Pentru cine nu știe, am apărut ca săptămânal, apoi de două ori pe săptămână, cotidian, apoi de 3 ori pe săptămână, iar acum în fiecare joi.
Tot pentru cine nu știe: pe la noi au trecut peste 500 de pretendenți la glorie jurnalistică, dintre care s-au ales valori naționale ce Lucian Pârvoiu, Cătălin Striblea, Dumitru V. Marin, Mihai Ursu, dar și câteva jigodii înverzite de ură care mai lucrează și azi printr-un fel de presă de scandal locală.
Ceilalți au ajuns oameni, ăștia, nu.
Ziarul împlinea atunci un fel de deziderat media, pentru că era cel care lăsa în scris mare parte din ceea ce se difuza în TVV (prima televiziune privată din România, Licența 001/TV, înf. pe 5 dec. 1990) și pe posturile de UNISON RADIO Vaslui și Bârlad, cu programe 24 din 24, începând cu decembrie 1993. De aici s-au ridicat marile valori jurnalistice.
Tot pe acest fundament, s-a afirmat cel mai mare ziarist vasluian din toate timpurile, care în ultimii 5 ani a realizat și altă performanță mondială, respectiv revista MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, azi cu peste 550 de colaboratori din toată lumea.
Oameni buni, realizați performanța ? 550 de creatori de pe 4 continente, din peste 30 de țări. Realizați, oare ? Mai adăugăm și cărți care așează Vasluiul pe HARTA CULTURALĂ A LUMII ca 101 vasluieni pentru 100 de ani, …77 noduri culturale…, 111 valori naționale pentru Vaslui ș.a. de care au auzit și citit nu numai cei 550.
*
Va să zică ieșim cu nr. 19 din an V, în acest trimestru III, al anului 2019. Cu 160 de pagini, cu un total de peste 550 de colaboratori din toată lumea dintre care peste 20 noi-nouți, adică publicați în acest volum.
Nu mă pot abține să vă aduc aminte că 19 este vârsta șturlubatică a omului, cu vise care de care mai îndrăznețe, cu acte și fapte nesăbuite, neștiind ce dezamăgiri și neplăceri pot urma. Noi am realizat prin M.C.R. ceea ce nimeni din acest județ n-ar fi putut bănui; nici noi la data apariției. Azi, însă, chiar suntem unici !?
Nu mă pot abține să vă reamintesc de vârsta acestui ziar: împlinește azi 23 de ani, adică tot o vârstă frumoasă dar mai matură, mai așezată…
Vasluiul, județul Vaslui și o bună parte din țara aceasta, păstrează prin ziarul și revista noastră mărturii peremptorii despre oamenii acestui timp „tranzițional” cu tot felul de fapte și istorii, cu creatorii perioadei, cu tot felul de oameni de pe aici sau de aiurea.
Iată de ce putem vorbi de destinul unic al mijloacelor mass-media, al ziarului, al omului care conduce acest unic grup de presă din Moldova și din România.
Și după 23 de ani, poate că Meridianul…va înfrunta în continuare, vremurile și Meridianele lumii. După 19 numere, poate, vor veni și altele spre aleasa glorie a Vasluiului și a oamenilor săi de valoare.
Vivat ?!
Doamne ajută !
[ add comment ] ( 1 view )
Rară performanță jurnalistică
E greu de crezut că după 77 de ani, adică după o viață trăită după zdrobirea Armatei române la Cotu Donului pe 19 noiembrie 1942, mai există și-i poți descoperi pe foști combatanți încă activi intelectual și mai ales ostașii de atunci care confirmă aceeași bătălie pe front, povestesc exact la fel.
Purtat de meserie, am fost în destule părți ale lumii, în numeroase locuri din România și în aproape toate localitățile din județele Iași și Vaslui, am realizat 3 recorduri mondiale, 6 naționale, 26 județene, dar acesta prin care am intervievat combatanți de la Cotu Donului din aceeași secvență de luptă și care se completează unul pe altul parcă iese din orice obișnuit.
