Mai amintim că acestui sat, oamenilor și bisericii sale
i-am consacrat monografia Giurgioana – Bacău, Sat-Biserică-Oameni, Pim, Iași, 2011, 169 pagini, și să constatăm triști că în prezent mai locuiesc circa 20 de familii din cele peste 300 de odinioară și că satul e în accelerată destrămare.
Zile grele duce aici, familia preotului Vasile Dulhac, el însuși un preot în vârstă, nevoit să alerge în 6 sate pentru a reuși o pastorație în regim de navetă. Norocul său e că are o preoteasă foarte înțelegătoare, bună cântăreață de strană și
femeie de înțeles, ca și preotul, de altfel.
Am asistat la slujba de „Sf. Mihail și Gavril” din biserica destul de proaspăt re-pictată, bine întreținută, în mijlocul unui țintirim cu cele mai vechi cruci, înainte de 1800, pentru că aceasta a fost ridicată pe locul vechii biserici din piatră, atestată în 1802, cu sprijinul răzeșilor și a boierului Gheoca. Familia mea este atestată în 1774.
Am „înregistrat” prezența slabă a foștilor mei consăteni, am cercetat fețele oamenilor necăjiți care exprimă suferință și regret, pentru că lumea e plecată, tineri nu se prea se mai află, copii sunt tare puțini. Și când mă gândesc la anul când am
plecat și eu la gimnaziul din Podu Turcului, în total 93 de copii navetiști pe noroaie mari, nu am cum să nu regret acele
vremuri. Erau sute de vite și alte sute de oi, capre, cai, creșteau oamenii porci și tot felul de păsări de curte, „topeau” la baltă chitele de cânepă și in, sau scoteau borangicul scump de pe urma gogoșilor de mătase, iar noi, copiii făceam tot felul de fluiere, țignale, cetere, cornuri, drâmbe, sau alte instrumente populare… Am mai apucat vremea când pe o scoarță de căruță în chilere erau în stare de funcționare arme răzeșești, inclusiv pistoale, în fiecare gospodărie.
Giurgioana de atunci, ca și răzeșia (de pe vremea lui Ștefan) au dispărut astăzi.
Până și cimitirul e pe jumătate părăsit.
Vă mărturisesc, vouă, cititorilor: în amintirea părinților mei Vasile și Mărioara, că, am ridicat o cruce din piatră pe mormântul lor, pomenindu-mă și pe mine ca fiu al satului a cărui amintire am purtat-o prin toată lumea.
În acest timp de toamnă călduroasă am meditat asupra destinului uman, al locurilor, a țării și mă întorc din nou la ideea că și românismul și limba română sunt la mare cumpănă. Oaza de latinitate se topește rapid în tumultul globalismului, unde banul repede trecător rămâne singura posibilitate de re-amintire. Dacă…
Crucile?
Doar pentru un timp scurt să mai amintească de trecerea unor suflete cu trup prin acest hău numit istorie și țară.
Crucile și cărțile, care să amintească mai târziu că unii n-au trăit degeaba.
[ add comment ]
Puterea corupe sau înnebunește.
De o bucată de vreme am constatat acest fenomen regretabil: primarul de la Bogdănița s-a brutalizat, cel din Tătărăni s-a urcat ca scroafa-n copac, alții au devenit sfinții localităților și unii o iau razna de tot, ca acest Moraru din comuna Ștefan cel Mare – județul Vaslui.
Pe 31 octombrie curent a fost convocată o Ședință de Consiliu local, prin sms, fără ordine de zi, fără alte precizări. Probabil că Moraru știe că ramoliții pe care-i tot trage după el de ani buni, vor vota, ca întotdeauna, cu ochii închiși. Vreo 2, însă, din PNL tot fac sesizări că primarul nu respectă legea. Și, n-o respectă!
