„Eu am selectat textele și oamenii, dar unul s-a impus cu forcepsul” zise el într-o adunare publică vrând să dea raportul foștilor săi protectori cum de l-a scăpat pe cel mai mare ziarist vasluian printre co-autorii volumului aniversativ.
Măi, să fie… am rămas mirat-mirat; dar acolo n-am reacționat de loc, pentru că simpozionul se desfășura normal, deși mi s-a dat cuvântul… ultimul. Asta pentru că „neicusorul” ajuns să împartă gloria spre localnici s-a manifestat vizibil împotriva lui Ionel Bordeianu, directorul Casei de cultură a sindicatelor care a găsit fondurile necesare pentru a tipări cartea. Crezând în acest p. a apelat la el ca la un specialist. Mare greșeală. Aș zice că singura, pentru că volumul „50 de ani/pași peste timp”/2022, 236 pagini, își atinge scopul reunirii contribuțiilor unor slujitori ai culturii vasluiene de-a lungul celor 50 de ani de la înființare, chiar dacă înseamnă în mare parte reîncălzirea cartofilor politici.
E o carte necesară pentru azi și pentru viitor, având în vedere că memoria publică joacă feste iar cea a cărților e destul de… veșnică.
A fost bătălie între finanțator și băgătorul de seamă, cine, cu cât, ce să corecteze sau să elimine, ce criterii să impună etc., etc. Până la urmă Bordeianu a ales calea corectă de a nu-l eli-mina pe reprezentantul cel mai autorizat din fluxul cultural pe care-l reprezintă de peste 52 de ani. „P.uicusorul” nu, și nu, dar... trebuia să-și primească tainul, deci a cedat în fața șefului. A ținut să spună public acest fapt. Canalia trebuia să dea raportul în fața celor care l-au promovat cândva.
Până la urmă, n-am nimic împotriva exprimării recunoștinței față de grupul viermuitor pe care-l reprezintă, dar mă tot mir, cât de departe merge cu „limbile creatoare” din epoca de aur pe care a slujit-o cu mare strălucire. Nu
exclud nici o stare specifică unei vârste înaintate, nici unei boli nimănui dorite.
De astăzi exclud orice referire la acest lingareț, pe care
l-am ajutat îndestul în viața lui ca să nu aibă ura vizibil manifestată și ascunsă sub mantia cuvântului scris. Îl repudiez. Să nu uit: împărțitorul la poștie, adică cel chemat să atribuie glorii de stradă unor contemporani ai săi (unii cu merite punctiforme), era treaz, nu ca Cetățeanul turmentat al lui Caragiale. Lista cu personalități foto-afișate pe pereții Casei de cultură Vaslui, între care doar el să strălucească e un atentat la valoarea necesară pentru acest județ. Mediocritatea nu poate promova mari valori, chiar contemporane, că așa nu
s-ar mai vedea de loc.
Mare baftă că l-a mai băgat cineva în seamă?!
P.S. Era să-i zic Praxiteles de Vaslui, dar îl jignesc pe sculptorul grec.
[ add comment ]
50 DE ANI/PAȘI PESTE TIMP Volum dedicat împlinirii a 50 de ani de activitate a Casei de Cultură a Sindicatelor „Constantin Tănase” Vaslui (Pim, Iași, 2022, 236 pag.)
– Spunem de la început: cinste cui a reușit să tipărească această carte, respectiv directorului Ionel Bordeianu, parțial cinstire unora dintre 41 de semnatari, nici un fel de considerație pentru redactorul de carte, ajuns un oarecare prin „credință”, stăruință, trădare, delațiune… – Era nevoie de această carte, fie și așa cum au realizat-o cei de la Casa de Cultură Vaslui, pentru a se marca și astfel un moment de avânt cultural rămas unic, din urmă cu peste ½ secol. Dacă, scripta manent.
