rachete, calculatoare, vapoare, avioane și institute de cercetare, toată populația de pe glob nu reușește să lupte eficient împotriva unei creaturi fără viață periculoase și invizibile.
Indiferent ce credem despre cauza care ne-a adus aici, se dovedește că omul nu le poate face pe toate. Pe rând:
Religia nu l-a ajutat pe om nici împotriva ciumei, nici împotriva holerei, nici împotriva gripei spaniole sau ciumei bubonice, nici măcar împotriva scarlatinei și „cori-ul” (Rujeolei) dar a jucat un rol pozitiv că a deschis o fereastră a speranțelor pentru vii sau pentru cei din preajma morții. La fel când tot felul de călugări adunau morții în căruțe și-i aruncau în gropi comune, turnând var peste ei.
Toate molimele până în zilele noastre au fost combătute cu var stins și mai ales nestins și cu alcool, indiferent că s-a numit rachiu, coniac, palincă sau altfel. La noi există filmul Ciulinii Bărăganului cu un asemenea exemplu. Cel mai recent exemplu de epidemie distrugătoare a fost cea de după Război, tifosul exantematic, care și-a dat mâna cu seceta și cea mai cruntă foamete din Moldova anilor 1946-1947.
Au fost mult mai multe victime decât au produs războaiele de pe urma cărora și-au tras și originile.
Am informații directe de pe tot mapamondul, mulți dintre cei 585 de colaboratori ai noștri descriind nenorocirile de pe la ei, și confirmând neputința autorităților și a cercetătorilor de pretutindeni. În Canada se lucrează cât se poate de acasă într-o țară închisă, din SUA urmărim aproape în direct grozăviile de acolo, din China se varsă nenorocirile, de prin Africa știm câte ceva, iar din Europa cea deșteaptă curg informațiile cele mai aspre.
Nu sunt cercetări pentru vaccinuri, deși se împlinește curând un an de la primele semnale.
Nu e o politică de stat nicăieri sau sunt anumite secrete sau pericole care trebuie acoperite cu orice preț…?
Drept care toate – toate – guvernele își masacrează bugetele să oprească contaminările, izolările, carantinările, morțile, și cât de cât prăbușirea economiilor naționale și ale celor aliate. Cel puțin
Guvernul Orban a căzut de sacrificiu după jaful PSD și oamenii ăștia nu știu ce să mai facă să fie bine întregului popor român care trebuie să-și primească expatriații acasă, necăjiții de pe oriunde au ajuns.
Îl compătimesc, îl respect imens pe dr. Nelu Tătaru, un penelist vasluian pe care l-am criticat aspru și des, că a intrat într-o bătălie cu molima înfiorătoare deși el este chirurg. Și BUN.
Vreau să-l încurajez atât cât pot și prin aceste rânduri pentru curaj și abnegație (că înaintașul său a șters-o englezește), pentru că în fapt el poartă toată greutatea acestui război VIZIBIL NUMAI DIN PARTEA APĂRĂTORILOR vii, împotriva unei „lumi”invizibile moarte și care aduce MOARTE. Cândva moartea venea cu coasa, acum vine cu Covid 19, nu știi de unde, când și cum.
Doctore Nelu Tătaru…să reziști, te rog. E bine că-l ai pe-aproape pe Arafat și pe Cercel..E bine că Ludovic Orban e și mai aproape, preluând impactul cu publicul înfricoșat. De ce naiba unii o tot dau pe politică, de ce vipera asta de Victor Ponta își bate joc de acest neam, ca și Tăriceanu, ca și Ciolacu.
Lumea zice ușor: să-i ia dracul pe toți că se hârâie prin gard.
Putem să nu observăm că singurii care se bat în acest război sunt Orban și ai lui ?
Poate că scăpăm cu bine cât mai mulți dintre noi…!?
