constant și... sigur, în ultimele decenii ne-maifiind reprezentat în vreun consiliu local, întrucât comasarea/absorbția de către Acțiunea Populară condusă de fostul Președinte al țării Emil Constantinescu, la rândul ei absorbită în 2008, de către PNL (prof.dr. D.V. Marin a fost candidatul PNL la Primăria Vaslui), și situarea prof.dr. D.V. Marin în bătălia pentru jurnalismul cultural / internațional/ și operă proprie, a însemnat o slăbire a muncii politice, iar slăbirea autorității și mai ales importanței ecologismului la nivel național și internațional s-a transformat în qvasi-abandonarea ecologiștilor și ecologismului, care, după prof.univ. Alexandru Ionescu nu și-a mai găsit nici un lider național potrivit, iar la nivel județean profesorul întemeietor n-a mai avut continuatori corespunzători.
Prof.dr. Dumitru V. Marin a fost conducător de partid (ecologist, apoi Partidul Verde) răstimp de 29 de ani în paralel cu munca sa de promotor în presă (ziare, revistă) și în jurnalismul cultural, de scriitor și creator și respectat intreprinzător local în presă.
Ecologism și jurnalism.
Imediat după 1989 „s-a dezlănțuit” un fel de democrație fără limite, într-un deceniu al urii și defăimării, cu dușmănii fără seamăn. Șansa prof.dr. D.V. Marin a fost că, fiind întemeietorul singurului grup de presă din țară, care rezistă și astăzi, cu prima televiziune în eter din
România (Licența 001/TV, acordată de CNA, în ian. 1993), apoi 2 posturi de radio = rețeaua UNISON, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău (din 1996), și revista internaționalizată Meridianul Cultural Românesc (M.C.R. – 2015), precum și o bogată operă proprie (azi 59 de volume tipărite), a fost de fapt șansa muncii într-un DECENIU AL DUȘMĂNIEI, mult peste obișnuitul acestor timpuri ca durată, complexitate, consistență și popularitate. Nu menționăm aici nici recordurile mondiale, nici țările și continentele colindate prin care a ridicat Vasluiul pe harta culturală a lumii. Faptul că a reprezentat deopotrivă o impunătoare personalitate culturală, un jurnalist de mare autoritate, un om deosebit de muncitor în acest areal, ar putea fi cheia succesului și în domeniul ecologismului local chiar în această perioadă de declin. Cu toate acestea nu
s-ar putea spune că personalitatea lui DVM a suferit din cauza ecologismului, ci dimpotrivă.
O constatare actuală: în toate formațiunile de partid a dispărut democrația internă. În primele decenii de după 1989 era libertatea personală și a cuvântului (ce dezbateri, strigăte și urlete erau în adunările ecologiștilor?!?), astăzi cine încalcă directiva președintelui, zboară din organizație.
[ add comment ]
1. Gândul nostru cel mai bun e pentru Dvs, cititorii și colaboratorii noștri. Noi am pășit pe anul de apariție nr. 27. Dvs. de când ne citiți? Vă amintiți de TVV?
2. Ca tot omul… visăm la un an mai bun, vi-l dorim și dvs., ne vrem sănătoși și buni de muncă.
3. După o viață cu experiențele ei, știm sigur că numai munca ne ține, dragostea ne împlinește, creația ne desăvârșește. Visul și metafora ne scot din rândul necuvântătoarelor, ne fac importanți pentru noi, ai noștri, societate. Vedem o sumedenie de oameni sătui de viață sau fără ambiții sociale. Oare de ce să nu vrem cu toții mai mult… și mai mult?
4. Considerând că nimeni în lumea asta nu vrea să rămână tâmpit (tare vrem să credem asta…) sperăm să re-pogorâți către carte, să vă placă să comentați ce scriem noi, ăștia care mai rezistăm în jurnalism. Acum e la modă tableta și terminalul telefonic, dar asta e foarte, foarte puțin pentru cultura personală, pentru dezvoltare mintală: e ca și cum ne-am mulțumi cu același fel de mâncare iar în loc de băutură cu tot felul de vederi cu muieri goale.