Ajunși în Căminul Cultural, în pofida oricărei bune cuviințe, a respectării Legii (544/2001), a oricărei ospitalități, „împăratul” local n-a așteptat nici să se deschidă oficial lucrările, nici să ceară Consiliului, oficial, să interzică accesul presei, le-a ordonat anchilozaților să voteze evacuarea presei. Cum bătrânii aceștia depind numai și numai de Moraru, au ridicat mâna de vreo 3 ori pentru interzicerea oricărui alt asistent, deși LEGEA e clară: (2) Autorităţile şi instituţiile publice nu pot interzice în nici un fel accesul mijloacelor de informare în masă la acţiunile publice organizate de acestea (L.544).
Nebunul acesta care crede că avioanele care au zburat pe deasupra comunei au oprit ploile, acesta care și pe 23.03.2022 a procedat întocmai la fel, crede că face legea (adevărul e că chiar el „face” legea în comună, că nu are opoziție puternică) cam cum și-o dorește. Deci a dispus și coordonat evacuarea presei și a unui Consilier județean, fără vreun motiv, de fapt anulând existența Consiliului local condus de un fel de nimeni, Lungu Sorin, președinte de ședință. Uzurparea de calități oficiale operează, aici.
Fostul cărător de roabă, ajuns viceprimar, apoi primar și bine ocrotit de Mitică Buzatu, chiar mare fermier, e stăpân absolut în această comună. Contează că s-a pricopsit cu un proces de presă? Prin expresiile folosite la adresa celui mai mare
jurnalist vasluian din toate timpurile se dovedește un mocofan de soi: nu știe nici de respectul pentru vârstă, nici pentru
valoare, nici chiar pentru funcția sa. Cum să se comporte ca un porc, un primar? Iată, Moraru… poate!!!
Să credem că Moraru a dat numai de proști în comună?
Concluzie, pe scurt: prostul nu poate fi decât fudul, prăpăditul ajuns bogat și primar în sat se crede împărat, iar Moraru din „Ștefan” e un deplin mocofan.
Vom reveni.
[ add comment ]
Mare noroc pe unii oameni, chiar și când intelectual nu mai pot reuși mare lucru, pentru că au putut odată, să fie chemați să îngrijească o carte.
„Eu am selectat textele și oamenii, dar unul s-a impus cu forcepsul” zise el într-o adunare publică vrând să dea raportul foștilor săi protectori cum de l-a scăpat pe cel mai mare ziarist vasluian printre co-autorii volumului aniversativ.
Măi, să fie… am rămas mirat-mirat; dar acolo n-am reacționat de loc, pentru că simpozionul se desfășura normal, deși mi s-a dat cuvântul… ultimul. Asta pentru că „neicusorul” ajuns să împartă gloria spre localnici s-a manifestat vizibil împotriva lui Ionel Bordeianu, directorul Casei de cultură a sindicatelor care a găsit fondurile necesare pentru a tipări cartea. Crezând în acest p. a apelat la el ca la un specialist. Mare greșeală. Aș zice că singura, pentru că volumul „50 de ani/pași peste timp”/2022, 236 pagini, își atinge scopul reunirii contribuțiilor unor slujitori ai culturii vasluiene de-a lungul celor 50 de ani de la înființare, chiar dacă înseamnă în mare parte reîncălzirea cartofilor politici.
E o carte necesară pentru azi și pentru viitor, având în vedere că memoria publică joacă feste iar cea a cărților e destul de… veșnică.
A fost bătălie între finanțator și băgătorul de seamă, cine, cu cât, ce să corecteze sau să elimine, ce criterii să impună etc., etc. Până la urmă Bordeianu a ales calea corectă de a nu-l eli-mina pe reprezentantul cel mai autorizat din fluxul cultural pe care-l reprezintă de peste 52 de ani. „P.uicusorul” nu, și nu, dar... trebuia să-și primească tainul, deci a cedat în fața șefului. A ținut să spună public acest fapt. Canalia trebuia să dea raportul în fața celor care l-au promovat cândva.
Până la urmă, n-am nimic împotriva exprimării recunoștinței față de grupul viermuitor pe care-l reprezintă, dar mă tot mir, cât de departe merge cu „limbile creatoare” din epoca de aur pe care a slujit-o cu mare strălucire. Nu
exclud nici o stare specifică unei vârste înaintate, nici unei boli nimănui dorite.