Preocupat de subiect am istorisit cum a scăpat din încercuire sergentul Vasile Cernat, din Țepu-Tecuci, confirmat de alt supraviețuitor în viață, Costache David din Zmeu-Lungani-Iași, cum a scăpat cu viață Nică Paiu din Miroslăvești-Iași exact în aceleași împrejurări și momente, cu Gheorghe Voiculescu din Bârlad (interviu din seara zilei de joi 12 septembrie 2019), după ce alt sergent, Vasile Marin I, din Giurgioana-Bacău a fost primul mitralior român care a trecut Prutul, confirmat de Vasile Cogean (prin Neculai Moraru-primar) din Rânzești-Vaslui, răniți la Țiganca.
La solicitarea noastră foștii soldați au făcut eforturi considerabile să-și amintească, și spre lauda lor și a eroismului poporului român, au istorisit cu lux de amănunte, chiar dacă în efortul de rememorare, intempestiv formulat de noi, se mai repetă sau nu-și aduc aminte de multe nume. Ei au scăpat din infern, de lângă Klețkaia-Stalingrad, de acolo unde între 120000 și 150000 de români au căzut la datorie, una dintre cele mai crude înfrângeri din istoria Armatei Române.
Am descoperit după 77 de ani oameni care au suferit ororile de la Cotu Donului, din prizonierate, din nenorocirile celui de al doilea Război Mondial, de care vorbesc astăzi cu liniștea supraviețuitorilor împăcați cu viața dar și cu emoțiile retrăirii suferințelor.
Dacă V. Marin, V. Cernat, V. Cogean, Costache David, N. Mocanu, Nică Paiu, Gheorghe Voiculescu, Tache Brumă și alții au fost în bătaia gloanțelor dintr-o parte, din alta sau dintr-amândouă, Gh. Tezu, Minu Poede, Ion Brișcaru au înregistrat cu suflete de copii ce se întâmpla prin satele unde locuiau.
Cei de azi, și mai ales cei din viitor nu vor putea realiza niciodată grozăvia războiului, pe front sau acasă, suferințele indivizilor care au supraviețuit, viața ciuntită a celor rămași cu răni greu vindecabile, cu handicapuri și/sau cu suferințe psihice.
A trebuit să înregistrăm viața din prizonieratul în Est, dar și pe cea a ofițerilor căzuți la nemți: dacă Gheorghe Voiculescu, grad inferior a stat la Novocramatorsk (azi în sudul Ucrainei) 4 ani, învățătorul-locotenent Tache Brumă a prins un „sezon complet” la nemții care se pregăteau să piardă războiul.
Cele mai absurde acte colectiv-publice de pe glob au fost războaiele, de care s-au temut întotdeauna chiar și oamenii care le-au provocat, au adus pagube umane și materiale incalculabile. Și, totuși, ele au avut loc, și, probabil sub altă formă, vor mai avea loc, pentru că tot mai urmează momente de întunecare omenească încât să fie provocate.
Cartea noastră trebuie să fie un moment de rememorare, deopotrivă de meditație și hotărâre ca omenirea să nu mai fie astfel pârjolită.
[ add comment ] ( 1 view )
Suntem în luna copilăriei mai toți cetățenii acestei țări, pentru că nu prea există oameni să n-aibă copii sau nepoți să umble la școală, și, oricât s-ar rări natural bătrânetul, „invazia” genuină a copilăriei trebuie suportată și așteptată. Pe 9 septembrie 2019 n-a fost altfel decât în anii precedenți la deschiderea școlii.
La orașe nu se simte prea mult scăderea numărului de elevi, pentru că ori mai vin de pe la țară, ori se menține populația activă, ori rămâne cam aceeași natalitate. Directorul L.M.K., profesorul Cătălin Ignat îmi declara că nu au navetiști și de la țară mai mult de 10% și că nu sunt probleme în asigurarea condițiilor celor mai bune pentru cei peste 950 de elevi. Nici la alte licee n-am auzit de prea multe probleme în realizarea catedrelor și claselor.