5. Fără creație-invenție ne desființăm intelectul…
l
Sperăm să atingem cât mai curând numărul 1000 de colaboratori la M.C.R. Îl vom premia și-l vom populariza pretutindeni în lume pe acel al 1000- lea colaborator. Nu că cel de al 900-lea din nr. 32/2022 n-ar fi valoros. Dvs. ați mai auzit de vreo publicație, de orunde, cu atâția colaboratori din toată lumea? Noi... nu. De aceea ne considerăm recordmani mondiali și în acest domeniu.
l
Am re-dotat Biblioteca Privată Stradală de pe str. Frunzelor
nr. 2 Vaslui, de unde fură intermitent inclusiv un poreclit scriitor (bețiv). Avem înregistrări video. Vă invităm să împrumutați, nu la furat. O instituție unică în județ și cam a doua din România. E pentru voi, vasluienii.
l
Ne dorim să vă găsim întotdeauna mai senini și mai voioși, semn că mai scăpați de griji, dări, taxe, impozite și necazuri. (Că tot de astea suferim și noi). Deci cu nădejde într-un an mai bun:
LA MULȚI ANI!
[ add comment ]
Au trecut 32 de ani, adică răstimpul unei generații (în orice știință „o generație” înseamnă 30 de ani) de când, la Vaslui, s-a difuzat prima emisiune TV locală, de fapt prima emisiune privată din toată România: începând cu ora 7 a apărut TVV pe firmamentul culturii locale și naționale.
Un avânt izvorât dintr-un vis al câtorva și dintr-o îndrăzneală fără seamăn, un fel de nebuneală stimulată de libertatea de după Revoluție. Câți erau, oare, capabili de așa ceva (în țară, dar-mi-te aici), când până atunci nu se ivise nici o minte care să se viseze de rang național, care, indiferent unde și cum, să aibă suprafață și forță care să se impună. A face televiziune la Vaslui (unde era, cu totul doar o singură cameră video M7) era echivalentul călătoriei până în Australia cu bicicleta. În sărăcia asta?
Pe mulți i-a speriat gândul și i-a dezarmat ideea: Cu ce să faci? Cine să pună banul? Care-s meseriașii? Cei mai mulți locuitori ai Vasluiului (ce discuții erau în cancelaria de la LMK…!!!) credeau că nu-s prea sănătoși acei care se zbăteau pentru TVV.
Vă aducem aminte, că ani buni, la TVV s-a dat ora exactă pentru vasluieni. Pentru că ani destui, postul acesta a avut o audiență unică și o dezvoltare surprinzătoare, oricum unică în România și în lume.
Prima emisiune pe cele 14 stații ale Direcției DRTV Iași, care cuprindeau și o bună parte din Basarabia, toată Moldova și crestele munților, a inclus 28 de numere, într-o varietate surprinzătoare și cu totul interesantă. Ne-am apucat de casetă pe 17 decembrie și am
terminat-o pe 24 la ora 4 dimineața. La 7 a intrat pe post la Căprioara-Epureni.
Cu ce, aici e chichirezul: un reostat a devenit orgă de sunet, un televizor color fără telecomandă… pupitrul mare de control, vreo 9 becuri albe – orga de lumini, camera M7 casetoscop, și tot ce ne trebuia ca să copiem materialele. Cel mai important lucru: nimeni nu știa nimic despre munca în televiziune, așa că ne-am tot învățat unul pe altul.
Precizare: Niciodată, nici un cuvânt de atunci și până astăzi nu s-a trecut fără aprobarea sau concepția subsemnatului la TVV. Niciodată.
Prin intermediul TVV au poposit aici câteva mii de personaje valoroase, informații diverse și importante, imagini unice din lume.
Ne trebuiesc mai multe cărți (am scris vreo 8) să rememorăm importanța TVV pentru: 1. Vasluieni; 2. România; 3. Jurnalismul cultural pe care-l reprezentăm cu cinste în lume mai ales prin M.C.R., dar de aici din comuna Vaslui.
