Înainte de toate precizări importante:
– Ordinul „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul” a fost dat telefonic de Ion Antonescu de la un capăt al peronului gării din Zorleni, la celălalt mișcându-se neliniștit regele Mihai I. Excludem presupunerile.
– Informațiile noastre sunt din surse directe: sergentul Marin Vasile, mitraliorul cu benzile cu cartușe pe piept, mitraliera în mână, baioneta la șold, care a trecut primul Prutul pentru a se crea acel cap de pod necesar pentru mișcarea trupelor, și, sergentul Vasile Cernat, șofer și comandant de pluton în Armata a IV-a, autorul salvării celor 61 de români din încercuirea de la Cotu Donului. Ambii cu câte 3 decorații pentru eroism.
– Documentarea la fața locului, cu rezultate nesigure, totuși, după 77 de ani de la forțarea Prutului, am considerat-o ca altă sursă directă.
– Simpozionul Național „EROISM ȘI JERTFĂ PENTRU ȚARĂ”, de după inaugurarea Parcului istoric de la Fălciu – Bogdănești, din 23 iunie 2018, Fălciu, la Centrul Cultural, cu participarea unor forțe intelectuale de calibru din România și Republica Moldova a întregit creativitate, simțământ patriotic, realitate percepută ca un moment unic din Istoria României.
– Urmăriți o „istorie afectivă” cu valorificarea amintirilor.
… Priveau înfricoșați barajul de artilerie de dinaintea oricărui atac asupra căruia fuseseră avertizați de câteva zile ca să nu se înspăimânte prea tare. Fuseseră binecuvântați de preotul companiei care i-a deslegat de păcate și i-a îndemnat să meargă cu Dumnezeu înainte. Primiseră ordin să doarmă îmbrăcați, în tranșeele săpate cu două ore înainte, să nu facă nici un zgomot, să nu vorbească. Totuși, între ei mai șușoteau, mai ales să se încurajeze unul pe altul. În sufletul fiecăruia abia mai pâlpâia nădejdea că vor scăpa de sub focul inamicului, foarte probabil și violent. Plutonul de mitraliori avea între 6 și 11 soldați, în funcție de pierderile care se anticipau, fiecare trebuind să ia locul celui de la mitralieră, comandanții știind că-i trimit la moarte. Cu inima strânsă, unii dârdâind de frică sau clănțănind din dinți, își transmiteau încurajări
neexprimate, păstrându-și locul în formație. Psihic erau formați să primească moartea pe care, de fapt, o vedeau cu ochii: perdeaua de foc, fum și explozii de pe malul dinspre Răsărit al Prutului, bubuitul care nu mai contenea
târându-se din spatele soldaților dinspre Copăceana, de unde trăgeau tunurile românești, și se prăvălea asupra satelor de peste apă care tot românești erau, li se spusese, dar care erau înțesate de bolșevici. Era lumină ca ziua, o lumină roșietică, bolnăvicioasă, purtătoare de moarte și pentru ai noștri, dintre care mulți n-or mai apuca să vadă lumina zilei, dar groaza pornea de la miile de
explozii, doar la câțiva km, focul nimicitor al artileriei române care trebuia să distrugă până și tranșeele rușilor, cm. cu cm., care păreau a izvorî din largul stepei calmuce sau din Caucaz, și care nu se mișcau deloc, după cum raportau ofițerii care priveau cu binoclurile. Tot orizontul era roșu-roșu.
Purtătorul de afet al mitralierei cărate pe umeri de Vasile Marin era unul Vasile Cogean dintr-un sat apropiat de Bogdăneștii năpădit de armată, părăsit de locuitorii evacuați pe Valea Elanului, la Vutcani, Roșiești. Cogean era din Rânzești și avea sarcina să-i conducă prin orice loc mai ferit, dacă se mai putea descoperi așa ceva. Cei 11 din plutonul lui Vasile Marin, cu el în frunte, au trecut apa Prutului imediat ce au auzit ordinul generalului, al conducătorului Ion Antonescu: „pentru România Mare, vă ordon, treceți Prutul!”. Protejați de malul ceva mai înalt și ușor umbrit față de lumina necontenită a exploziilor, acolo, n-a căzut niciunul. Dar la câțiva metri, pe platou, au înfruntat urgia: gloanțele șuierau pe la urechi, unele au lovit căștile sau cu un sunet indescriptibil au pătruns în corpurile vii, avântate în deplasare, niște țiuieli metalice rezultând când erau lovite armele sau căștile. Vasile Marin era primul, însoțit de încărcătorul ochitor care derula banda cu cartușe, deplasarea făcându-se trăgând continuu.