[ add comment ] ( 1 view )
Va să zică tot globul e în mare fierbere, mai mult, în război, un război mondial cu un dușman nevăzut, chiar necunoscut,care lasă multe morți ca urme. Prin război, luptă, bătălie, înțelegem cel puțin 2 tabere, fiecare cu puști, tunuri, rachete (ferească Domnul), acum cu drone care să facă mult zgomot, să distrugă mult din dușman dar să nu-i omoare pe toți, că învingătorul nu mai are ce stăpâni. Ar fi deci… la vedere. Și, poate, în numele unei idei, a unui ideal care să nu fie doar grija de stomac și mărire.
„A lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea” filozofa M. Eminescu, găsind că motorul social din toate timpurile este apropierea intimă dintre sexe ori/combinat cu/aspirația socială (mărirea în societate). Se justifică această filozofie schopenhaueriană, chiar pentru toate timpurile.
Războaiele nu lipsesc în vremurile noastre chiar dacă pentru noi, românii, e liniște. Ne mai războim între noi…
Am spus că acest virus poate fi rezultatul celor avizi de mărire care tot căutând mijloace de dominație, l-au scăpat de sub control, și acum o lume întreagă nu-l poate combate; prostul care aruncă piatra și mulți deștepți n-o pot opri. Constatarea e clară, Covid-19 este acum dușmanul nr. 1 al oamenilor de pe întreaga planetă.
Pentru cine nu știe (dar, cine, acum în era informațională?), pe toate continentele (și în Antarctica?) s-au închis școli, universități, unități de cultură, competiții sportive (s-au amânat până și Jocurile Olimpice) și unități productive, temporar, dar… apare că pe lung timp!
S-a tot vorbit de război biologic și această pandemie apare cu aceste… presupuneri. Dar e toată lumea cuprinsă, chiar toată, și nu putem merge pe principiul că scapă cine poate, mai ales că există riscul să dispară mințile cele mai strălucite ale timpului.
Rugile către Domnul nu ne ajută.
Bogăția, fastul, beția, furia sexuală, călătoriile nu ne ajută (dimpotrivă).
Legile… nici vorbă, că dușmanul e orb (nu numai justiția), atotputernic, invizibil. Tot la oameni e vreo nădejde.
Putem face altceva decât cum spun conducătorii?
[ add comment ] ( 1 view )
Un caz oarecum singular este al lingvistului și folcloristului Ovid Densusianu, profesor universitar, și el promotor al unei noi direcții mai ales în cercetările folclorice. Nici contemporanul său, prof. univ. Giorge Pascu de la Iași nu era de loc agreat, dar Densusianu (1873-1938) era chiar izolat și în lumea științifică, și de simboliștii pe care-i promova și de către folcloriștii romantici în frunte cu Tudor Pamfile. Și, acesta din urmă chiar era o forță în direcția inaugurată de Hasdeu aceea a înfăptuirii culegerilor care să arhiveze „firișoarele de aur” ale creațiilor populare, ale Mitologiei (are 3 unice realizări) ale cercetărilor etnofolclorice.
Amărât, Densusianu filozofa. „Învățătura, cultul slovei/Înțepenirea-n ochelari/Pe lângă voi viața trece,/ Râzând de voi, bieți cărturari” și s-a „bucurat” de o izolare socială greu de intuit astăzi.
Între cele două Războaie Mondiale, profesorul vasluian de la Liceul Mihail Kogălniceanu, Constantin Capră s-a bucurat de un tratament asemănător deși a fost director de liceu și primar în timpul războiului. Într-o destăinuire, la Vaslui, cu foarte puțin timp înainte de deces, (era însoțit de doamna sa, tot profesoară, care îi mai repeta în ureche ceea ce nu pricepea prea bine la vârsta sa înaintată), a afirmat că a fugit din Vaslui și din cauza dușmăniilor și pentru că se aștepta să fie urmărit ca fost primar, drept care s-a refugiat prin
Oltenia (dar tot a făcut ceva pușcărie). Aproape în aceeași situație s-a aflat profesorul și excepționalul orator Vasile I. Cataramă care a făcut destui ani de închisoare pentru a putea fi declarat erou. Ani mulți, omul acesta a trăit fără să predea la catedră, foarte izolat mai ales de colegii săi care evitau fie să-i și vorbească, deși era un om blând (dar cu principii). Era și teama insuflată de regim, dar și o invidie descalificantă a acestora pentru știința, pregătirea, talentul său de om de catedră (ori ca publicist și scriitor).