Ca să nu lungim, acum de sărbători:
Pe 24 decembrie 1990 în acest centru de județ s-a înfăptuit un miracol care chiar uitat de memoria publică, rămâne de pomenit în veac, pentru că nimeni și niciodată nu va mai putea reuși așa ceva. Merită să ne gândim?
[ add comment ]
Putem face și noi un bilanț, cu lumina revărsată în județ?
Prea puțini mai pot face asta în toată țara asta…
Vă re-amintim că ziarul de față este prezent printre Dvs de 26 de ani și 3 luni, cu atâtea realizări, încât nu va putea fi egalat vreodată pentru simplul motiv că se schimbă condițiile social-economice și se instalează o nouă cultură existențială. Oricare dintre ziare (că doar unul, Vremea nouă, mai există tipografiat) rămâne ca o istorie consemnată a unei clipe/o zi din viața vasluienilor.
Dacă ar fi treabă ușoară de ce n-ar mai fi și altele?
Vă informăm iarăși și iarăși, că mândria de acum și din viitor a acestor plaiuri, publicația care a ridicat târgul nostru atât de batjocorit în contemporaneitate în cultura lumii, Revista internaționalizată apărută la 1 februarie 2015, a adunat în jurul său exact 900 de cola-boratori din 32 de țări/4 continente. Unii mai știu că a ajuns la nr. 32, că însumează aproximativ 5200 de pagini, că este cea mai valoroasă publicație românească dedicată jurnalismului cultural. Cel mai important aspect: în nici un fel realitatea nu poate fi contestată.
Pentru cei care au mai uitat: încă mai reușim să menținem online, TVV. Cel care a apărut pe 5 decembrie 1990, cu Licența 001/TV. În istoria culturii naționale și a oricărei ramuri video, Licența nr. 1 rămâne la Vaslui pentru noi și urmașii noștri, care în mod normal trebuie să aibă nevoie de cultură și tradiții, de istorie și viață. Că noi rămânem în istoria locului nu ne mai are ce face nimeni, nimeni.
Mai raportăm publicului faptul de acum câteva zile ne-a apărut cartea cu nr. 57 (de fapt nr. 59) „50 – Casa de cultură – 50 cu partea a II-a, în întregimea sa consacrată Vasluiului, 9… 19… 39… 59”.
Suntem gata să umplem multe pagini cu realizări mult mai mult muncite decât vreun angajat care-și frânge grumajii în slujba unui primar. Mai spunem sus și tare că noi am avut șansă chiar să fim liberi.
După cum știți noi am creat prima și singura BIBLIOTECĂ STRADALĂ din județul Vaslui; acum vedem că am pus mărgăritare în locuri nepotrivite. Regretăm. Dacă-i adăugăm și pe groparii culturii vasluiene, constatăm că libertatea costă foarte scump…
Ne vom permite unele considerații în numerele viitoare.
l
De sărbători:
La mulți ani și sănătoși, tuturor!!!
[ add comment ]
I. „E unul care cântă mai bine decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine!”
(V. ALECSANDRI
despre M. EMINESCU).
Prea puțină lume de astăzi își dă seama de uriașa importanță a contribuției acestui mare poet, prozator, dramaturg și…. ministru de externe, născut în Moldova de dinainte de Unire (1818). Puțini vasluieni realizează că numele, renumele și măreția acestora se datorează marelui V. Alecsandri care a nemurit plaiul și pe eroii săi în poeme valoroase, patriotice, incluse în manualele școlare de-a lungul acestor secole. Nici un alt om de mai mare sau mai redusă cultură și reprezentativitate
n-a reușit și nu va mai reuși vreodată să-l depășească. Orice referire la Movila lui Burcel (balada lui), Peneș Curcanul, Sergentul, înseamnă gloria locurilor și jertfa oamenilor pentru pământul străbun.