– Văleu, m-a împușcat, a strigat cam al patrulea, în timp ce alți doi au căzut secerați fără a scoate un cuvânt. În vacarmul dimprejur mai mult se ghicea ce voia să spună celălalt, lanțul de trăgători trebuind să asigure puterea de foc. A căzut încă unul, și încă unul, tot fără a scoate vreun sunet.
– Culcat, culcat… culcat!
Vasile realiza că și din restul companiei cădeau, cu urlete și vaiete, blesteme și rugi laolaltă, că parcă la comandă toți s-au oprit pe loc, dar focul puștilor și mitralierelor a continuat. Că cele vreo 200 de metri de la malul apei păreau o imensitate, că nenorocirea zgomotoasă a căzut pe capul oamenilor. Incredibil de repede și-au săpat tranșee, dar tot repede au constatat că focul tunurilor rusești s-a concentrat asupra lor. Un obuz căzu la câțiva metri de sergent și acesta fu pârlit pe o jumătate a corpului, simultan un glonț străpungându-i piciorul drept. Mitraliera căzută alături fu ridicată imediat de alt soldat, secerat și el. Urlând, Vasile Cogean, care apucase să-și sape tranșeea continuă să tragă cu mitraliera până i se termină muniția, dar nu se așternu liniște. Se iviră sanitarii care-l ridicară pe rănit, și-i aruncară două benzi cu cartușe lui Cogean. Cei doi Vasile se despărțiră pentru totdeauna.
… Nevoit să stea alături de camarazii săi morți, care-l protejau cu trupurile lor, încă vreo 6 zile, acesta a rămas cu o imagine de coșmar care l-a însoțit toată viața: viermii, care semănau cu boabele de orez, ieșind din corpurile morților umflați, corpuri deformate și greu mirositoare. Vasile Cogean din Rânzești n-a mai mâncat vreodată în viața lui orez.
Ridicat de sanitari, inconștient, Vasile Marin a ajuns pe masa de operație tocmai la Buzău, pentru a-i fi extras glonțul dum-dum, operat fiind fără anestezice. De durere a sfărâmat între dinți un colț al mesei de operație… Când a ajuns alicnind de-un picior pe prispa casei, copilul la botezul căruia trăsese cu mitraliera făcea primii pași și gângurea în limba lui…
[ add comment ] ( 54 views )
Alergătura de vara are avantajele ei: poți opri să evaluezi sau să admiri ce-ți atrage atenția: grupul statuar al poetului Ion Mâcnea de la Vetrișoaia, lanurile de grâu albe aproape, ca o invitație la recoltare, câmpurile de floarea soarelui, dintotdeauna în asociere cu albinele, un izvor la loc potrivit pentru călători…
Zilele trecute l-am căutat pe octogenarul Ion de Vetrișoaia la „Popasul spiritului” unde în loc de o crâșmă omul a făcut un muzeu și un adevărat templu cultural, pe care, personal, nu am destul timp să-l admir, cu atât mai mult să-l laud. Ion al vetrișoienilor poate rămâne ca poet, prozator, administrator (a fost și primarul… meu), dar sigur a găsit modul în care să rămână cât mai mult: cam cât piatra monumentelor pe care le-a realizat pentru 11 scriitori și oameni de cultură ai tuturor românilor, într-un amenajament UNIC. Ion al nostru, deci și al meu, făcea o funie lungă din plante care să sugereze înlănțuirea valorilor în contemporaneitate. Ion de pe Valea Prutului n-are astâmpăr deși ne-am aștepta să se mai odihnească: „dar, când să stau, domnule profesor, am timp de așa ceva?”). Mâcnea Vetrișoianu nu prea trece pe la mine, deși l-am invitat, așteptat, promovat. Are treaba lui, și… bine face!
La Vetrișoaia este polul secetei de pe Valea apei despărțitoare de țară. Câmpul e ars, imaginea nu chiar dezolantă din cauză că floarea soarelui are o dezvoltare bună, deși mă tem că nu e bună pentru cules de către albine. Cu toată seceta, culturile nu sunt pierdute, ci doar o parte din recoltă, deci nu vom muri de foame, dar ceva griji trebuie să avem. Că, unde mămăligă nu e, nimic nu e.