De astăzi exclud orice referire la acest lingareț, pe care
l-am ajutat îndestul în viața lui ca să nu aibă ura vizibil manifestată și ascunsă sub mantia cuvântului scris. Îl repudiez. Să nu uit: împărțitorul la poștie, adică cel chemat să atribuie glorii de stradă unor contemporani ai săi (unii cu merite punctiforme), era treaz, nu ca Cetățeanul turmentat al lui Caragiale. Lista cu personalități foto-afișate pe pereții Casei de cultură Vaslui, între care doar el să strălucească e un atentat la valoarea necesară pentru acest județ. Mediocritatea nu poate promova mari valori, chiar contemporane, că așa nu
s-ar mai vedea de loc.
Mare baftă că l-a mai băgat cineva în seamă?!
P.S. Era să-i zic Praxiteles de Vaslui, dar îl jignesc pe sculptorul grec.
[ add comment ]
50 DE ANI/PAȘI PESTE TIMP Volum dedicat împlinirii a 50 de ani de activitate a Casei de Cultură a Sindicatelor „Constantin Tănase” Vaslui (Pim, Iași, 2022, 236 pag.)
– Spunem de la început: cinste cui a reușit să tipărească această carte, respectiv directorului Ionel Bordeianu, parțial cinstire unora dintre 41 de semnatari, nici un fel de considerație pentru redactorul de carte, ajuns un oarecare prin „credință”, stăruință, trădare, delațiune… – Era nevoie de această carte, fie și așa cum au realizat-o cei de la Casa de Cultură Vaslui, pentru a se marca și astfel un moment de avânt cultural rămas unic, din urmă cu peste ½ secol. Dacă, scripta manent.
– Condițiile grafice, foarte bune, dar și cu unele omisiuni ortografice și de bibliografiere de care nu se poate face vinovat decât „îngrijitorul” de carte care afirmă ritos că el i-a ales pe cei care să colaboreze, dar și că un cineva „s-a impus cu forcepsul”(!) deși el n-a vrut și n-a vrut. Cuvântul său, în care a hălăduit prin câmpiile albastre, a fost un excepțional element de obtuzitate, supunere, slugărnicie în fața celor care l-au promovat în perioada comunistă.
– ADUNAREA / Simpozionul / manifestarea de sâmbătă 8 octombrie a ilustrat eforturile unui inimos director care rezistă din 2014 în condiții de aspră austeritate și lipsă de sprijin financiar. Participarea unor directori de astfel de instituții și a președintelui Boaje, chiar și a oficialităților vasluiene (fiecare cu orgoliul mângâiat) dar și a altor vreo 40 de persoane a asigurat înălțimea comunicării publice.
– Străduința lui Ionel Bordeianu a fost vizibilă (organizare, bufet suedez, onorarea invitaților etc.) și invizibilă (ce înfruntări o fi avut omul să-și impună dorința de valorificare a valorilor locale/afirmate, certe, existente, în fața reprezentării spiritului clar comunistoid cu reprezentanți de seamă în sală). Calificativ, bun.
– Conferirea unor diplome, insigne, cărți, invitația la microfon, prezența unei formații artistice ar fi printre reușite. Câțiva dintre cei care le-au primit chiar că meritau, alți câțiva au fost clar favorizați și impuși pe listă.
– O gafă gravă: o expoziție de fotografii jignitoare la adresa marilor valori.
– A fost o ADUNARE de oameni în vârstă, fiecare cu junghiurile bătrâneții, foști, cu prea puțină creație contemporană. „Am visat” la grupurile de copii și tineri care nu-s mobilizați cum trebuie și de care bătrânetul actual se rupe pe zi ce trece.