În trecutele vremi, Dimitrie Cantemir ne lăsa mărturii nu prea măgulitoare despre acești locuitori, Cuza nu-și revendică proveniența de pe aici, deși bârlădenii pot demonstra oricând că de pe aici a plecat. Alecsandri le preamărește vitejia, modestia, eroismul; urmașii lor din secolul trecut s-au menținut printre cei apreciați, iar… de la acest început de mileniu parcă se străduiesc să-i împrăștie autoritatea istorică, orice urmă de demnitate, iar locul unde nu se întâmpla nimic s-a
transformat în cel de referință negativă pentru toată țara. Contemporanii noștri se complac în lucrături ieftine cu iz feudal.
Gloria străbună… nu mai există!!?
… Am realizat o carte intitulată „Bârlad – Vaslui/ Pamfile – Marin/ Destine istorice”, în 2017, găsind multiple similitudini de pionierat între două personalități (de acum, istorice) care au adus strălucire culturală orașului Bârlad, la începutul secolului XX, prin opera sa unică de salvare a „firișoarelor de aur” din folclorul viu atunci, și strălucirea Vasluiului (după un secol) prin jurnalismul practicat de D.V. Marin, a promovării limbii, literaturii și culturii naționale (ziar, cărți, revistă, internet, TVV, radio) dar și a unor opere care așează Vasluiul pe harta culturii mondiale: …77… Noduri culturale și răspunsuri amicale, 111 valori naționale pentru Vaslui, 101 vasluieni pentru 100 de ani, Bătălia pentru Vaslui-RO (740 de pagini), Opera magna 1-7, Revista M.C.R., ș.a. În total 57 de cărți tipărite, în mare parte istorie culturală.
Pe drept, Pamfile poate fi considerat cel mai mare etnofolclorist român din secolul trecut (i-am consacrat o monografie), care e imposibil să mai fie egalat cu Mitologia românească, cu revista ION CREANGĂ ș.a. El și-a desfășurat activitatea în condiții de aspru pionierat, de spirit provincial bârlădean, de jertfă a vieții și bunăstării sale. A fost și un erou în primul Război Mondial.
Dar e tot așa de drept, că în aceleași tipare (dar după o revoluție, nu un Război), cu reușite jurnaliere de suprafață globală, s-a întâmplat și cu profesorul nimerit la Vaslui, în 1970, în domeniul cultural, învățământ și apoi
jurnalistic. În ultimii 33 de ani, care cuprind și cumplitul DECENIU AL DUȘMĂNIEI, munca sa, ca deschizător de drumuri în Televiziune (Prima din țară, Licența 001/TV), întemeietor de ziare (Teleradioeveniment, Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău), reviste (Vlăstarul, Onnyx, Meridianul Cultural Românesc) și mai ales semănător de credință în biruință pentru noua cultură locală pe care a direcționat-o prin întreaga sa activitate. Până și reacțiile ivite sunt de natură constructivă, iar autoritatea sa încă n-a fost contestată chiar dacă prin spiritul comunist remanent a mai fost omisă. În cele 4 niveluri de cultură descifrate pe aceste plaiuri, oricum s-ar interpreta, Marin rămâne cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile și reprezentantul cultural pentru 53 de ani.
Vorba unuia dintre cei foarte mulți care o spun: oare, când se va mai naște cineva de același calibru? El însuși, crede că „eu sunt omul muncii mele imposibil de egalat vreodată”, și, pe bună dreptate: grup unic de presă, 59 de cărți, activitate în țară și străinătate (pe 4 continente, 32 de țări), mare împătimit al manifestărilor cu numeros
public… prețuit în țară și peste hotare.
Revenind la paralela Pamfile – Marin, folcloristul tecuceano-bârlădean Pamfile a fost recunoscut în țară și sprijinit financiar de Academia Română (era și foarte îndreptățit), și-a cheltuit salariul de ofițer pentru cărți,
reviste și studii publicate. Rar patriot de asemenea productivitate, calitate și forță.