– Condițiile grafice, foarte bune, dar și cu unele omisiuni ortografice și de bibliografiere de care nu se poate face vinovat decât „îngrijitorul” de carte care afirmă ritos că el i-a ales pe cei care să colaboreze, dar și că un cineva „s-a impus cu forcepsul”(!) deși el n-a vrut și n-a vrut. Cuvântul său, în care a hălăduit prin câmpiile albastre, a fost un excepțional element de obtuzitate, supunere, slugărnicie în fața celor care l-au promovat în perioada comunistă.
– ADUNAREA / Simpozionul / manifestarea de sâmbătă 8 octombrie a ilustrat eforturile unui inimos director care rezistă din 2014 în condiții de aspră austeritate și lipsă de sprijin financiar. Participarea unor directori de astfel de instituții și a președintelui Boaje, chiar și a oficialităților vasluiene (fiecare cu orgoliul mângâiat) dar și a altor vreo 40 de persoane a asigurat înălțimea comunicării publice.
– Străduința lui Ionel Bordeianu a fost vizibilă (organizare, bufet suedez, onorarea invitaților etc.) și invizibilă (ce înfruntări o fi avut omul să-și impună dorința de valorificare a valorilor locale/afirmate, certe, existente, în fața reprezentării spiritului clar comunistoid cu reprezentanți de seamă în sală). Calificativ, bun.
– Conferirea unor diplome, insigne, cărți, invitația la microfon, prezența unei formații artistice ar fi printre reușite. Câțiva dintre cei care le-au primit chiar că meritau, alți câțiva au fost clar favorizați și impuși pe listă.
– O gafă gravă: o expoziție de fotografii jignitoare la adresa marilor valori.
– A fost o ADUNARE de oameni în vârstă, fiecare cu junghiurile bătrâneții, foști, cu prea puțină creație contemporană. „Am visat” la grupurile de copii și tineri care nu-s mobilizați cum trebuie și de care bătrânetul actual se rupe pe zi ce trece.
[ add comment ]
N-am crezut niciodată că după frica de securitate va urma „tăcerea neagră” de după Revoluție și mai ales FRICA NEAGRĂ de astăzi, când fiecare-și teme locul de muncă (suflătorii în ureche, nu), mai toți se tem să-și exprime vreo părere, că, dee, să nu se supere șeful din mila căruia mănâncă o pâine. Dacă-l întrebi pe unul un număr de telefon, adaugă „să nu spui că-l știi de la mine”, dacă intri într-o instituție, te întreabă din partea cui vii, dacă ești adversar cu șeful… te-ai ars: nu știe, vorbiți cu șefu, dacă ești în dușmănie, repede trece în poziția de dușman (lașitatea, bat-o vina!).
Doar un exemplu: la Muzeul județean sunt vreo câțiva muzeografi de valoare, și eram prieten cu toată lumea. Din cauza opiniilor legate de incompetenta cea mai incompetentă pe care o cunosc (și sunt destul de avizat, nu?) acum, toți se tem să-mi răspundă și la un salut, prin preajma instituției (la care am cărat obiecte cu traista, la întemeiere) să nu fie văzuți pe camerele de supraveghere. Alt exemplu: oameni activi din preajma lui Buzatu care se uită primprejur înainte de a da mâna cu mine… Și alt exemplu: angajații primăriei care se uită mult-mult în hârtii (sau calculator) până să-mi răspundă. LE ESTE FRICĂ… FRICĂ!!!
Dacă ne întâlnim în altă parte toți sunt degajați și… prieteni vechi.
Asta din cauza criticilor de om independent și presă asemenea pe care le-am formulat împotriva tripletei groparilor culturii vasluiene.
Numai că este și un revers important: A CRESCUT MULT, CHIAR MULT, numărul celor care mă salută pe stradă, unde dintr-o sută cam 70 mă cunosc și recunosc. Concluzia: Independența mea de spirit mă costă financiar dar e cu asupră de măsură câștig la respect în teritoriu.