La nivelul potrivit (actual) situația se repetă în contemporaneitate, (la Iași cu Ion N. Oprea), la Vaslui, unde există de decenii un grup cu interese prea strâns legate să permită intrarea altcuiva decât ca servitor sau delator. Și înainte de Revoluție și un timp, după, conducătorul acestuia era Constantin Alexandru, sprijinit de Georgică Alexandrache, profesor de Socialism științific, de altfel un bun director de liceu, apoi Al. Mera. Era cumplit de greu de pătruns într-o funcție publică, de afirmat în vreun domeniu dacă nu erai supus și recunoscut de aceștia sau de Elena Condrea, de Dumitru Bran, Cristea, Alexandru, Mera, Moronescu și alții cocoțați chiar în conducerea județenei de partid, apoi în Consiliul Județean.
Și iarăși s-au format grupuri câștigătoare, mai ales cu acces la țâța bugetului, că, fără să poată milui pe unul, pe altul, de unde putere, după principiul prietenii cu darul, dușmanii cu parul. Prin urmare cei care au devenit nu „împărțitori la poștie” ci împărțitori de la buget au ajuns ascultați, recompensați, promovați stipendiați, premiați… lăudați, bogați. Dar tot cu operă… nesemnificativă! Pentru că unii dintre ei se sperie să și gândească, dar sunt pricepuți la lucrături!!!
Încă de la sosirea în județ (1970), D.V. Marin n-a făcut corp comun cu aceștia, drept care în 1974 a trebuit să plece de la Comitetul de Cultură și Artă al județului, și, apoi, deși pe lângă catedră avea un cenaclu, Mugurel 74 și elevi întotdeauna premiați la sesiunile științifice ale elevilor pe țară, deși avea colaborări în presă, iar din 1976, cărți, nu i s-a permis vreo promovare.
O șansă a vieții acestuia a fost Revoluția din 1989.
După 1990, Marin și-a creat presa lui, grup de presă, după înființarea TVV, pe 5 dec. 1990, Unison Radio (rețea Vaslui-Bârlad) după 1993, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău, după 1996, și din 8 februarie 2015, Revista internațională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, ajunsă acum la 571 de colaboratori din toată lumea. La un Simpozion internațional din 7.03.2016, italo-francezul Jean Portante a prezis că M.C.R. va ajunge importantă publicațe mondială, apăruseră 6 numere, croatul Drazen Katunovic promitea să trimită articole de analiză a culturii europene din respect pentru conducător, iar italianul Claudio Pozifani urma să mobilizeze scriitori din țara sa care să cunoască mai bine România și cultura ei. Autografele lor întăresc aceste afirmații făcute în prezența a aproximativ 50 de personalități. Grupul Scriviammo e prezență onorantă astăzi în M.C.R. Sunt 73 de scriitori străini din… lume.
Cum Marin s-a afirmat numai și numai prin munca lui, fără să dea prea multă atenție detractorilor și răuvoitorilor (mai ales că din punct de vedere politic nu le-a cedat niciodată). Credeți că alde Mocanu, Apostolache, Cârjă, Pracsiu, Codreanu ș.a. sprijiniți din spate politic și mai ales financiar prin instituții ale Consiliului Județean Vaslui nu l-au izolat puternic în județ? Păcat de Pracsiu, că putea ajunge mult mai sus, la M.C.R. Nu l-au putut îngenunchea pentru că Marin a avut mijloace proprii de întreținere, putere de muncă și creație, îndrăzneală și… activitate prodigioasă de jurnalist. Adaptând un vers din Marin Sorescu, a fost mai mereu singur dar, printre ziariști.
Ce pot face cei din grupul pernicios?
Ce-au învățat în comunism: izolare prin omisiune.
Ce poate face Marin?