Într-o epocă de foarte mari dușmănii și împregnată de boli comuniste (una, lovire prin omisiune, alta izolare de către un grup cu bugetul statului în mână), de tranziția neterminată în peste 3 decenii, prof. dr. D.V. Marin a avut realizări absolut unice atât în jurnalism (3 recorduri mondiale, 19 naționale, 39 județene) cât și în promovarea și apărarea limbii române (M.C.R., cărți, mii de articole); tot un rol de căutător și deschizător de drumuri a exercitat. Evident, mai ales, în jurnalism.
Un asemenea om are ce lăsa urmașilor, nu ca zestre materială ci mai ales ca spirit (chiar și al locului) clar afirmat în miile de editoriale, articole, cărți. Oricât ar fi de oarbă posteritatea, oricât ar alimenta-o cu venin adversari cunoscuți sau neafirmați (că nu prea îndrăznesc, decât… în subteran) cele 10 puncte de clasament în ierarhie jurnalistică rămân intangibile.
Că D.V. Marin a fost un om activ și recunoscut al timpului său…
Rolul poetului, prozatorului, dramaturgului
Alecsandri, alegătura sa prin lume ca Ministru, prezența operei sale în teritoriul național dar și universal (este primul român premiat peste hotare pentru poezia „Ginta latină”, ambasador pe alte continente), influența sa a fost determinantă pentru cursul sănătos al LIMBII ROMÂNE adusă la maximă strălucire de „poetul nepereche”. Era perioada de formare și stabilire a expresivității maxime, deci rolul de formator al lui Alecsandri nu poate fi contestat. Se cunoaște că atunci când se iveau „cuvinte” că s–a ivit luceafărul a scris versurile din deschiderea acestui material, ca semn al maiestății sale, al conștiinței creatoare, al patriotismului său. Fără îndoială, marele poet a deschis căi pentru afirmarea limbii naționale în context universal.
Se poate spune că în contemporaneitatea sa, jurnalistul vasluian a depășit pe V. Alecsandri la minicapitolul popularizare pozitivă (în condițiile în care Vasluiul a devenit locul comun de referință negativă, datorită și presei), pe Tudor Pamfile prin recepționarea mesajului caracterizant în mari capitale ale lumii, în numeroase țări, deci în afirmarea limbii naționale și a neamului românesc între granițele limbii române care au cuprins lumea întreagă datorită exodului din această a 3-a migrație a popoarelor de pe glob.
Pot exista detractori chiar și de valoare, ceea ce nu deranjează.
Pot exista reminiscențe prelungite prin scribiloții activiști-plagiatorii patentați.
Pot exista numeroase „indicații prețioase” ca în timpurile trăite alături de ciripitorii și turnătorii timpului (secolul trecut), după cum pot exista dușmănii mai mult sau mai puțin ascunse. „Scriptografii” nu lipsesc.
„E unul care cântă mai bine decât mine?” se întreabă și D.V. Marin. Astăzi, nu, dar, poate că va fi în viitor, pentru că le vine rândul și lor să trăiască. Acum, AZI: Pot să probez, cu cărțile mele, cu Revista, ziarul, activitatea de peste 65 de ani, operă care rămâne celor care mereu vin. Alecsandri are continuitate în acești 200 de ani, așa cum Dacia literară, trece prin Viața românească, în Meridianul Cultural Românesc, revistă din spațiul limbii române sprijinită de aproape 900 de colaboratori de pretutindeni.
II. Lizst-Barbu Lăutarul, cobza și țambalul
E destul de greu să se stabilească vechimea fiecărui instrument popular românesc din cauza lipsei dovezilor materiale. Folclorul nu poate nici el oferi vreo siguranță-certitudine, elementele etnografice rămân puține și
disparate.
La un popor de crescători de animale se pot face repede conexiuni bazate pe simplitatea și ușurința de a le confecționa, materialele aflate la îndemână și arta confecționerilor. La români, teiul, socul, stuful, cucuta și salcia rămân materialele la îndemână pentru confecționarea fluierelor, țignalelor, a altor instrumente de suflat ba și pentru cele de percuție: drâmba, cetera, cobza, țambalul, toba ș.a. Instrumentele metalice de suflat, în special pentru fanfare și trâmbițași/surlași au și ele vechime remarcabilă. Confecționerul și interpretul erau cel mai adesea una și aceeași persoană.