Scriu de ani buni despre apicultură și se împlinesc 30 de ani de când am descoperit pe „Eminescu – apicultor” articol apărut în revista Apicultura. Am vorbit-scris și în ani buni și în cei răi. Anul acesta a fost foarte proastă recoltă la salcâm, deci mierea de primăvară va fi tare rară și scumpă. Zilele acestea sunt mari nădejdi la tei. Pentru cine nu știe, spun că acest cules e tare capricios și e destul o ploaie urmată de soare ca apicultorul să-și ia stupina și să plece pentru că polenul teiului devine toxic. Din păcate culesul la floarea soarelui aproape nu există în Moldova, pentru că sămânța este modificată genetic, așa cum e și la lucernă. Mai vede cineva vreo albină în culturile lucerniere? Cine a fost la floare, anii trecuți, în județul Vaslui a rămas fără albine din cauza pesticidelor, ierbicidelor. Alte flori (cum era odinioară măzărichea) nu mai există. Miere de mană… dispărută!
Așa că apicultura nu mai este o afacere. Hrana cu zahăr scurtează viața albinelor și până la urmă distruge… ocupația. Și, totuși, fără albine n-ar exista viața pe pământ. Cum rămâne cu apicultorii, care trebuie să trăiască și ei, chiar rămâne problemă de viitor!
Noi avem griji multe și trebuie să le rezolvăm pe toate.
Vă invit să citiți cu toată încrederea în valoarea ei „multinațională”... M.C.R.
[ add comment ] ( 62 views )
Vezi atât de multe în deplasările jurnalistice, încât arareori ai timp să meditezi asupra unei realități mereu în suprapunere. Chiar episoadele cu Simona Halep le-am văzut între niște deplasări care să-mi prilejuiască o vedere generală corectă a plaiurilor moldovene, cu marea problemă, SECETA și multiplele griji ale oamenilor, angajaților, primarilor. Mitingul de referință din 9 iunie l-am perceput mai altfel, aflând că mulți dintre cei duși la București, chiar au vrut deplasarea pe cheltuiala primarilor și primăriilor, cu potol asigurat, vreo damigenuță-două, apă la drum și multă voie bună, ca la nuntă. De ce să nu mai iasă și ei din atmosfera de izolare sătească și să simtă poluarea bucureșteană?
În discuțiile cu primarii, am afirmat că chiar era nevoie de o atmosferă regeneratoare printr-o mare adunare, tocmai la București, dar din păcate scopul acesteia a rămas în ceață. În județul Vaslui a fost o mobilizare de excepție pentru care președintele Buzatu poate primi toate felicitările, inclusiv pentru fanfara de la Valea Mare (chiar a fost o atmosferă potrivită). I-am văzut pe ieșeni, în frunte cu președintele lor Marcel Popa mai puțin entuziaști decât m-așteptam, ba, unii cârcotași nu s-au abținut de la sudalme și blesteme. Si dintre aceștia unii au primit câte 100 de lei, basta hrana, apa, vinul, deplasarea.
Pentru mulți a fost o distracție binevenită.
Dar, asta A FOST, e acum, sub beneficiu de inventar. Mai greu e că nici o cultură de toamnă nu iese ca lumea, inclusiv lucerna, că fructele nu se vând. La Hilița, com Costuleni-Iași au rămas neculese în special cireșele pentru compot, la Băcăoani – jud. Vaslui s-au înregistrat pierderi mari din lipsa culegătorilor. Mâna de lucru a rămas o mare problemă în agricultură, unde pentru anul agricol oamenii s-au împrumutat (din lipsă de bani) iar nădejdea că vor plăti datoriile se prăbușește, iar câștigul rămâne, iarăși o iluzie. Nu știu cum se face dar în toată lumea se trăiește din agricultură, la noi numai pe pierdere mergem. Zootehnia e aproape de pământ (nici la jumătate față de 1989), legumicultura are nevoie de subvenții și nu e sigur că rezistă, cultura mare e o pierdere sigură… Acum, după secetă, grâul dă semne de producție mică și preț și mai mic.
Într-un cuvânt venim de la lipsă, tot lipsă, către împlinirea unor nădejdi. Care se tot amână…
*
P.S. Părintele Ignatie, Episcop de Huși ne-a acordat un interviu pe care-l vom publica integral în numărul următor.
