Din punctul critic de vedere prin măsurile luate oficial se vede:
1. Inutilitatea unor instituții, mari consumatoare de fonduri. Acestea au fost necesare cândva, dar acum sunt de mare inutilitate.
a) Pe primul loc sunt Casele Corpului Didactic din județe. Ele au mult prea mult personal și mult prea puțină activitate tot anul. La nivel de județ Vaslui, mai au și un director navetist pe bani mulți, angajați care nu fac mai nimic, biblioteci pe care nu le consultă nimeni. Ca guvernant le-aș desființa imediat.
b) Bibliotecile comunale au devenit doar depozite moarte de carte din ce în ce mai veche, și dacă n-ar avea biblionet, n-ar mai călca nimeni pe acolo. Nu spun că bibliotecarele au salarii mari, dar neavând ce face, 99% sunt folosite la alte munci în primării. Rol de îndrumare a lecturii…? Da, de unde, da, pe cine?
c) Încărcare nejustificată a schemei de personal al primăriilor care, s-au și informatizat acceptabil și, în loc de 10 – 12 angajați sunt 19 – 29. Și, acum, toți au salarii mari și foarte mari.
d) Tot acolo sunt „purtătorii de cuvânt” ai primarilor, niște lipsiți de coloană vertebrală care-și câștigă un coltuc de pâine slujind la un stăpân, adesea vremelnic. Consilierul primarului trebuie să dispară cel mai urgent din schemă: de ce mai e viceprimarul ?
e) Scheme foarte stufoase sunt la muzee, dar acestea sunt puține și economii mari n-ar fi prin desființarea lor. Dar directorii, mulți incapabili, au salarii exagerat de mari. Jos cu ei.
2. Toate Primăriile sunt închise pentru public. Cum, și așa unele sunt vizitate în medie de aproximativ 5 persoane zilnic, în timp de activitate normală, acum NIMENI nu mai are voie să intre în instituție, pentru protecția personalului. Ies funcționari care să discute cu puținii solicitanți. Chiar și funcționarii, ori lipsesc din motiv de izolare, sau că nu au de treabă, iar primarii și mai ales ei se autoizolează cu mare folos, ca să-și efectueze muncile câmpului, ori alte „munci”, că mai toți au afaceri. Că aceștia sunt unde vor ei pe bani publici, dar oamenilor li se spune că-s unde ar trebui să fie, e o realitate cunoscută de mult.
Ar urma concluzia că aceste mari, foarte mari și impozante construcții de foarte multe milioane de lei ale primăriilor SUNT
INUTILE.
A apărut ideea că bisericile și primăriile se transformă în „muzee contemporane”, pe unde mai trec niște bătrânei când mai pot și ei. Covidul ne-a arătat că avântul profesiei de preot e în picaj, tot așa și fuga funcționărimii de la stat. Seceta și boala pot influența hotărâri guvernamentale, dar, e clar, poate, numai după alegeri.
l
Sunt de apreciat, cu totul de prețuit, măsurile guvernamentale ale liberalilor. Eu îi apreciez în mod cinstit pe Tătaru și Orban.
Dar, am o repulsie puternică pentru lătrătorul Ponta și smângăliciul Tăriceanu, care varsă zi de zi multă otravă din cât produc. Stați să vedeți că pot și mai mult. Cred că niște televiziuni sunt prea puternic stimulate financiar de le acceptă intrări masive în emisiuni. Politicienii aceștia încurcă serios tot ce se face mai bun pentru sănătatea populației din România. În numele libertății de exprimare, trebuie să fie lăsați să spună ce vor, dar măcar atenționare că opiniile lor nu sunt și ale posturilor, ar trebui făcută. Or fi ei, și oameni proști, dar să se ia după gâgâliciul de Ponta, nu e normal,
că-i păcat să tot mâzgălească tot ce reușesc acești sacrificați în favoarea sănătății românilor.
Că e pandemie… este. Că se chiulește mai mult… este. Că statul și-a luat sarcini financiare mai mari decât poate duce… este.
Este pandemie și în primărie. Mai păguboasă decât în restul vieții sociale. E clar că nu există „vaccin antipandemic”. Încă!