Pentru simplicitatea cu care se puteau întinde cel puțin 4 strune pe o scândură (am construit și cântat în copilărie la Giurgioana-Podu Turcului), acordăm credit pentru cel mai vechi instrument ceterii (țiterii), într-un fel de competiție cu fluierul sau cântatul din frunză. Trecerea de la ceteră la țambal nu pare a fi fost grea și nici târzie.
Țambalele mari, mici și mijlocii au fost PIANELE românești, portabile și cine știa „pianul”, era măiestru și la cobză.
Cea mai veche mărturie a prezenţei ţambalului în spaţiul cultural românesc datează cu anul 1538, când Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei, primeşte cu prilejul instaurării în scaun tobă şi ţambal. În anul 1546, în unul din registrele de evidenţă ale oraşului Braşov este notată sosirea în această urbe a lui „Nicolae Dicul, om de casă al lui Mircea Ciobanul, pentru un ţambal al tinerei voivodese”. În această perioadă de timp, instrumentul pătrunde în castele, fiind unul din instrumentele preferate ale nobilimii. Cu denumirea de „organ”, „canon”, „canun”, „psalterion” este consemnat în primele traduceri ale carţilor bisericeşti de la noi, păstrate în manuscris: Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiana, Psaltirea românească şi Cartea de învaţătură a Diaconului Coresi.
(Net: /www.patrimoniuimaterial.md)
Barbu Lăutarul, interpretul mijlocului de secol XIX, cunoscut datorită poetului Vasile Alecsandri, cel onorat de prezența lui Franz Liszt pe moșia sa de la Mircești, apoi la Iași, era un maestru desăvârșit la cobză („starostele și cobzarul” cf. cântecului), țambal și mai ales la vioară. Cu aceasta din urmă l-a uimit pe marele muzician polonez care l-a îmbrățișat și lăudat: „Măi, Barbule, măi, tu ești un mare artist”. Era într-adevăr mare și printre țiganii lăutari, era staroste, conducător, dar a rămas în puțina memorie populară care mai există, un meseriaș de referință istorică. Fără acea autoritate interpretativă n-ar fi fost invitat de marele Alecsandri, într-un asemenea moment și loc, la o sărbătoare de mare gală.
Dintr-un interviu cu cunoscutul nostru contemporan Nicolae Botgros (dintre cele câteva) l-am aflat pe acesta copil purtând prin glodurile Moldovei, un „pian mic” adică un țambal prins cu curele pe după gât sau pe umeri. Rar să existe „bante” de lăutari fără țambal, cobză, fluier, vioară. Dirijorul Botgros a lăcrimat puternic atunci când a vorbit de greutatea și dificultățile instrumentului, lipsa încălțărilor, foamea permanentă a țiganilor lăutari.
Scopul materialului de față nu poate fi altul decât pledoaria pentru recunoașterea valorilor naționale tradiționale care în condiții feudale aspre și-a creat o recuzită instrumentală ilustrativă, a dezvoltat în fel propriu creativitatea românească. E vorba și de alte instrumente, dar „pianul popular”, țambalul a susținut muzica populară și mintea sănătoasă, timp de 7 secole. Participarea fericită a poetului, prozatorului, dramaturgului și ministrului Vasile Alecsandri la promovarea acestor valori peste hotare (prin prezența lui Franz Liszt) iarăși întrunește excelența creatoare remarcată chiar în epocă de contemporanul său Titu Maiorescu (în cunoscuta sa caracterizare).
Din păcate, cel mai mare poet înainte de Eminescu, „acel rege-al poeziei” tinde să dispară prin necunoaștere, ca să nu mai vorbim de „starostele și cobzarul” prin efectul pernicios al noii culturi existențiale.
[ add comment ]
Calendar