La țară, sunt problemele.
În mediul rural doar 2 - 4 comune din județele Iași și Vaslui au natalitate pozitivă și număr crescut de elevi (Lungani, ar fi pe primul loc), în rest, e jalea cea mare pentru că sunt comune întregi fără vreo naștere înregistrată în 2019. Că de ani de zile noi batem clopotul pentru măsuri urgente, că s-a sesizat mai tot ce înseamnă presă, că…mai sunt discuții pe ici pe acolo, dar…mulți, prea mulți de-ai noștri pleacă. E prea mare mirajul Vestului unde chiar dacă nu prea muncești ai bani destui. Că ai studii superioare dar ești muncitor la roabă e o altă discuție.
Văzând agitația de prin școlile vasluiene, mi-am mai redresat optimismul rău pleoștit de rărirea elevilor din școli, adesea noi-nouțe și abandonate din lipsa lor: sunt multe exemple în cele două județe. Cred că neexistând destulă populație școlară nici nu se poate să ne fie bine, pentru că dincolo de preocuparea pentru învățătură, majoritatea copiilor muncesc în ajutorul sau pentru părinți, pentru că altfel nu se poate: dacă tatăl, mama muncesc la sapă sau cu vitele, el, copilul, cum să nu pună mâna ca să învețe ce e munca?
Am spus-o de multe ori: fără muncă…nu se poate?!
[ add comment ] ( 1 view )
Odată cu luna septembrie se încheie și sezonul de sărbători colective sub genericul „Ziua comunei”, prilejul primarilor de a-și demonstra capacitatea de organizare și prețuirea concetățenilor. După cum se știe am încurajat întotdeauna acest mod de prețuire a conjudețenilor noștri, evident cu unele note critice: l-am „observat” pe molâul de la Stănilești, am văzut incompatibilitatea celui de la Moțca care pune mașini și corturi în fața scenei iar pe un întreg teren de fotbal se mișcau doar vreo câteva zeci de tineri, am văzut pe cei care „nu pot organiza” din comoditate acest ceva pentru comunitate. Preferăm festivismul în loc de incorectitudine, pentru că acolo unde mii sau zeci de mii de lei, ai Consiliului Județean se duc în mâna unor artiști cu renume aflați în „colectura” de vară, e blamabil și nu de lăudat, mai ales când lumea nu este mobilizată, nu știe sau îl sancționează pe primar: „dă-l în…cu ciubucarii lui”. Nu vreau să consemnez cuvintele aspre ale unor participanți de la Moțca, dar o analiză va veni.
Am evitat comuna Țigănași, cu un primar prea umflat de sine. Nu m-am dus nici în alte părți cu primari…înșelători.
Am participat la câteva „zile” din cele două județe. La Bălțați s-a emis părerea că o asemenea manifestare e „ZI IDENTITARĂ” adică o caracterizare pentru publicul exterior a tuturor celor din comună. Și ing. Aștefanei, reușește de ani buni o excelentă mobilizare a forțelor și vârfurilor intelectuale locale.
La Cristești m-am bucurat îndeosebi pentru complexitatea modurilor de atragere-participativă a publicului prezent, de buna organizare, de prestanța unui primar care asudă pentru ai săi: complet și foarte bine, ec. Costache Bolohan.
La Rediu e o prezență a populației și a consilierilor rară, o organizare ușor comparabilă cu a altor primari. Vasile Haidău crede că lumea îl iubește, noi am întrebat și am ajuns la concluzia că și pe fiul său Cătălin lumea îl apreciază destul. Răsplata comunității e evidentă și compensatorie pentru deceniile pe care primarul s-a străduit să îmbogățească o prăpădită de comună, devenită model astăzi.
Gârceni,o comună cu sufletiști în primărie și în sat: mă gândesc la Mircia Scutelnicu slujitor toată viața al oamenilor de aici, la fiul său Sorin, azi primar, mai prudent dar tot cu gândul să le dea exemple la oameni, la fiica sa Miruna, doar în clasa a VI-a dar, clar, un talent. Desigur, că vom mai scrie despre ei. Sărbătoarea comunei îi onorează cum și trebuie.Vă invit să urmăriți interviul cu cei doi prieteni primari, la vreme de seară.