Reacții mari vin de prin comune: „chiar v-a dat afară, putoarea aia?”, „dom profesor, nu cred, chiar pe dvs?!”, „înseamnă că e proastă rău”, „și nu i-ați dat una să vă țină minte?”, „sunteți singurul din câți știu să meritați statuie, ăștia, ce vă fac?” ș.a.
M-au impresionat cei 180 de spectatori din sala Căminului cultural din Pădureni, când le-am fost prezentat, la Festivalul Umorului: s-au ridicat în picioare cu aplauze. Mulți primari se comportă cu demnitatea respectului, și, mărturisesc, mă simt bine, când văd „reușitele inverse” ale celor 3 care mă tot sabotează, ocultează, bârfesc, ori înjură. Îmi aduc aminte de o formulare plastică a unui primar deștept: când urmașii se vor întreba cine a fost Buzatu (sau Pavăl), răspunsul va fi sigur „acela de pe timpul lui D.V. Marin!”.
FRICA NEAGRĂ există, însă, din păcate mai adâncă decât în Deceniul dușmăniei când exista părerea că poți găsi dreptatea în altă parte. Acum, chiar că nu mai are cine să-ți facă dreptatea, nu care o aștepți, dar ceva-ceva să nu mori neîmbânzit. Minu Poede din Poienești, unul dintre eroii cărții mele cu reacții internaționale, Jale și eroism românesc, Iași, 2020,305 pag. este otrăvit de nedreptățile îndurate și înainte și după 1989.
I-am scris o scrisoare personală lui Pavăl… nimic, ură deplină. I-am scris o Scrisoare deschisă lui Buzatu care-o acoperă pe Mocanu. Acum chiar că a dat peste margini prin ordinul pe care l-a dat să mă scoată (oamenii lui) din Curentul cultural pe care l-am creat și susținut peste 52 de ani. O viață am realizat elemente culturale FUNDAMENTALE pentru cultura vasluiană. Sunt mult prea mici ăștia să țină cont decât de dușmănia lor feroce.
Să facă și ei ziar, TVV, radio, revistă internațională și mă duc în genunchi să-mi cer iertare. Dar… pot? (Ar fi putut mai mult un trădător personal…)
Pe câțiva care ar putea, îi înnăbușă frica neagră de astăzi. Iată de ce hemoragia materiei cenușii de pe aici spre lumea mare va tot continua.
[ add comment ]
Cu nestăpânită curiozitate ne-am deplasat la alt festival vasluian expulzat într-o comună ca să-i sature și pe aceia de cultură, nu numai pe orășeni. La PĂDURENI, unde a fost și o codiță din Festivalul Umorului „Constantin Tănase” ajuns la 52 de ani de existență și, transformat de fapt în STAGIUNE TEATRALĂ TEMPORARĂ. Vedeți completări la materialul din numărul trecut.
Echipa a cuprins pe redactorul ziarului nostru la Huși, dl. prof. Petru David și am cooptat pe ziaristul Jenică Rusu. Deci:
LA PĂDURENI, o localitate de lângă Huși, care e mai mult o stațiune de distracții, agrement, odihnă, ASTĂZI, prin activitatea neobosită a unui primar născut, crescut și care a activat toată viața în comună, Temistocle Diaconu. Am mai scris, omul acesta are capacitatea de A FACE!!! Până la urmă un festival local meritat, onorant și tare folositor expansiunii edi-litare și turistice a localității.
Festivalul Fanfarelor a devenit „itinerant” cum s-a exprimat profesorul-dirijor Nicolae Balan, unul dintre cei care a sprijinit inițiativa Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui de destui ani încât să-i fim toți recunoscători, acum 16 ediții, ceea ce ar însemna doar 16 – 20 de ani. Și nu e corect, pentru că: Primele 3 ediții
s-au desfășurat în anii 1971-1972-1973, sub conducerea, lui D.V. Marin, singurul însărcinat să-l organizeze, de către șefii de la cultură și partid ai timpului. Au mai fost și alte ediții, pornite tot de la ediția I, de către niște trecători prin sfera culturală, pentru că în afară de Ștefan Șerban și Dan Ravaru n-au prea mai fost chemați prin sector. Am mai scris despre asta.
