Nu e greu pentru un observator dintr-un județ să vadă cel puțin 4 niveluri de afirmare și promovare literar-culturală în raport de complexitatea și importanța domeniilor abordate. Vom spune de la început că: 1. Cele mai importante personalități culturale ale momentului, care se impun și în plan național sau chiar mai mult, mai ales în domeniul jurnalismului cultural rămân în ultimă analiză pe criterii stricte, doar două: Valeriu Lupu și Dumitru V. Marin.
De ce doar ei? Printr-un fel de comparație: să vedem că într-o cameră există un loc de încălzire, soba, unde ar fi locul unui reputat critic literar, Theodor Codreanu, e un loc, dar unul singur (intimitatea laboratorului său); există împrejur mai multe rafturi bine garnisite cu opere „aurifere” ale unor condeieri absolut remarcabili: poeții Petruș Andrei, Gabriela Ana Balan, Dorina Stoica, prozatorii Val Andreescu, Vasile Chelaru, istoricii Costin Clit, Vicu Merlan, Laurențiu Chiriac, ziariștii Valeriu Lupu, D.V. Marin, de curând Jenică Rusu. Camera este încălzită, parfumată și însuflețită pentru public de un ziar cu pagină de cultură și o revistă internaționalizată conduse de D.V. Marin, cu rol de promotor zonal. Urmează celelalte niveluri.
Încurajăm fără rezerve orice încercare de a aduce un strop de cultură, nu în plus, cât de calitate, în aceste vremuri de atacuri pernicioase la însăși existența limbii române, amenințată cu dislocarea sau… dispariția. I-am publicat întotdeauna în Meridianul Cultural Românesc pe toți acei care
s-au înscris în bătălia pentru LIMBA ROMÂNĂ. Nu prea ne ocupăm de smângălitorii, aplaudacii sau pupincuriștii de serviciu, după cum nici de analize ample, ocuparea timpului
nostru fiind prin manageriatul grupului de presă, recordurile mondiale și naționale în jurnalism, încurajarea valorilor care se iau la trântă cu nemurirea.
Participăm, uneori, și la manifestări publice în care actori de pe scena căminului cultural din Pocreaca de Vaslui, deci de liga a IV-a, se dau c-ar fi de… Teatrul Național. Recent i-am văzut pe unii care, ca împărțitori la poștie, chiar ei înșiși, își rezervă un loc în eternitate. Din toate cele 4 straturi culturale.
N-am nimic cu acei „foști” care-și văd bucuroși numele și menționată vreo valoare (adesea ipotetică) pentru o activitate publică demult trecută pentru că ei doar că și-au îndeplinit sarcinile de serviciu de atunci: considerația că vreun gornist al PCR ca Elena Condrea, Gheorghe Cârjă, Constantin Tămășanu, Gruia Novac și încă vreo duzină, au drepturi „în eternitate” mi se pare afirmație total nejustificată! În planul valoric social-cultural, nu ca oameni. Că mulți și foarte mulți dintre ei au mișcat condeiele pe la Securitate și au făcut prea mult rău, ca acesta să fie uitat.
Cred că cel mai cunoscut-recunoscut-descoperit și activ a fost profesorul bârlădean atât de contestat astăzi, Gruia Novac, cel dovedit cu acte că a fost colaborator de nădejde nu numai la spectacolele comunist-patriotice ci și în urma unor sarcini speciale de după. Că omul a avut condei… se știe.
De mult nu-mi mai place octogenarul Gruia, căruia la înființarea postului de radio Unison la Bârlad (anii 90) i-am oferit postul de director (în detrimentul fiului meu) scoțându-l în priveliște exact atunci când lumea scuipa în urma lui pe stradă (cine credeți că m-a trădat constant?). L-am evidențiat în cărțile mele pentru cât a contribuit la afirmarea literaturii vasluienilor, dar niciodată n-am putut trece peste lingușirile tare groase pentru diferiți, inclusiv pentru mine (un discutat „encomion”). La o lansare recentă, toată „lumea bună” care s-a tot lăudat unul pe altul, tot de pensionari a fost alcătuită. Tinerele talente cu capetele pleșuve sau părul alb, n-au primit printre ei nici măcar un tânăr, sau un elev. Măcar unul, care, evident n-ar fi stat în tot timpul celor peste 3 ore cât participanții descopereau câte merite au și nu le-au știut. Noroc mare de un lingareț.