Dintre concluzii:
Cine nu vrea, nu poate, nu știe…nu organizează.
De regulă e un program complex ca spectacol în care se încurajează și valorile locale;
Anul acesta a fost mai puțină lume ca altădată, poate și din cauza căldurilor mari din cea mai călduroasă lună, august în loc de iulie.
[ add comment ] ( 1 view )
La a XXXIV-a carte pot înștiința că volumul de peste 514 pagini cuprinde mențiuni despre ceea ce am reușit să aduc valoros în Vaslui, acolo de unde pleacă multe creiere şi este întotdeauna nevoie de intelectuali.
Dumitru V. MARIN
Doar cei care nu-l cunosc (încă) pe domnul profesor dr. Dumitru V. Marin s-ar putea uimi de faptul că în acest an, ajuns puţin dincolo de jumătate, domnia sa a scos de sub tipar patru volume: 101 vasluieni pentru 100 de ani, Liceeni la PoduBacău, Marin D.V. Vaslui din seva istoriei şi, la doar două luni după:
111 valori naţionale într-un secol pentru Vaslui. Sigur se vor găsi şi cârcotaşi care să spună că de fapt efortul creator a fost înlocuit cu efortul, mai mult didactic şi organizatoric, de prezentare a unor materiale cu caracter memorialistic sau că paginile scrise în acest interval, aproximativ o mie trei sute, îl aduc în atenţie doar pe publicistul D.V. Marin şi nicidecum pe scriitorul cu acelaşi nume.
Perfect de acord şi chiar respect astfel de opinii dacă ele ar apărea. Numai
că, pentru a edita o mie de pagini cu caracter memorialistic ai nevoie de materialul necesar. Iar aici autorul face o demonstraţie credibilă a evenimentelor la care a participat direct şi care merită atenţie. Mă voi referi doar la cel mai recent volum: 111 valori naţionale într-un secol pentru Vaslui. A prezenta cititorului întâlnirile deloc imaginare ale reporterului Dumitru V. Marin cu personalităţi de diferite sociale calibre de la regi la preşedinţi de state, primminiştri, înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe ori Catolice, scriitori şi poeţi de referinţă ai ţării, oameni care au cunoscut succesul pe terenul de fotbal sau de tenis, academicieni, universitari cu activitate de zeci de ani la catedră, inventatori sau militari cu grade înalte, actori şi economişti cu idei strălucite, profesori cu zeci de generaţii trecute prin experienţa educaţiei de ţinută (enumerarea este într-o ordine absolut aleatorie) înseamnă cel puţin două lucruri: că reporterul a avut acces la surse, ceea ce chiar nu este chiar la îndemâna oricui şi că, în zeci de ani, a trăit neodihna pasionantă a celui dăruit
profesiunii. A traversat aproape cu frenezie prin vâltoarea evenimentelor, sa
intersectat cu ele şi le-a consemnat pentru viitorime. Cât de mult contează activitatea unui asemenea om o putem afla de la cei dinaintea noastră, aceia care ne-au lăsat amintirile vremurilor lor, sau poate de la urmaşii noştri cei care vor şti să aprecieze, eventual să folosească informaţiile primite pe această cale.
La pagina optsprezece a volumului aflăm că profesorul D.V. Marin îşi auto asumă calitatea de „jurnalist, fără nici o îndoială, cel mai mare din istoria culturală a judeţului Vaslui”. Voi avea motive să mă îndoiesc sau chiar să neg
această autoasumare doar atunci când un alt publicist va susţine, cu dovezi, contrariul.
Până atunci îi doresc domnului profesor ani mulţi şi sănătate pentru că
toată munca domniei sale are o puternică reverberaţie asupra a tot ce înseamnă
activitate culturală în oraşul inimii sale, Vaslui.
Mihai BATOGBUJENIŢĂ
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