Prima ediție a Festivalului Fanfarelor a avut loc în sărbătorile de 1-2 Mai 1971, în parcul Copou din Vaslui, pe o zi ploioasă, astfel că fanfarele cântau de se spărgeau, fie în ploaie, fie sub donjonul rotund din dreapta, unde și mai înainte, de 23 August 1944, cânta Fanfara militară pentru bunăvoia plimbăreților cu joben.
Au fost 19 formații în 1971 (sper să nu-mi joace feste memoria);
Au fost 23 de formații în cea de a doua ediție, desfășurată în pădurea Brodoc;
Au fost 21 de formații, în cea de a 3-a ediție, toate din județul Vaslui, fără invitați din afara județului, cu defilare prin oraș. La cele anterioare convocarea era la locul de desfășurare.
S-au dat diplome fără premii bănești, deplasarea, pregătirea, masa erau asigurate de primării, cei mai buni primari fiind de la Ivănești (Alexandru Brumă) și cel din Gherghești; fanfara din Bacioi-Gherghești câștigând două ediții.
Oamenii erau aduși prin sarcină de partid, cam împotriva voinței lor pentru că nu mai aveau nunți în acele zile. Festivalul a devenit un stimulent pentru că dobândea un nume și aveau gratuită o reclamă, mereu necesară „bandelor” adică formațiunilor
respective. „Banda de la Valea Mare” a egalat-o ca notorietate pe cea a lui Dincă Ion Grăniceru din Toflea-Tecuci, și am înregistrat-o pe un magnetofon portabil pentru Radio Iași.
Subliniez că după acele prime 3 ediții a urmat o pauză de câțiva ani buni.
Cei care au urmat la cârma culturii vasluiene, mai niciodată potriviți pentru asta (vezi cazul lui Miluță Moga, politic numit, politic destituit, fără a reuși nimic), au vrut să fie și ei „inventatori” și au luat-o cu „ediția I” de vreo 5 ori în total. Deh, au făcut și ei ceva…
Marele dirijor care a fost Nicolae Balan, ar avea dreptate că „festivalul itinerant” așa cum l-ar numi el pentru că a fost organizat în mai multe comune, în orașul Huși, nicicum la Vaslui în ultimii ani, deci de la începutul „traseului” ar fi doar 16 ediții, dar nu e drept nici că se uită de unde s-a pornit, nici că raționalizarea aceasta de azi, a dus ca să avem doar 4 – patru – formații (Măgura-Dragomirești, Slobozia-Gârceni, Valea Mare-Ivănști, Trandafirilor-Vaslui) în concursul propriu-zis din festivalul fanfarelor de la Pădureni, comună din județul Vaslui. Cândva erau 20 până la 40 de formații, cu selecții și între ei, și ale unor
responsabili, cu sute de instrumentiști. Cel puțin la Valea Mare puteai să alegi dintre 8-10 formații. Acum, doar unele primării mai cumpără instrumente, ca să facă formații de elevi pentru că bătrânetul a dispărut; lăudabil pentru primarii de la Gârceni, Lipovăț, Hoceni, Cozmești, Zorleni.
Fanfara, oriunde s-ar afla strânge populație.
Fanfara, ca formație artistică își are sfârșitul pe aproape, dacă ținem cont că în alte părți ale lumii un asemenea ansamblu e privit ca o mare curiozitate. Desigur, interesantă, bună de spectacol și joc, dar foarte greu de întreținut.