Scriam și altădată, că putem descoperi cele 4 niveluri de cultură și creație printre vasluieni (de rând sau cu pensii tare mărișoare). Dacă n-ar fi fost pomeniți în carte n-ar fi venit niciunul, că la „Omagiu cărții și culturii vasluiene” (8 ediții…) nu i-am văzut. Li s-a deșteptat cultura în cap după alcătuirile super ale „îngrijitorului”.
[ add comment ]
Biblioteca municipală „Stroe Belloescu” din Bârlad a sărbătorit cei 116 ani de la înființare printr-un fel de Simpozion cu invitați din Vaslui, Iași, Bârlad, Gohor-Tecuci, dintre care unii au luat loc la prezidiul care se impune într-o astfel de situație. Organizat de colectivul Bibliotecii în frunte cu inimoasa Cristina Vizitiu, o doamnă chemată pentru cultura cărții, momentul a fost ceva necesar dar…
– Nu de ajuns, considerându-se tema lansată spre dezbatere, largă și foarte amplă, adică bătălia pentru carte și învățătura ei de-a lungul celor peste 100 de ani; Tocmai pentru că bârlădencele au numeroase prilejuri de mândrie, de autoritate, de istorie trăită, de capacitate și profesionalitate. Un astfel de eveniment putea avea tentă națională și cu multă siguranță trebuia să fie bine-bine popularizat în TOT județul.
– Dintre cei prezenți „în prezidiu” s-au nimerit și niște aflați în eroare și în ceea ce au afirmat și în ceea ce privește situarea în temă. Un oarecare a afirmat că „Ursine, sabia tăcerii” ar fi poezia altcuiva decât a autorului ei Simion Bogdănescu. Tot el a încercat să fie și cam spiritual deși naviga pe câmpiile albastre ale literaturilor străine.
– Autoritatea bibliotecii bârlădene trebuia susținută cu mai multă vigoare și competență, chiar cu patimă pentru că Bârladul spiritual este unul dintre cele mai autoritare orașe din România în ceea ce privește istoria culturală și localismul creator.
Niciodată nu vom avea destule cuvinte de încurajare a muncii adevăraților bibliotecari, pentru că, din păcate, pe teren vedem contrariul. Și mai vedem ceva șocant: tare mulți se îmbată cu apă rece și cu multe vorbe de clacă.
Deci apreciem mult Simpozionul organizat de doamnele de la „Stroe Belloescu”.
Nu putem trece însă peste gâlgâiala unui ajuns „împărțitor la poștie” nici peste lipsa unor idei sti-mulative, nici peste privirea voievodală a unor invitați pe bani destui, că iată au venit ei să verse din marea lor cultură peste cei vreo 40 de participanți, ba, unul chiar a dat indicații prețioase, prețioase.
Nu neapărat sunt pornit împotriva cuiva, dar nici să vină unii cu pretenții cu „amintiri din copilărie” la un public select ca la Bârlad, nu mi se pare corect. Subiectiv privind, în temă au fost Vasile Chelaru, Mihai Apostu, D.V. Marin și Iolandina Ivan. Cristina Vizitiu, a condus timorată de prezența primarului Boroș, (poate-l găsim și noi prin primărie, că se ascunde mai ceva ca Pavăl) dar corect și chiar afectiv.
Cultura vasluiană e bine reprezentată de bârlădenii cu istorie, cu mari realizări, mari personalități, mari împătimiți, ca cei de marți 15 noiembrie 2022, prezenți la sărbătoarea bibliotecii. Vom reveni.
[ add comment ]
Pe 8 noiembrie toată nația română a sărbătorit ziua arhanghelilor Mihail și Gavril, iar la fosta comună Giurgioana a fost și hramul bisericii și a satului. În treacăt să amintim că satul e menționat într-un document din 1528, că a avut (că, nu mai are) școală primară din 1904, apoi gimnazială, că biserica terminată de boierul Gheoca, dar pe moșie răzeșească, a fost sfințită în toamna anului 1861.
Mai amintim că acestui sat, oamenilor și bisericii sale
i-am consacrat monografia Giurgioana – Bacău, Sat-Biserică-Oameni, Pim, Iași, 2011, 169 pagini, și să constatăm triști că în prezent mai locuiesc circa 20 de familii din cele peste 300 de odinioară și că satul e în accelerată destrămare.