[ add comment ]
N-am crezut niciodată că după frica de securitate va urma „tăcerea neagră” de după Revoluție și mai ales FRICA NEAGRĂ de astăzi, când fiecare-și teme locul de muncă (suflătorii în ureche, nu), mai toți se tem să-și exprime vreo părere, că, dee, să nu se supere șeful din mila căruia mănâncă o pâine. Dacă-l întrebi pe unul un număr de telefon, adaugă „să nu spui că-l știi de la mine”, dacă intri într-o instituție, te întreabă din partea cui vii, dacă ești adversar cu șeful… te-ai ars: nu știe, vorbiți cu șefu, dacă ești în dușmănie, repede trece în poziția de dușman (lașitatea, bat-o vina!).
Doar un exemplu: la Muzeul județean sunt vreo câțiva muzeografi de valoare, și eram prieten cu toată lumea. Din cauza opiniilor legate de incompetenta cea mai incompetentă pe care o cunosc (și sunt destul de avizat, nu?) acum, toți se tem să-mi răspundă și la un salut, prin preajma instituției (la care am cărat obiecte cu traista, la întemeiere) să nu fie văzuți pe camerele de supraveghere. Alt exemplu: oameni activi din preajma lui Buzatu care se uită primprejur înainte de a da mâna cu mine… Și alt exemplu: angajații primăriei care se uită mult-mult în hârtii (sau calculator) până să-mi răspundă. LE ESTE FRICĂ… FRICĂ!!!
Dacă ne întâlnim în altă parte toți sunt degajați și… prieteni vechi.
Asta din cauza criticilor de om independent și presă asemenea pe care le-am formulat împotriva tripletei groparilor culturii vasluiene.
Numai că este și un revers important: A CRESCUT MULT, CHIAR MULT, numărul celor care mă salută pe stradă, unde dintr-o sută cam 70 mă cunosc și recunosc. Concluzia: Independența mea de spirit mă costă financiar dar e cu asupră de măsură câștig la respect în teritoriu.
Reacții mari vin de prin comune: „chiar v-a dat afară, putoarea aia?”, „dom profesor, nu cred, chiar pe dvs?!”, „înseamnă că e proastă rău”, „și nu i-ați dat una să vă țină minte?”, „sunteți singurul din câți știu să meritați statuie, ăștia, ce vă fac?” ș.a.
M-au impresionat cei 180 de spectatori din sala Căminului cultural din Pădureni, când le-am fost prezentat, la Festivalul Umorului: s-au ridicat în picioare cu aplauze. Mulți primari se comportă cu demnitatea respectului, și, mărturisesc, mă simt bine, când văd „reușitele inverse” ale celor 3 care mă tot sabotează, ocultează, bârfesc, ori înjură. Îmi aduc aminte de o formulare plastică a unui primar deștept: când urmașii se vor întreba cine a fost Buzatu (sau Pavăl), răspunsul va fi sigur „acela de pe timpul lui D.V. Marin!”.
FRICA NEAGRĂ există, însă, din păcate mai adâncă decât în Deceniul dușmăniei când exista părerea că poți găsi dreptatea în altă parte. Acum, chiar că nu mai are cine să-ți facă dreptatea, nu care o aștepți, dar ceva-ceva să nu mori neîmbânzit. Minu Poede din Poienești, unul dintre eroii cărții mele cu reacții internaționale, Jale și eroism românesc, Iași, 2020,305 pag. este otrăvit de nedreptățile îndurate și înainte și după 1989.
I-am scris o scrisoare personală lui Pavăl… nimic, ură deplină. I-am scris o Scrisoare deschisă lui Buzatu care-o acoperă pe Mocanu. Acum chiar că a dat peste margini prin ordinul pe care l-a dat să mă scoată (oamenii lui) din Curentul cultural pe care l-am creat și susținut peste 52 de ani. O viață am realizat elemente culturale FUNDAMENTALE pentru cultura vasluiană. Sunt mult prea mici ăștia să țină cont decât de dușmănia lor feroce.
Să facă și ei ziar, TVV, radio, revistă internațională și mă duc în genunchi să-mi cer iertare. Dar… pot? (Ar fi putut mai mult un trădător personal…)
Pe câțiva care ar putea, îi înnăbușă frica neagră de astăzi. Iată de ce hemoragia materiei cenușii de pe aici spre lumea mare va tot continua.
[ add comment ]
Calendar