Am privit că îngăduință faptul că formațiile din concurs și-au împrumutat basiști, eufoniști, clarinetiști între ele, fiecare vrând să fie cât mai completă… fonic. Am privit îngăduitor cum mai mint țiganii să atragă clienți și autoritate („vezi, ăsta cântă la 10 prăjini”), cum se zbat să reziste în piață publică. Din această cauză încurajăm și firavele eforturi ale Direcției Consiliului Județean condusă de actorul Lucian Onciu. Atât cât poate el face,
nu-i de ici de colea încurajarea acestei arte cu mare vechime în istoria noastră culturală.
Numai că dacă-l laud, îi fac un mare rău pentru că-l pândesc groparii culturii vasluiene și omul nu-și poate risca serviciul. Îl înțeleg, deci.
Mai adaug ceva: un prezentator cam bătrâior a afirmat că fanfarele-și au sorgintea doar după ce o anume personalitate a achiziționat alămurile vieneze pe la sfârșitul secolului trecut. Inexact, pentru că dacă pianul românesc, adică țambalul există de multe sute de ani (fie și ca ceteră), și fanfare cu instrumente clasice tot din aramă au tot cam aceeași vechime, iar introducerea „alămurilor” adică a instrumentelor mai fine, cu compoziție metalică sofisticată pentru sunet mai fin, făurite de meșteri vienezi (capitala muzicii într-o epocă istorică) această adaptare la progres, reprezintă o altă etapă în istoria muzicii de fanfară.
Barbu Lăutaru cânta la cobză, dar avea și taraf după el, Nicolae Botgros, contemporanul nostru, purta țambalul copil fiind, dar tot în cadrul unui taraf care l-a impus ca dirijor și mare violonist. Fanfara se reprezintă de mai bine de un secol, drept cea mai importantă formațiune muzicală de pe tot teritoriul românesc, îndeosebi din Moldova, și, mă îndoiesc să nu fi auzit cineva de Fanfara de la Cozmești, Iași), Fanfara lui Ion Dincă Grăniceru (Toflea, de lângă Tecuci), de Fanfara de la Bacioi-Gherghești, concurentă prin valoare cu Fanfara de la Valea Mare – Ivănești, Vaslui, sau de cea de la „10 prăjini” din jud. Iași.
Am descris într-o carte, cum, în ultimele zile de Crăciun-Anul Nou, din 1971, cu ocazia unui Festival la Muzeul Satului din București, fanfara de la Obârșeni-Voinești a paralizat în câteva minute transportul și mișcarea populației din Piața Unirii din București, o mare de oameni, și, după circa o oră ne-a transferat miliția la Hanul lui Manuc, unde ne-a felicitat primul ministru Manea Mănescu, aflat și el acolo, după ce ne-a strâns mâna la fiecare asistând la evoluția de la Muzeul Satului. Absolut real și pe deplin îmbucurător, atunci și azi, mărturie pentru viitor.
Un Festival al fanfarelor poate încuraja existența unor formații aflate pe moarte din județul Vaslui, strângând în formații resturi din ce a fost până de curând.
Cele 26 – 29 de ediții pe care le cunosc, ar fi ca o zbatere pentru menținerea lor. Oricum, acele prime 3 ediții pe care le-am organizat între 1971-1973, când era abundență de instrumentiști, „bante” și… nunți, la care cântau, nu mai pot fi egalate astăzi, într-o nouă cultură existențială care a schimbat percepție, aspirație, execuție, în artele vizuale populare.
Fanfarele ar trebui să reziste timpului, ca element specific românesc și de aceea voi încuraja neprecupețit orice efort pentru înființarea formațiilor cu copiii-școlari. Felicitări Valerian Hriscu – Lipovăț, Sorin Scutelnicu – Gârceni (singura comună cu două formații în concursul de la Pădureni), Palatul copiilor – Vaslui, Stemnicul-
junior de la Fâstâci – Cozmești (ce formație trăsnet era aici…) și celor care vor mai face astfel de fanfare.
Temistocle Diaconu a fost și el la înălțime. Pe când, fanfară la Pădureni?
