Despre TĂCEREA NEAGRĂ a acestor zile – luni – ani nu prea se bizuie nimeni să scrie pentru că, ori nu are curajul, ori nu vede. Că perioada aceasta e pe deplin nefavorabilă libertății spirituale (deși nu sunt războaie când inter arma
silaent musae) încercăm să comentăm mai jos. Ce e TĂCEREA NEAGRĂ? E o modalitate autoimpusă de non combat verbal și spiritual, de evitare din frică a spiritului polemic și de contradicție, de situare într-un mod îngenuncheat în fața atotputernicilor zilei, pe care din spaimă existențială (să nu ne pierdem serviciul) îl adoptăm în defavoarea noastră existențial – spirituală. De ce să-l combat pe cutare președinte (care e un tâmpit) dacă el are puterea și printr-un
gest mă poate da afară sau îi hotărăște pe subordonați să mă izoleze în multiple feluri, să-mi creeze neplăceri sau pagube financiare. Eu sunt sau mă simt cu mult mai capabil, pot să-l critic sau să-i descopăr multe defecte, dar din dorința de liniște (de fapt păstrarea avantajelor sociale – slujba) prefer să tac și atunci când mă umilește, că, deeh, e omul care mă lasă la pâinea necesară. Și mai pernicios: „ce am eu cu omul, nu e libertate?” deși acțiunile ipochimenului mă lezează în multiple feluri. Imediat după 1989, ca o revărsare a libertății de opinie sa manifestat DECENIUL DUȘMĂNIEI prelungit spre două decade. Sau certat atunci mamă cu fiu, frate cu frate, om cu om… Sa văzut cam cum mai e cu dragostea în familie și în societate. Sub influență occidentală și mai ales ca efect al migrației românilor, apele sau mai limpezit, sau reconstituit ierarhii, sa înțeles cam cum e cu valoarea socială. Numai că a cam dispărut siguranța unui loc de muncă. Ei, pentru a-și asigura hrana, omul renunță la libertatea de gândire, de sesizare, de comentare și mai ales la cea de expresie. „Să nu spui că știi de la mine”, se asigură el că nu va fi „descoperit”, că astfel îi este respectată TĂCEREA care-l aliniază, pernicios, între necuvântătoare, cu creierul la cutie. Pe care (atitudine), pentru că exprimă frica de opinie, frica existențială, frica de creație, clară în această perioadă, o numesc, îndreptățit, zic eu, acum la 30 de ani de la Revoluție, pentru că lipsește scânteia progresului, TĂCEREA NEAGRĂ.
[ add comment ] ( 1 view )
Peste 2 săptămâni, adică joi, 27 septembrie, ne întâlnim la o altă acțiune de mare răsunet cultural: Simpozionul național PRESA LOCALĂ ȘI CULTURA NAȚIONALĂ, la Biblioteca Județeană Vaslui, între orele 11 – 14. Evenimentul este consacrat împlinirii celor 22 de ani și o zi de la apariția primului nr. al ziarului Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău, pe 26 septembrie 1996, a lansării nr. 15 din Meridianul Cultural Românesc (din 8 febr. 2015 și până în prezent, cu
aproape 450 de colaboratori din toată lumea), și cu intenția de a lansa încă vreo carte. Din nou în organizare privată, adică fără vreun sprijin de la vreo oficialitate locală, bazat pe autoritatea noastră în cultura locului și a lumii. Am invitat unități școlare, instituții social-culturale, presă… Vrem să luăm co-organizatori Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Președintele D.D.
Glăvan a primit cu entuziasm propunerea. Programul va asigura intervenții ale unor mari personalități ale culturii naționale din București (s-a anunțat dl. prof. univ. dr. Al. Ionescu), Iași, Bacău și din jud. Vaslui. Ca de obicei, intrare liberă. Îmi exprim regretul că nu va fi prezent un foarte bun prieten al nostru din Geneva, d-l Ștefan Racovitză care este în țară, trece pe la noi în cursul zilei de astăzi, dar nu poate rămâne până atunci. Dl. Ștefan, cel înrudit cu domnitorii Racovițești (și vasluieni) conduce de mulți ani publicația Căminul românesc din Geneva, este unul dintre cei mai valoroși colaboratori ai revistei Meridianul Cultural Românesc, aproape număr de număr și un om de mare suflet! Vizita sa îmi dă prilejul să-i exprim mulțumiri publice, acum și aici! Considerăm că joi, 27 septembrie 2018, ne înfățișăm vasluienilor și nu numai, și vă ținem la curent cu desfășurarea, într-o organizare a noastră, cu un alt moment cultural de prestigiu care să susțină prezența urbei noastre pe harta culturală a lumii. Cam cu 1 la mie ca cheltuieli, noi realizăm cu mult mai mult decât acei care zdrobesc milioanele județului în tot felul de fușeraie. Dar asta e o altă problemă de discutat îndelung. Deocamdată vă înștiințăm pe toți cei care vreți să fiți prezenți.