Să reziste la șocul dispariției presei scrise, să-și scrie în continuare cărțile (se apropie de… 40) să realizeze (poate) alte recorduri mondiale (are 3) altele naționale (are 6), altele județene (are 26). Mai ales să reziste la neputințele vârstei, care sunt, de fapt, cel mai neiertător dușman al său.
Că, nu-l recunosc smângălitorii, adulatorii cripto, oamenii cu suflete mărunte? Ei, și ce? La cât s-a împrăștiat prin lume e imposibil să nu știe cine este în istoria culturală a județului și a țării și cât poate apăra limba română în lume prin M.C.R.
La ce să pomenim niște cărți cu presupuse pretenții de seriozitate care dau dovadă simultan de ignoranță, grobianism, răutate și… spirit comunist…
S-ar putea lesne trage o concluzie simplă bazată pe „singurătatea alergătorului de cursă lungă”: mari personalități, începând de la Hasdeu, s-au aflat în luptă nu numai pentru propriul destin ci și cu grupări, nu întotdeauna pernicioase, dar adesea distrugătoare de individualități creative. Dacă într-un oraș mare grupările creative rivale se pot înfrunta, dar să coexiste, în amărâtul de Vaslui, grupul acesta, singurul, devine distrugător de destine, de cariere, de vieți (Câte au distrus… Rănceanu, Condrea…?!).
Cu siguranță, la Vasluiul devenit „provincie subdezvoltată” (câte grozăvii consemnează presa) există și astăzi un grup mare cu destinații malefice care-și marchează prezența și puterea cu recrudescență comunistă, doar, că, nu-s destui să-l înfrunte pe doar, UNUL. Merită atenția noastră? Cât?
Pentru ce să-i scoatem în priveliște, când tot au destinul să dispară?
În contextul semnalat mai sus e onorant, productiv și folositor pentru bună parte din teritoriul românesc (parțial și în Basarabia) să oferim MODELE demne de urmat acum., mai târziu și mult mai târziu. Înfruntând adversități greu de cuantificat, având fiecare din cvintetul de mai jos deplină personalitate și incontestabile merite social-culturale, ei alcătuiesc un brâu protector, ca un curcubeu, pentru o parte din populația județului, se pot constitui în promotori ai unui curent cultural-informativ, pot susține un acceptabil nivel cerut de cultură și… chiar pot pune insemne noi la patrimoniul național.
[ add comment ] ( 1 view )
Cândva era o lecție prin manuale care începea cu vestita
expresie „când cu ciuma lui Caragea” cu referire la această distrugătoare epidemie din 1813-1814, sub domnia fanariotului domn Ion Gheorghe Caragea, soldată cu sute de mii de morți, în cele două provincii românești (Panait Istrati realizează o imagine de coșmar). Nu se cunoștea decât țuica tare folosită și pentru dezinfecție interioară+ băutură cât și pentru frecții.
O altă epidemie aproape incontrolabilă a fost HOLERA
despre care populația românească vorbea cu teamă și sub semnul crucii, care semăna groază fie și când era pomenită, dar mai ales prin lipsa vreunui medicament care să poată fi folosit. Nici băutura n-ajuta prea mult. Oricum întreaga omenire s-a ferit cât a putut de efectele enigmaticei boli care se manifesta în sezon cald.
Iată-ne iarăși, în 2020, în fața unei boli care se poate lua de oriunde și oricând, chiar dacă unii zic de contact cu îmbolnăviții sau purtătorii de viruși. Marea problemă e că se manifestă la scară PLANETARĂ, că nu vine prin telefon dar se poate lua de pe
telefonul care a ajuns astăzi un obiect de largă folosință. Nu se ia privind la televizor ci luăm cunoștință de dezastrul din toată lumea de pe rețelele de televiziune și din calculator. Parcurgem o psihoză generată de necunoașterea ei și de lipsa mijloacelor de combatere. Să ne temem?
Cum să nu ne temem, dacă o lume, o întreagă lume, se arată depășită de sutele de mii de cazuri de contaminare și de sutele de morți. Cum să nu ne temem dacă medicina actuală e neputincioasă?