[ add comment ]
Cam asta s-a întâmplat în această parte a lunii septembrie 2022, când a fost programat FNUCT, în mijlocul unui șir de mari petreceri populare în Vaslui, pe banii mulți, mulți, ai contribuabililor.
„Îmbracăte-n podoabe țară sfântă/ Să nu mai știe nimeni ce te doare” (Al. Vlahuță) ar fi nota caracteristică a perioadei august-septembrie, când în Vaslui s-a organizat o avalanșă de sărbători și festivaluri, festivăluțe și întâlniri publice ale politicienilor-edili cu publicul, pe care să-l convingă în vederea alegerilor. O mai bună și folositoare prezență a cuplului Pavăl-Buzatu în băile de mulțime nici că se putea?!? Mai mult Pavăl, că, cică el le-a organizat… mde, cu banii lui, cu averea lui, NU? E ca și cum ai spune că ce-a organizat Onciu îi aparține lui Buzatu.
Adică, trai neneacă pe banii publici !!!
CE-AM VĂZUT:
Stagiunea teatrală temporară la Vaslui, cu bune și rele, unele foarte rele și cu impact negativ în educația publicului, pe destule zile în care am avut ce alege, ce lăuda, ce critica. O bună parte dintre cei prezenți dau notă de trecere acțiunilor coordonate de un tânăr actor, director de Centru, în cadrul acestei STAGIUNI. Nu-l împiedică nimeni și nu știu de ce nu s-a intitulat Festival de teatru. Ce-a reușit Bichineț, trece de nota 5, ce-a dăunat destul, cu nota 2, pentru Muzeul reprezentat prin absență de Ramona Mocanu, de Marian Antoniu sau de alți muzeografi (se evidențiază unul Grecu primitor de 4500 lei, pensie de handicap).
(Dacă) dăm calificative STAGIUNII și emitem aici opinia personală la care avem dreptul ca orice persoană dar mai ales ca un om de cultură prezent în acest areal de 52 de ani, și… organizator al primelor ediții, publicist și cel care a susținut acest Festival în media (adică TVV, Radio, Ziar, Revistă internațională) răstimp de aproape 33 de ani. Notați bine asta!
Festivalul Umorului s-a desfășurat în comuna Pădureni, astăzi o adevărată stațiune turistică. De fapt nu în întregime, pentru că la Casa de cultură Vaslui a fost o Expoziție itinerantă (cu somități în domeniu), în holul Primăriei Vaslui o altă EXPOZIȚIE, de fapt cea mai necesară și mai valoroasă, a lui NeVe, iar ce s-a mai întâmplat la Muzeul Mocancei nu mă exprim, pentru că m-a izgonit din acest loc unde am cărat împreună cu întemeietorul Constantin Popescu tot felul de obiecte (de pe la Școlile din Bălteni, Gușiței și altele).
Dat fiind că „brigăzile artistice” au decedat, filmul de amatori, așișderea, textele de amatori au dispărut (toți premiații sunt profesioniști reunoscuți, deci premii în familie, știute, ușor și rapid analizate), caricatura e prezentă prin alți profesioniști, dar al nostru NeVe e neglijat și cu totul nestimulat…
Deci, ce analizăm?
Concursul de interpretare de la Căminul
Cultural Pădureni, județul Vaslui, o comună grozav de bine slujită de Temistocle Diaconu, un învățător cu harul de a face. Sâmbătă după ora 15, au fost 16 numere, iar dacă-l considerăm cu a doua interpretare pe Dan Ailincăi, 17. Valoarea? Președintele juriului, Marcel Anghel, a anunțat cam de după cortină că „nu s-a acordat locul I” la interpreți
individuali. Așa că Dan al nostru e primul, dar pe locul II. Adolescentele care au mai primit premii, nu mi s-au părut bine alese. În același timp am apreciat pe Ion Oprică, fost primar la Tomești, pe Constantin Tiron, fost câștigător al secțiunii din Festival, pe Irinel Popa.