[ add comment ] ( 1 view )
În fiecare număr de până acum, din M. C. R. am consemnat momente din adevărata rezistență anticomunistă dintr-un areal bine cunoscut, cel din jurul Tecuciului, un oraș din județul Galați, România. Am vorbit despre Vasile Cernat (21.02.1909 – 20.09.1990) cel îndelung prigonit, bătut și ascuns prin 8 închisori din România (și, cât stuf a cules!) am consemnat amintiri și mărturii despre alți câțiva din Țepu, Furceni, Podu Turcului, Giurgioana, Răcușana, Căbești ș.a., fără a insista asupra momentului colectivizării care a distrus agricultura tradițională. Am reprodus cuvinte, întâmplări din viața lui Alexandru Chiriac, Jănică Mocanu, Constantina Mândru (1915 – 1996) ș.a., din Țepu. Jănică Mocanu, zis Zazu a trecut la cele veșnice pe 7 august 2018 (n. 20.03.1937) bolnav, suferind fizic și moral pentru că n-a apucat să vadă democrația în formele ei normale. La câtă bătaie a luat de la securiști, poate merita să se bucure de ceva prețuire, recunoaștere, respect, poate și bunăstare față de cât a muncit. Se răresc dovezile vii despre ce a fost greu în istoria țării.
Mai trăiește venerabilul Alexandru Chiriac (n. 24.01.1927, fiul lui Petrache = Vasile, în acte), de a cărui existență, luciditate, vigoare, merită să ne bucurăm, deși a trecut de 91 de ani. Personal mă întristez că n-am destul timp să-l exploatez ca sursă de informații pentru viața socială românească răstimp de peste 7 decenii. Mă mai întorc cu gândul la Vasile Cernat, sergentul curajos care a scăpat din ghearele sovieticilor, de prizonierat, 61 de ostași români care n-au ajuns în Siberia, forțând cu un curaj al disperării încercuirea trupelor de la Cotu Donului, moment hotărâtor în bătălia de la Stalingrad. Am găsit la Zmeu-Lungani, jud. Iași, un supraviețuitor, în mai 2018 (!), Dumitru David, care confirmă faptul descris mai sus, ca martor ocular, el fiind dintre cei scăpați cu viață (vezi, Cotitura de la Cotu Donului, în M.C.R./nr. 14). Vasile n-a murit acolo, n-a murit în închisorile comuniste, ci imediat după 1989, ucis de o vecină cu bâta în stomac. Un erou cu o moarte prozaică. Omul acesta, decorat de 3 ori pe front, n-a prins decât câteva zile de speranță în libertate, după Revoluție. Poate, de aceea evocarea faptelor sale se impune să continue!
[ add comment ] ( 1 view )
Călătoriile prin diverse țări ale lumii îmi permit să meditez asupra viitorului limbii române, asupra destinelor poporului român, asupra existenței diasporei, etc. Observațiile de la fața locului îmi prilejuiesc niște concluzii neașteptate. Dintotdeauna poligloții, adică îndeobște oamenii de cultură aleasă, erau prețuiți pentru felul în care puteau comunica dintre cunoștințele lor sau ale altora pentru mulți alții. Enciclopedistul Dimitrie Cantemir, fost și domnitor al Moldovei, (1710-1711) cel care ne-a lăsat celebra Descriptio Moldaviae (cu prima hartă a Moldovei, de pe timpul lui Ștefan), iar lumii, Istoria Imperiului Otoman (Incrementa atque decrement Aulae Othomanicae) știa 11 limbi și a comunicat mai ales în limba latină, drept care Leibnitz îl considera „rege între filozofi și filozof între regi”, emblemă pe Inscripția în marmură din Paris, Ecole des hautes etudes; înaintea lui, celebrul Nicolae Milescu Spătarul… ambasador
româno-rus în China, mai aproape de vremurile noastre pașoptiștii (V. Alecsandri a fost un poet uriaș, M. Kogălniceanu și mai ales Titu Maiorescu erau mari învățați). Mihai Eminescu, format la cultura germană din care citea în original pe Schopenhauer sau Kant și în afară de limba română pe care a modelat-o după chipul și talentul său imens, cunoștea mai multe limbi, deci era, și el un apreciat poliglot. Despre N. Iorga, ce să mai spunem? Evident într-o limbă literară evoluată, model. Dar:
Azi, chiar și cei plecați pe alte meridiane ale pământului trebuie să se descurce cu mai mult decât limba română, oriunde ar fi, pe mare sau pe uscat. Astăzi ar fi peste 3.000.000 de români în lumea mare; aceștia trebuie să învețe să nu moară de foame, iar unii să descopere cheia succesului material, uneori, rar, spiritual. Nu-mi închipui că un emigrant în Italia știe numai româna și italiana, deoarece comunicarea se face și în engleză, fapt observat și la Paris, și în Germania, Ungaria, Rusia, pentru că nu numai în Uniunea Europeană, ci pe tot globul, limba de comunicare este cea engleză (și ea supusă unui vizibil proces de modificareîmbogățire). Așa că, în China, Japonia, S.U.A., Australia emigrația trebuie să vorbească cel puțin 3 limbi. Mai concret, așa se întâmplă în Canada: Chiar în provincia Quebec (și Gaspezi…) unde se vorbește franceza
înțelegerea se parafează în limba engleză. Dar fiecare emigrant (sau rezident) mai știe limba „de acasă”, oricare ar fi aceea marocană, guineeza, indiana etc. Cum am văzut într-un editorial, căsătoriile interrasiale, interreligioase, „internaționale” îi obligă pe fiecare să mai știe chiar și ceva din a 4-a limbă, adică „pota Parth” nepotul nou prin alianța matrimonială cu nepoata Codruța, comunică prin engleză sau franceză, învață cuvinte românești și le mai știe pe cele din India (din care o învață și pe Codruța câte ceva). Dar dintre cei peste 300 de oameni cu care am venit în contact în iulie-august 2018, nu există niciunul să nu poată comunica în 3 limbi. Singurul loc unde se oficiază slujbe religioase, indiferent de orientare (hindusă, coreeană, chineză etc. etc.) într-o singură limbă este locașul de cult, pentru români, biserica. Și nici atunci nu e chiar așa pentru că mai vin și alte nații, și, acelea trebuiesc lămurite, atrase, interesate!
De ce scriu despre aceste observații directe ?
Globalizarea sub imperiul banului este realitatea prezentă până și la poli. Am rămas uimit că la o nuntă din Montreal au fost prezente 18 naționalități din toate continentele (la Vaslui, doar 2, la București 5…6). Există, însă, clară, prin revers și tendința de unificare lingvistică, o reducere a vocabularului la strictul necesar pentru noțiunile de bază, pentru problemele existențiale. Sunt de aceeași părere cu academicianul Eugen Simion care zicea că foarte curând va dispărea majoritatea limbilor pământului, rămânând ca engleza ultratransformată să acopere nevoia de comunicare interpersonală. Oarecum paradoxal, tocmai amestecul limbilor, religiilor, naționalităților va conduce la o asemenea simplificare, la abandonul particularităților, a metaforei, a poeziei din fiecare limbă: un emigrant-slujbaș își poate permite să nu știe ce vrea patronul în limba lui? Unde s-ar putea afla o asemenea situație? Noi, românii, ne plângem că vom fi năpădiți de țigani… dar, realitatea e mai periculoasă, căci vin pe aici toate culorile, rasele, obiceiurile, religiile și… noua cultură existențială, pe bază de bani! Deja Euro este monedă unică în U.E., dolarul american este și în Canada și tot continentul american, alte monede n-au căutare în schimburile valutare. Revenind la „comoara în adâncuri înfundată” văd că și pe teritoriul național se extinde comunicarea în alte limbi. Faptul nu poate fi decât în dezavantajul individualității românești, a limbii vorbite, a gramaticii, a fondului principal lexical etc. Trilingvismul este deja o prezență de zi cu zi, chiar dacă nu prea apăsătoare, mai mult acolo, mai puțin la noi. Oare, toți cei care mereu vin, vor fi poligloți sau doar cei care suportă pentru câțiva ani (puțini ani, pentru că există televizor, calculator, telefon, nu izolarea de aproape 2000 de ani care să permită transformarea latinei în română) trecerea de la comunicare poli-lingvă la prăpădenia care ne așteaptă! Pare un drum fără întoarcere, spre robotizare și sărăcie sufletească?! Așa s-ar explica și primirea noastră, a Meridianului Cultural Românesc, entuziastă în străinătate. Din păcate, înscrierea noastră și a Meridianului Cultural Românesc în frontul apărării limbii române între granițele ei actuale, adică pe tot globul, pare o bătălie dinainte pierdută. În marea luptă cu BANUL, oare, sensibilitatea=metafora mai poate învinge?