[ add comment ] ( 1 view )
Zilele acestea a revenit zâmbetul prin aproape toată Moldova, oamenii fiind bucuroși de frontul de ploi, mai binefăcătoare decât altădată. Prea era secetă, prea era pandemie, prea ne pândea și aia cu coasa și foamea neîndurătoare. Aproape nu știam ce s-alegem…
Colaboratorul nostru Cătălin Sîmpetru, „dictatorul de miercuri” pentru că el muncește cel mai mult la ziarul acesta, mi-a zis să scriu ce vreau eu în editorial. Păi asta am făcut de 30 de ani încoace: am acționat, am scris și am procedat cum am crezut eu că e mai bine întrucât: a) am fost intens prezent în clipa noastră, b) m-am bucurat de porția de libertate pe care atât de puțini o au în această lume. Aș mai zice și c): am avut și am controlul asupra propriei mele vieți.
Sunt încântat de ploile care au căzut în aceste zile, pentru că eu am trăit seceta din 1946/1947 cu scarlatina, tifosul exantematic, cu urmările războiului și mai ales cu seceta care a uscat totul în jur. Am simțit atunci cum e să trăiești cu troscot și cu știriță cu care să-ți astâmperi foamea. Pe pielea mea acoperită cu un cămeșoi de câlți am simțit ce înseamnă foamete. Ce a însemnat războiul… am înțeles cu adevărat realizând acele 7 interviuri cu sutaviețuitorii de la prăpădul de la Cotu Donului – Stalingrad. Poate citiți cartea „Jale și eroism românesc la Cotul Donului… și după(!), 2020, 318 pag. cu rare, dacă nu unice, izbânzi jurnalistice.
Am fost pe drumurile județului Vaslui în aceste ultime săptămâni și chiar am văzut cum vitele (și așa din ce în ce mai puține) n-au ce paște pe câmpurile care trebuiau să „se închidă” pășunatului pe 23 aprilie, de Sf. Gheorghe. Așa că ploile care s-au așternut nu pot fi decât benefice. Era bun proverbul că „în vreme de secetă e bună și ploaia cu piatră” și i-am înțeles pe oamenii din Bunești-Averești care s-au supărat că tunurile antigrindină n-au lăsat să li se distrugă înjumătățita recoltă. Acum, poate-i mai bine.
Nu pot fi decât de acord cu primarii optimiști care i-au încurajat sau consolat pe concetățeni. Dar gândul mi se îndreaptă tot către
sisteme de irigații care să ne dea plusul de siguranță în caz de secetă, pentru că anii care vin vor fi mereu altfel din cauza schimbărilor
climatice. Nu pot să fiu decât interesat la maximum de soarta limbii române care va trebui să suporte și un alt val pernicios acum după mutările pe online din cauza coronavirusului. De aceea vă solicit colaborări personale prin care vă cer să valorificați limba noastră cea veche și frumoasă. Nu numai legume și fructe românești cum ne tot îndeamnă oficialitățile. Citiți și participați la M.C.R.
Primăvara, mama noastră, ne-a adus ploile necesare, grija pentru limbă și națiune trebuie s-o avem cu toții. Indiferent de vremuri.
[ add comment ] ( 1 view )
Am început să țip, într-o dimineață devreme când se îngemăna ziua cu noaptea, acum 79 de ani. Nu cred că am fost un copil cuminte și nici genial. În sept. 1944 l-am salvat pe tata de plutonul de execuție al rușilor.
Am început să învăț, mai întâi poezii populare și versuri de
Eminescu, de pe la 4 ani; ai mei erau tare mândri de recitator. Am avut îndatorirea să-i recit lui Gheorghe Gheorghiu Dej, venit în campanie electorală în centrul de comună Giurgioana.
Am învățat să muncesc, tot de pe la acea vârstă pentru că aveam oi, vaci și destule orătănii prin curte și, ca cel mai mare (nu era așa, dar…) trebuia să am grijă de ele sau „să întorc oile”.
Carte chiar mi-a plăcut să învăț, așa că, am fost mai întotdeauna premiant.
Am făcut naveta din clasa a V-a la Podu Turcului, exact 6 km dus și tot atâta la întors. Uneori de 2 ori pe zi, pentru că veneam acasă pentru un „pandișpan” adică felii de mămăligă coapte pe plită, că
n-aveam bani pentru altceva de mâncare, pâinea era pe puncte, la cartelă.
Am păzit oi, viței, vaci, și am luat un serial de bușituri de la un berbec, Bidrighin, care era gata să mă omoare, într-un apus de soare. Până seara l-am văzut… pastramă.