Aflăm, cu mare bucurie că preotul Mihai Vasilică Paraschiv, de la Parpanița (aparținând de orașul Negrești-Vaslui) despre care noi am mai scris, reușește sâmbăta viitoare o acțiune internaționalizată cu participarea unei mulțimi greu de crezut a fi posibilă, într-un sat unde se murea de foame. După cum precizează prof. dr. Luminița Cozmei, preotul Paraschiv chiar sfințește locul prin tot ce reușește. Din câte am înțeles va fi din nou acolo și P.S. Ignatie care va binecuvânta mulțimea.
[ add comment ] ( 78 views )
- „Domnule, ce faci tu e extraordinar”, m-a întâmpinat miercuri, la Huși, prietenul nostru de suflet, dr.ing. academician A.D. Tudosie, după care m-a întrebat dacă mai pot duce atâtea sarcini pe care mi le-am luat. Prietenul nostru arată bine, deși se plânge de probleme de sănătate; m-a întrebat dacă i-am primit materialul pentru ziar și pentru revista M.C.R. M-am bucurat mult
să-l văd optimist, ca de obicei, cu nădejdea că mai are de realizat multe lucruri.
– Am fost în audiență la P.S. Ignatie, episcop de Huși, cu care am avut o prea plăcută convorbire, i-am dăruit două cărți cu autograf, revista și pliantul de prezentare, Sfinția Sa mi-a acordat un interviu și binecuvântare pentru plănuita (în parte realizata) lucrare unică „101 vasluieni, pentru 100 de ani”. Interviul îl veți putea citi în numerele următoare, dar optimismul infuzat de Dumnealui este deja prezent. Pentru că, nu mă sfiesc a spune că nouă ne este foarte, foarte greu, că lipsurile materiale își spun cuvântul crunt în presă și cultură, că prin grija „prietenilor” de la Consiliul Județean Vaslui ni s-a refuzat orice fel de sprijin pentru singura revistă INTERNAȚIONALĂ din Vaslui. Pentru că fiecare număr de ziar are viața lui, mă repet a spune că
Meridianul Cultural Românesc, aflat în pagină pentru nr. 14/2018, marchează deja un record mondial prin cei peste 414 colaboratori atrași și publicați.
– Mai spun că o lucrare absolut unică în cultura românească, și îndeosebi pentru județul Vaslui, a început să prindă viață, deja sunt între file vreo 60 de personalități reprezentative pentru nivel național. Îmi trebuie sănătate și pu-tere de muncă, s-o pot duce la capăt, ba și destul noroc pentru o selecție corectă. Acest alt Dicționar selectiv – reprezentativ va fi ICOANA CULTURAL-SPI-RITUAL – ECONOMICĂ și ADMINISTRATIVĂ pentru anul Centenarului, ca bază de ilustrare a unei realități (ca într-un fel de fotografie panoramică), pentru o zonă total blamată și desconsiderată din România de azi.
– Mai revin și spun răspicat, ferm convins că „… 77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” reprezintă poziționarea Vasluiului pe harta culturală a lumii, după cum s-a exprimat Avram D. Tudosie. De aici și indestructibil optimism, oricât s-ar agita vreun mititel care se lustruiește doar pe el sau care e vreun biet purice care atacă un elefant. Mă gândesc la A FACE nu a critica, desființa, nega, distruge cum se tot încearcă de către niște slugi cu pix.
– M-am deplasat, ca întotdeauna, pe drumuri prin județele Moldovei.
N-am atâtea cuvinte câte merită mușchetarii culturii băcăuane, domnii Dumitru Brăneanu, Ioan Dănilă (învățătorul nostru de limba română) cu sprijinul celorlalți. Cel puțin, poetul și proaspătul președinte al Uniunii Scriitorilor din Bacău, organizatorul desăvârșit numit Brăneanu a realizat prin
ALEXANDRIADA o manifestare de larg răsunet național. Și pentru că știu ce înseamnă asta prin organizarea Simpozionului Național „Omagiu cărții și culturii vasluiene”, sunt entuziasmat de câte și ce valoroase au fost manifestările băcăuane în cele 3 zile. Felicitări, toate felicitările posibile, Dumitru Brăneanu- băcăuanul!