Trebuie să vă spun de la început că mulți dintre concurenți au tunat mânioși după atribuirea premiilor, cel puțin conducătorul formației de la Turnu Severin, scriitorul Florin Alexandru nici n-a vrut să mai stea de vorbă cu nimeni: „măcar să fi ținut cont că am parcurs 800 de km și… ați văzut ce program bun avem”. Continui eu, pe linia lui: urmărindu-le programul (echipă numeroasă și talentată) am
descoperit noua înfățișare a noilor brigăzi artistice de care s-a apropiat evident.
Au câștigat, „Trupa prichindeilor” de la Școala Delești și Teatrul nescris din Șanț-Bistrița, unde am descoperit, prin anii 70 „jurnalul vorbit” ca o categorie folclorică (într-o cercetare). Acum cu
„Surpriza vieții”, un fel de umor negru pe tema întoarcerii soțului după ani de muncă în străinătate, de fapt destrămarea familiei datorită muncii pe aiurea. Juriul a mai fost impresionat de copilul
Bodnar Andrei din Câmpulung Moldovenesc, de la școala „Bogdan Vodă” (dar însoțit de părinți). Eu
l-am felicitat pe elevul (cam dolofan), pentru memoria lui deosebită și sprijinul părinților.
Când nu ai prea multe evoluții de analizat… rămâi cu ce ai, adică acestea, doar câteva, cu mult mai puțin decât în 1970 sau 1972 (numai la secțiunea Brigăzi, vreo 23 de formații). Dacă Ediția I a durat 3 zile, acum concursul a durat mai puțin de 3 ore. Ca tot înțeleptul: BINE CĂ N-A DISPĂRUT CU TOTUL!!!
Revenind la Festivalul Umorului, pentru care am documentat 2 cărți, una la 40 de ani, alta la 50, cam 90 de personalități care au argumentat-
recunoscut că am avut contribuții determinante la implementarea acestui act=fapt cultural, cum poate un pribeag de peste 40 de ani, în vreo 14 rândulețe să nege asta? A, da. Era nevoie de orice motiv ca securisto-comunistoizii din frunte astăzi, să găsească un motiv să mă elimine dintr-un proces cultural pe care l-am condus peste 52 de ani, prin ziarul zonal Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău, TVV, Unison Radio, Revista internațională M.C.R. Și, iată au făcut acest fapt cu totul reprobabil, pentru că nici o acțiune, nici un fapt, NICI UN CUVÂNT nu s-a admis despre mine. Unul nu mi-a dat voie nici să prezint în public M.C.R., azi o mândrie națională pentru jurnalismul cultural. Mai ales că s-au găsit trădători și slugoi, ori vechi șefi cu ochiul și timpanul…
Cineva scria că e vremea lor, adică să-i las în pace. S-au jertfit acești nenorociți în locul meu? Au muncit ei, la ceva? Cred ei, că mă pot scoate dintr-o istorie făurită de mine?
Eu am ales să fiu unul contra multora, că asta înseamnă munca în presă, unde am ajuns cel mai important jurnalist vasluian din toate timpurile. În această calitate îi înfrunt pe neputincioșii înfipți la plăcinte în cultura locală. Să se știe?!?
Cele 56 de cărți, ziarele, revista, stau mărturie unei munci prețuite în țară și peste hotare. Aviz groparilor culturii vasluiene.
l
Cineva îmi spune că se fac „ample cercetări” să mă găsească de mincinos. Bre,… eu sunt aici, citiți cele 33 de acțiuni fundamentale pentru cultura vasluiană. Eu, oricum rămân în istoria locului, voi…
pentru ce?
l
„Îmbracăte-n podoabe țară sfântă/ Să nu mai știe nimeni ce te doare” (Al. Vlahuță).
[ add comment ]
Calendar
