Zilele acestea din urmă au fost mai mult de primăvară, fapt care a dat prilej gospodarilor să-și împlinească arăturile de toamnă. Asta-i de bine, dar sunt destule altele sub semnul întrebării.
În 1946, tot la început de februarie, mă prăjeam la soare, pe prispă, alături de găini, pichiri și curcani. Nu căzuse nici un gram de zăpadă, țăranii își duceau animalele la păscut pe râpi și prin păduri, să economisească nutrețurile. Într-un sat de peste 100 de gospodării, nu erau mai mult de 3 care să nu aibă cel puțin o vacă sau o capră pe lângă casă, ca să nu mai punem păsările de curte (erau multe și ieftine).
La începutul lunii martie însă erau mari temeri legate de seceta, cea mai mare cunoscută în secolul trecut, așa că prin aprilie-mai când să iasă la iarbă verde a început vânzarea, iar prin iunie lichidarea lor. A fost o ploaie mare în această lună, dar cu inundații care au acoperit fânațurile și culturile de pe Valea Zeletinului, așa că la sfârșitul lui iulie-începutul lui
august era un peisaj lunar și înfiorător: am descris cândva cum arăta șesul=lunca pârâului cu pământul galben, uscat, crăpat și cu marginile întoarse spre cer. Au murit animalele, foametea a distrus familii, au murit copii și bătrâni; a fost jalea de pe lume.
Nu pare a fi același scenariu, pentru că pământul mai are apă, unele câmpuri au fost lucrate, e destul să mai vezi verdeața pe dealuri.
Dar experiența seculară cu „iarna grea/omătul mare/semne bune anul are” ne îndeamnă să fim atenți,
indiferent de cât de mult s-au schimbat condițiile climatice. Să n-ajungem ca atunci când un sac de porumb valora un ha de pământ. Speranța tuturor e, totuși, într-un an bun care să mai micșoreze pagubele produse de pandemie.
[ add comment ]
Calendar