E vorba de un pericol iminent care depășește orice gripă (mai știți ceva de gripa spaniolă?), orice pestă, până la urmă orice închipuire, pentru că sunt bolnavi peste tot în lume?!
Vă îndemnăm și noi să respectați ce spun autoritățile, să fim mai puțin lirici, și mai puțin la adunări cu public.
E viața noastră în mare pericol…
[ add comment ] ( 1 view )
E destul de interesant de urmărit în timp cum un caracter pu-ternic generat de o muncă titanică a trebuit, ori trebuie să înfrunte o mulțime mai mult sau mai puțin valoroasă dar coalizată împotriva sa. Vom desprinde cazurile lui B.P. Hasdeu, Al. Macedonski, Ovid
Densusianu, Tudor Pamfile, Const. Capră, V.I. Cataramă, D.V. Marin, care acoperă o perioadă de un secol și jumătate.
Nu știm încă, ce adversități și vrajbe au fost înainte de „Junimea” de la Iași, avându-l ca mentor pe marele Titu Maiorescu. Despre rolul Junimii în istoria noastră culturală a curs multă cerneală, s-a analizat și evidențiat importantul său rol pentru canalizarea pe o direcție sănătoasă a culturii române, inclusiv a literaturii. Parcă e destul să spunem că cel mai de seamă junimist a fost M. Eminescu, precedat de „acel rege-al poeziei”, Vasile Alecsandri unionistul (evident grupul cuprinde un număr impresionant de membri de-a lungul timpului) și nu le poate nega nimeni meritele… istorice.
A fost însă, un contemporan, unul dintre cele 5 mai mari personalități ale acestei țări, multilateralul B.P. Hașdeu care, fie că n-a fost primit, fie că n-a dorit găsindu-i demni de pana sa umoristică, fie că și-a găsit teme favorite în activitatea acestora. Situat în galeria savanților și a enciclopediștilor români care începe cu Dimitrie Cantemir „rege între filosofi și filosof între regi” (Leibnitz), și după el, continuă cu Nicolae Iorga și G. Călinescu, Hașdeu a fost un spirit multilateral care a marcat substanțial epoca (n. 1838, m. în 1907). A încercat și promovat direcția nouă în cultura românească, în mare contradicție cu ideologia și realizările Junimii. Mai toți cercetătorii se amuză de vestita păcăleală pe care le-a tras-o junimiștilor prin publicarea chiar în Convorbiri literare a vestitei poezii „La noi e putred mărul” în acrostih (prima literă de la începutul fiecărui vers) fiind nominalizată gruparea literară, reprezentativă atunci: La convorbiri literare”.
Desigur, și atunci, și astăzi reacțiile au fost extrem de diferite, dar noi evidențiem doar faptul că marele filolog, istoric, folclorist, scriitor și dramaturg („Răzvan și Vidra”) i-a înfruntat pe valoroșii săi adversari cu rezultate dintre cele mai bune chiar benefice pentru cultura română. El și-a făurit propriul drum, a schițat, poate, direcția nouă, adică alt drum pentru propășirea literaturii naționale, singur împotriva tuturor.
Alexandru Macedonski (1854-1920) s-a aflat în frontul potrivnic și față de junimism, și față de direcția nouă, ca poet, scriitor și promotor cultural scoțând o revistă „Literatorul” (1880-1919) prin care să înfrunte și Junimea, respectiv Convorbiri, și Viața Românească (a lui G. Ibrăileanu), a scris și promovat chiar o poezie nouă (Ciclul Nopților e cel mai cunoscut) și a întreținut un Cenaclu, i-aș zice al căutărilor înnoitoare. Greu de găsit un exemplu de luptător de unul singur contra grupurilor ostile din epocă. „Acești contimporani ai mei,/…niște mișei” cum a răspuns el atacurilor l-au izolat în timpul vieții, urmașii de aceeași factură nu i-au recunoscut valorile create, comuniștii l-au scos din manuale într-un timp… dar poezia rămâne conform prevestirilor sale că „nu va trece un secol...” fără să-i fie recunoscută ca și contribuția la dezvoltarea mijloacelor poetice și tematice ale întregii sale creații.
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