Am adormit de oboseală pe câmpuri, în luncă (printre tot felul de vietăți, inclusiv șerpi), în pădure, în căruță, în colibă, în casă… dar și în hoteluri imperiale la Istanbul, Londra, Paris, Moscova, etc.
Am avut mare grijă de carte și învățăturile ei, călătoriile mele fiind ca să învăț, nu să mănânc sau să beau. Am învățat, i-am învățat și pe mulți alții. Asta fac de o viață.
Am iubit, iubesc, azi, mai ales munca și valorile naționale. O dovadă ar fi ziarul, TVV., revista M.C.R., ș.a.
Am învățat să mă strecor printre dușmani, unii crescuți chiar de mine...
Am condus: cârduri de oi, cirezi de vaci, clase de elevi, școli, tractoare, biciclete, mașini de tot felul, multe grupuri de excursioniști, în toată lumea, cămine culturale, biblioteci, grup de presă, organizații județene de partid și tot felul de întâlniri importante prin Europa.
Mai conduc ziar, TVV, revistă, o familie cu care mă mândresc, un grup de salariați… și sper să mă mai conduc așa cum se cuvine pe mine însumi, cât mai pot exista.
Dar:
– A venit o vârstă și e tare bine că mai pot fi creativ. N-ar trebui să mă plâng de singurătate când de aniversare am primit în total 117 telefoane, mesaje, imagini pe WhatsApp și cuvinte alese pe email și 51 de mesaje pe Facebook.
Altfel spus am o viață tare plină!
– A venit și Covid 19 în vizită și în familia mea, în extinderea sa planetară. Asta ne obligă la o doză de însingurare pe toți.
– Pe măsura înaintării în vârstă fiecare rămâne din ce în ce mai singur și oricum s-ar face „fiecare moare singur” zice romancierul Th. Man.
– Am țipat, am muncit, (și muncesc), am visat, am trăit, am condus… când, oare, rămân de tot singur?
[ add comment ] ( 2 views )
Am trăit tifosul exantematic în timpul foametei din 1946/1947, dar nu-mi mai amintesc bine ce-am suferit. Cu siguranță pot spune că eram slab, galben, numai oase, cu dureri pe care nu știam să le explic și nici nu prea era nevoie, pentru că o jumătate dintre copiii satului Giurgioana plângeau cam în același timp, cu aceeași boală, cu aceeași foame. Câți au apelat la ciorba săracilor din curtea unui gospodar, cam toți s-au îmbolnăvit în câteva zile, acuzând slăbiciune, temperatură mare (de speriat, chiar dacă nu erau termometre, toți știau cum se ia temperatura cu palma), dureri musculare, vărsături, și probleme de vedere.
Ca și pentru „cori”=rujeola, prima măsură era izolarea, apoi frecții cu rachiu, uneori țuică fiartă ca băutură, ceaiuri, tot felul de leacuri băbești, drept care doftoroaiele satului au devenit brusc cele mai importante. Cu excepția lor, toți se rugau la Dumnezeu să scape de valul extins câteva luni, așa că și pământurile nu prea erau lucrate în primăvară: se semăna și în luna iunie, era mare problemă cu sămânța, mare problemă cu vitele care să tragă la plug. Cine avea o vacă și un bou era boier, putea ara (deși eram mic am împins la coarnele plugului), semăna, grăpa. Cei mulți așteptau, că n-aveau ce face.
Statul încă necomunist ce să facă: doctori, nu, moașe, nici, medicamente… de unde (și la ce prețuri), hoți care furau de foame, gospodarii stăteau noaptea cu furcile de pază, ziua la treabă (nu erau decât vreo 7-8 dintr-o sută și ceva de gospodării).
Și era o foame… pentru toți. Cei care aveam o vacă cu lapte o îngrijeam ca pe sfântă, dându-i din porția noastră de mămăligă tăiată cu ața, îi aduceam frunze cu sacul din pădure, iarbă de pe lângă izvoare. Toți.
Și, era o foame… încât noi, unii dintre noi, copiii, știam bine gustul troscotului, al știrului, al baraboiului, al mugurilor de la copaci, al florilor de corn, de salcie sau cireș, ca să nu mai vorbim de făina de păpușoi abia adusă de părinți de prin Oltenia sau Ardeal, după ce vânduseră zestrea nevestelor sau fiicelor. Vreo 20 de copii au fost duși în Oltenia. Mai era și scarlatina peste noi.
Acum avem alt război planetar.