[ add comment ] ( 1 view )
Martor ocular în Montrealul zilelor noastre (august, 2018): pentru aproape 55.000 de români din Montreal sunt 14 parohii cu 13 preoți (în august a decedat un preot) care oferă momente de românism unui număr nedefinit de practicanți ai acestei religii. Printre cei care tot speră că „viitorul sună bine” se află și S.S., părintele Ioan Ceaușu, nașul lui Sergius Lucian Marin, de 10 ani în Canada, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu. Despre ce am discutat cu părintele, într-un număr viitor. Acum, în anul Centenarului, consemnăm că peste câteva săptămâni, Biserica „Buna Vestire” din Montreal împlinește 100 de ani, și, pare a fi cel mai vechi locaș de cult ortodox, din Canada, care se constituie ca o dovadă peremptorie pentru existența unei diaspore a acelui timp în această parte a lumii, și, o mărturie clară a prezenței românilor pe acest tărâm al făgăduinței, visat și vânat de multe generații. După cum arată și înfățișarea exterioară, evident și ordinea interioară, monumentul acesta se integrează grijii permanente a românilor de pretutindeni pentru religia lor. „E un monument orientativ pentru noi, toți cei de aici” zice ing. Sergius Lucian Marin, un cunoscut sprijinitor al bisericii lui Ioan Ceaușu. Construcția s-a încheiat cu puține zile înainte de 1 decembrie 1918 (octombrie), și nu știm dacă avea vreo legătură cu ce se întâmplase la Chișinău pe 27 martie 1918 (când Sfatul Țării votase Unirea cu România), ce se întâmplase la Cernăuți, sau ce se pregătea la Alba Iulia când circa 100.000 de oameni vor să se unească pe veci cu țara mamă, la 1 decembrie 1918. Dar nici nu poate fi o pură coincidență, așa că putem integra această participare românească de la așa o mare depărtare (peste 7.000 de km) într-un avânt social-patriotic de anvergură mondială cu elementele particulare românești. Este mai mult decât un ecou al timpului într-o zonă îndepărtată, clar ca o exprimare național-patriotică peste hotare. Era o materializare a unor inițiative de prin 1913, aprobate de autorități pe 19 febr.1914. Biserica a fost vizitată de Regina Maria în 1926 și de autorul articolului de față, în 2018, care constată o mobilizare înspre aceeași reunire a celor de aceeași limbă, credință, aspirație, evident fără nici o conotație a unificării româno-canadiene ci exprimare a nădejdilor împlinirii spirituale spre care se nădăjduiește și astăzi, exprimată și de Alex Cetățeanu, cunoscut promotor al culturii în limba română și, când, episcopul Canadei și Americii de Nord, P.S. Cassian crede că „viitorul sună bine”. Aflu că pentru luna octombrie 2018 se pregătesc manifestări culturalspirituale, adunări aniversative și editarea unei lucrări, care le este oferită enoriașilor cu prețuri între 25 – 50 dolari canadieni. Știind de la fața locului entuziasmul cu care românii din Canada se apleacă asupra tradițiilor vechi, pertinența prețuirii ortodoxiei, dorința de păstrare, încă cel puțin un timp a limbii strămoșești, este de așteptat o împlinire a acestor eforturi. Ar fi alt efort de comunicare în limba română într-o țară a trilingvismului autohton adică franceza ca limbă de comunicare în Quebec, engleza în Toronto și o bună parte a acestei țări imense, și a limbii române ca mod de comunicare în familiile românești emigrate. Ca și în Europa, ca și în România, BISERICA reprezintă un factor esențial de păstrare a limbii naționale chiar dacă nu mai putem preciza care sunt granițele ei actuale.
Biserica românească din Montreal, chiar cu organizarea ei „ambiguă” de astăzi reprezintă dovada cea mai statornică, cea mai vie, cea mai dătătoare de speranțe că, cel puțin un timp, măcar în familii se va perpetua ca element de civilizație și expresivitate limba românilor de la 1918, cam aceeași și în 2018. În anul Centenarului, diaspora din Montreal nu lipsește, astfel, de la Sărbătoarea Națională a întregului popor român.
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