Zile grele duce aici, familia preotului Vasile Dulhac, el însuși un preot în vârstă, nevoit să alerge în 6 sate pentru a reuși o pastorație în regim de navetă. Norocul său e că are o preoteasă foarte înțelegătoare, bună cântăreață de strană și
femeie de înțeles, ca și preotul, de altfel.
Am asistat la slujba de „Sf. Mihail și Gavril” din biserica destul de proaspăt re-pictată, bine întreținută, în mijlocul unui țintirim cu cele mai vechi cruci, înainte de 1800, pentru că aceasta a fost ridicată pe locul vechii biserici din piatră, atestată în 1802, cu sprijinul răzeșilor și a boierului Gheoca. Familia mea este atestată în 1774.
Am „înregistrat” prezența slabă a foștilor mei consăteni, am cercetat fețele oamenilor necăjiți care exprimă suferință și regret, pentru că lumea e plecată, tineri nu se prea se mai află, copii sunt tare puțini. Și când mă gândesc la anul când am
plecat și eu la gimnaziul din Podu Turcului, în total 93 de copii navetiști pe noroaie mari, nu am cum să nu regret acele
vremuri. Erau sute de vite și alte sute de oi, capre, cai, creșteau oamenii porci și tot felul de păsări de curte, „topeau” la baltă chitele de cânepă și in, sau scoteau borangicul scump de pe urma gogoșilor de mătase, iar noi, copiii făceam tot felul de fluiere, țignale, cetere, cornuri, drâmbe, sau alte instrumente populare… Am mai apucat vremea când pe o scoarță de căruță în chilere erau în stare de funcționare arme răzeșești, inclusiv pistoale, în fiecare gospodărie.
Giurgioana de atunci, ca și răzeșia (de pe vremea lui Ștefan) au dispărut astăzi.
Până și cimitirul e pe jumătate părăsit.
Vă mărturisesc, vouă, cititorilor: în amintirea părinților mei Vasile și Mărioara, că, am ridicat o cruce din piatră pe mormântul lor, pomenindu-mă și pe mine ca fiu al satului a cărui amintire am purtat-o prin toată lumea.
În acest timp de toamnă călduroasă am meditat asupra destinului uman, al locurilor, a țării și mă întorc din nou la ideea că și românismul și limba română sunt la mare cumpănă. Oaza de latinitate se topește rapid în tumultul globalismului, unde banul repede trecător rămâne singura posibilitate de re-amintire. Dacă…
Crucile?
Doar pentru un timp scurt să mai amintească de trecerea unor suflete cu trup prin acest hău numit istorie și țară.
Crucile și cărțile, care să amintească mai târziu că unii n-au trăit degeaba.
[ add comment ]
Puterea corupe sau înnebunește.
De o bucată de vreme am constatat acest fenomen regretabil: primarul de la Bogdănița s-a brutalizat, cel din Tătărăni s-a urcat ca scroafa-n copac, alții au devenit sfinții localităților și unii o iau razna de tot, ca acest Moraru din comuna Ștefan cel Mare – județul Vaslui.
Pe 31 octombrie curent a fost convocată o Ședință de Consiliu local, prin sms, fără ordine de zi, fără alte precizări. Probabil că Moraru știe că ramoliții pe care-i tot trage după el de ani buni, vor vota, ca întotdeauna, cu ochii închiși. Vreo 2, însă, din PNL tot fac sesizări că primarul nu respectă legea. Și, n-o respectă!
Ajunși în Căminul Cultural, în pofida oricărei bune cuviințe, a respectării Legii (544/2001), a oricărei ospitalități, „împăratul” local n-a așteptat nici să se deschidă oficial lucrările, nici să ceară Consiliului, oficial, să interzică accesul presei, le-a ordonat anchilozaților să voteze evacuarea presei. Cum bătrânii aceștia depind numai și numai de Moraru, au ridicat mâna de vreo 3 ori pentru interzicerea oricărui alt asistent, deși LEGEA e clară: (2) Autorităţile şi instituţiile publice nu pot interzice în nici un fel accesul mijloacelor de informare în masă la acţiunile publice organizate de acestea (L.544).