– Am fost pe la mai multe primării. „Pe la…” pentru că nu prea i-am găsit pe primarii „duși la județ” de fapt cu diverse interese. Funcționarii mi
s-au părut descurajați, ca și mai toți oamenii, de seceta care bate Moldova. La Tomești-Iași am vorbit cu mai mulți cetățeni care-l blestemă copios pe primar, considerat principalul vinovat de necazurile lor, la Prisecani, Ghiocel Stanciu e în spital, la Răducăneni, primarul V. Ilie n-are nevoie de presă, iar oamenii chestionați nu-l laudă chiar de loc.
– Ca om, m-am bucurat că în vestita livadă Hilița – Costuleni – Iași, mai mulți săteni erau la cules cireșe. Nu era prea mult entuziasm, dar se mișcă ceva, și asta înseamnă o nădejde, nu?
– Chiar acum găsiți sortimente destule, la prețuri acceptabile… la
Costuleni-Iași.
– Ar trebui să consemnăm nădejdea că vin, totuși, ploile. E mare nevoie de ele!?
[ add comment ] ( 68 views )
Am ajuns fara pistoale, dar cu folosinta lor in societatea contemporana. Familia mea din Giurgioana, tatal meu, Vasile Marin I (era si fratele lui, II) avea pistol acasa, imediat dupa Razboi, pâna când comunistii au interzis portul lor. Se tragea la nunti si botezuri cu arma de vânatoare sau cu pistolul cu incarcator rotund, dar n-am auzit sa fie impuscat cineva, ambele fiind pentru aparare si distractie. Ce-i drept razesii de aici mai aveau pe un perete, cornul, tignalul, tapoiul, „platosa” adica un caftan captusit cu blana sau piele, secere, ciomagul cu maciulie, pastrate de pe vremea când ei erau in slujba domniei, deci gata de actiune in orice moment (cu paza la „poarta tarnii”).
Oamenii n-au stiut cum sa scape de armele de foc atunci când au aparut asprele legi comuniste cu ani grei de inchisoare pentru posesori, asa ca si eu am capatat o bataie zdravana când am descoperit intr-un ghiol din Zeletin un Z.B. si l-am purtat prin sat, pâna la militie. Tare ni se spunea la scoala despre libertatea noii orânduiri sociale…
In zilele noastre doar oficiali mai au pistol cu glont si politistii. Ca vreunul ca Mihai Vizitiu n-are alta treaba decât sa omoare oameni cu el, e alta chestiune si, probabil, se va face tot ce se poate ca ucigasul care a bagat in mormânt un tânar sa fie scapat, cum ca ori ar fi fost „in interes de serviciu” ori tare „accidental” i s-a descarcat pistolul lui Vizitiu exact in capul lui Munteanu. Sa ne intelegem, nu sunt de acord sa purtam pistoale, pentru ca nu suntem toti
indeajuns de sanatosi mintal. Ce-ar fi ca un smintit cu pix sa aiba si pistol?
Pentru apararea proprietatii, insa… ar fi bine autorizarea armelor. E bine ca, macar, sunt insa numeroase arme neletale, pistoale cu gaze sau cu bile care pot fi autorizate usor. Pâna la urma portul unei asemenea arme da, macar, impresie de libertate si apararea persoanei.
A aparut, iata, si PISTOLUL – RADAR!
Apare ca o jucarie, o camera de luat vederi, cu ceva peste 1 kg. greutate, cu calculator si butoane, cu functii multiple. Pentru politisti e o minune care nu mai poate fi contestata, care-i pune la adapost de raspundere si multa munca.
Cei de la Inspectoratul de Politie al jud. Vaslui, i-au convocat pe ziaristi sa le arate performantele acestui cumplit mijloc de pedeapsa a soferilor. Daca el arata si portul centurii de siguranta, e de presupus ca arata si gagicareala din autoturism. Dar ca s-ar vedea mai mult ca pâna acum, nu e o problema. Marea nenorocire este, insa, razbunarea tablagiilor si nu numai a lor, pentru ca nici politistii nu sunt atât de liberi si independenti, ca sa nu spun ca pot avea, si ei, destule defecte. Cum un pistolar din acesta poate sta oriunde vrea el, nu poate fi decât jale pentru conducatorii auto (si pentru ca o roata calca linia continua, e… jos carnetul).
Oare, ca sa se limiteze abuzul, nu e obligatoriu ca posesorii unor asemenea instrumente-pistol sa aiba stabilit locul, perioada, misiunea, prin ORDIN?
[ add comment ] ( 78 views )
Calendar