Fiul meu, Sergius, din Montreal, zice că durerile de mușchi sunt foarte mari, respirația e tare afectată, starea de slăbiciune și temperatură mare. Pare a fi scăpat cu bine, cu nădejdi, pentru că nu primesc salariu dacă nu muncesc, nu sunt medicamente, statul nu se interesează. M-au impresionat gesturile conaționalilor, inclusiv preotul, care le-au sărit în ajutor cum au putut și ei, plasând alimente, medicamente, la intrare în bloc. Se păstrează cu sfințenie distanța socială. Amenzile sunt foarte mari și nimeni nu crâcnește.
Noi n-avem numărul lor nici de îmbolnăviți, nici de morți. Dar, oricât de izolați trebuie să fim, tot trebuie să muncim, că de unde bani și hrană.
Sunt întrutotul de acord cu măsurile luate de autorități, oricât un Ponta ori Tăriceanu i-ar tot combate politicianist. Micul nostru noroc e că s-au luat mai din timp măsuri, pentru că era mare-mare jale. Un nepot venit din Anglia, Ionel este în carantină la Bârlad de 10 zile. Dacă trebuie, trebuie.
Ar fi o parte bună că re-vin acasă dintre cei plecați, dar tot Europa ni-i va absorbi, că fără forța noastră de muncă, fără creierele, fără medicii noștri vesticii mor, garantat.
Oare, putem să-i păstrăm aici, aproape, pe ai noștri?
Revin la doctorul Nelu Tătaru care, văd, că unii își fac vânt să-l atace în presă. La cât curaj, și cu ce riscuri își asumă, merită toate încurajările noastre. Bine că poate, subliniez, poate face ce e mai bine.
Că trebuie să mai așteptăm, e clar. Bine că nu e război, încă nu e foamete, nu sunt și alte boli… și dacă nu cedăm psihic, trecem peste acest val. Și, să înțelegem, să ne obișnuim cu coronavirusul, să-l evităm, și n-avem cum decât respectând măsurile impuse de Guvern.
Așa virus scăpat de sub controlul întregii planete, încă n-am avut.
[ add comment ] ( 1 view )
Mai că vrem, chiar dacă nu vrem, și anul acesta vine sărbătoarea cea mai fudulă a anului (Crăciunul-sătulul, Paștele fudulul) și, chiar în condiții de suferință pe tot globul, nu poate zice nimeni că nu-l așteaptă. Dintotdeauna Paștele… e Paște, adică momentul de bilanț,
înnoire și, suflecat mânecile pentru treabă. Se prea poate ca vreunul dintre toți ceilalți să creadă că „vino zi, ori vino noapte/apropie-te moarte”, dar noi, toți ceilalți, nu putem decât să admirăm florile primăverii (ce frumos a înflorit vișinul!), să ne umplem plămânii cu aer de primăvară și să trecem la treburi. Dacă nu muncim... de unde să ne iasă hrana?
E Covid împrejurul nostru, în țară, în toată lumea. De aceea am adăugat la urările mele de bine și adaosul „fără amenințări”. De pe tot globul atâta lume suferă, dacă la noi e situație de urgență, nu putem să nu avem în vedere recomandările oficiale: izolare socială. Am în familie un bolnav de acest fel de gripă și sunt tare îngrijorat, nu e de joacă.
Trebuie să muncim, dar trebuie să ne păzim (mai mult, mult mai mult) și să avem în vedere că vom conviețui cu acest flagel ani de zile de acum încolo, deci o amenințare directă și… apropiată.
Sprijin cum și cât pot măsurile guvernamentale care înseamnă grijă pentru om. Îl felicit pe doctorul hușean Nelu Tătaru că rezistă în prima linie, că ia măsuri și dă sfaturi, că răspunde la televiziuni și că… nu s-a îmbolnăvit (încă). Nu uit că te-am criticat, doctore, dar ce faci d-ta acum e de folos acestei națiuni și apreciez că vei continua. Am mai scris: să nu te lași, Nelu Tătaru!
Vine Paștele, luăm lumina la poartă, ascultăm și vedem slujba la televiziune sau la telefon, ne gândim la ceaiuri și alte medicamente, ne ferim de îmbrățișări, chiar cu cei mai dragi. Poate fi și mai rău.
A venit primăvara, unii am ieșit la muncile câmpului, toți, dar toți trebuie să muncim, că nimeni nu ne ține degeaba, nu ne poate plăti degeaba. Așa-i făcută lumea.
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