Nebunul acesta care crede că avioanele care au zburat pe deasupra comunei au oprit ploile, acesta care și pe 23.03.2022 a procedat întocmai la fel, crede că face legea (adevărul e că chiar el „face” legea în comună, că nu are opoziție puternică) cam cum și-o dorește. Deci a dispus și coordonat evacuarea presei și a unui Consilier județean, fără vreun motiv, de fapt anulând existența Consiliului local condus de un fel de nimeni, Lungu Sorin, președinte de ședință. Uzurparea de calități oficiale operează, aici.
Fostul cărător de roabă, ajuns viceprimar, apoi primar și bine ocrotit de Mitică Buzatu, chiar mare fermier, e stăpân absolut în această comună. Contează că s-a pricopsit cu un proces de presă? Prin expresiile folosite la adresa celui mai mare
jurnalist vasluian din toate timpurile se dovedește un mocofan de soi: nu știe nici de respectul pentru vârstă, nici pentru
valoare, nici chiar pentru funcția sa. Cum să se comporte ca un porc, un primar? Iată, Moraru… poate!!!
Să credem că Moraru a dat numai de proști în comună?
Concluzie, pe scurt: prostul nu poate fi decât fudul, prăpăditul ajuns bogat și primar în sat se crede împărat, iar Moraru din „Ștefan” e un deplin mocofan.
Vom reveni.
[ add comment ]
Mare noroc pe unii oameni, chiar și când intelectual nu mai pot reuși mare lucru, pentru că au putut odată, să fie chemați să îngrijească o carte.
„Eu am selectat textele și oamenii, dar unul s-a impus cu forcepsul” zise el într-o adunare publică vrând să dea raportul foștilor săi protectori cum de l-a scăpat pe cel mai mare ziarist vasluian printre co-autorii volumului aniversativ.
Măi, să fie… am rămas mirat-mirat; dar acolo n-am reacționat de loc, pentru că simpozionul se desfășura normal, deși mi s-a dat cuvântul… ultimul. Asta pentru că „neicusorul” ajuns să împartă gloria spre localnici s-a manifestat vizibil împotriva lui Ionel Bordeianu, directorul Casei de cultură a sindicatelor care a găsit fondurile necesare pentru a tipări cartea. Crezând în acest p. a apelat la el ca la un specialist. Mare greșeală. Aș zice că singura, pentru că volumul „50 de ani/pași peste timp”/2022, 236 pagini, își atinge scopul reunirii contribuțiilor unor slujitori ai culturii vasluiene de-a lungul celor 50 de ani de la înființare, chiar dacă înseamnă în mare parte reîncălzirea cartofilor politici.
E o carte necesară pentru azi și pentru viitor, având în vedere că memoria publică joacă feste iar cea a cărților e destul de… veșnică.
A fost bătălie între finanțator și băgătorul de seamă, cine, cu cât, ce să corecteze sau să elimine, ce criterii să impună etc., etc. Până la urmă Bordeianu a ales calea corectă de a nu-l eli-mina pe reprezentantul cel mai autorizat din fluxul cultural pe care-l reprezintă de peste 52 de ani. „P.uicusorul” nu, și nu, dar... trebuia să-și primească tainul, deci a cedat în fața șefului. A ținut să spună public acest fapt. Canalia trebuia să dea raportul în fața celor care l-au promovat cândva.
Până la urmă, n-am nimic împotriva exprimării recunoștinței față de grupul viermuitor pe care-l reprezintă, dar mă tot mir, cât de departe merge cu „limbile creatoare” din epoca de aur pe care a slujit-o cu mare strălucire. Nu
exclud nici o stare specifică unei vârste înaintate, nici unei boli nimănui dorite.
De astăzi exclud orice referire la acest lingareț, pe care
l-am ajutat îndestul în viața lui ca să nu aibă ura vizibil manifestată și ascunsă sub mantia cuvântului scris. Îl repudiez. Să nu uit: împărțitorul la poștie, adică cel chemat să atribuie glorii de stradă unor contemporani ai săi (unii cu merite punctiforme), era treaz, nu ca Cetățeanul turmentat al lui Caragiale. Lista cu personalități foto-afișate pe pereții Casei de cultură Vaslui, între care doar el să strălucească e un atentat la valoarea necesară pentru acest județ. Mediocritatea nu poate promova mari valori, chiar contemporane, că așa nu
s-ar mai vedea de loc.
Mare baftă că l-a mai băgat cineva în seamă?!
P.S. Era să-i zic Praxiteles de Vaslui, dar îl jignesc pe sculptorul grec.
[ add comment ]
Calendar
