l
Nunta internațională la care am participat a fost a Codruței Marin din Montreal cu Part Khandekar, un indian simpatic, crescut în Oman, unde a lucrat părintele său, medic oculist. Cu mici modificări, reproduc materialul trimis de acolo:
Ca tot omul, ca un bunic ce sunt, am fost invitat la nunta Codruței Marin, prima mea nepoată, cetățeancă din Montreal-Canada. Ca impresie generală: sărbătoare pe cinste, o reunire de excepție a familiei împrăștiate în lume, o bucurie generală „ca la nunta” cu plecați în lume în timpuri variate, de toate vârstele, cu exprimări specifice. N-au lipsit surprizele, noutățile exprimate în diverse limbi, ca limbă de legatură engleza și nu româna, cum m-am așteptat.
Prima concluzie: nuntașii au alcătuit un mozaic impresionant mai ales ca numar: 18 (optsprezece!) naționalități dar și ca modalități de exprimare (care redus la maximum înseamnă 1, repet, 1, adica sărutul!). Enumăr țările, doar ca spectacolul lumii, deocamdata fără concluzii: Arabia Saudita, Armenia, Basarabia, Bulgaria, Canada, Columbia, Filipine, Franța, Guineea, Maroc, Martinica, Nicaragua, Oman, Peru, Portugalia, România, Siria, Sri Lanka: subliniez, de diferite varste, preocupari, culori, rase, religii. Toți au încins dansuri de toate felurile, chiar cu elemente de dans popular românesc (tare absent, deși jumătate erau români-canadieni). A fost o atmosferă de poveste, cu exprimări coregrafice personale neîngrădite, exuberante, fără alcool (interzis de indieni, mire, socri, dar cerut la mese) ci doar cu muzică bine calibrată. Să precizez că am avut un fel de decor elvețian, pe malul unui lac, hotel de 5 stele, D.J. meseriaș, ploi în rafale în fiecare zi. Oamenii îmbrăcați ca de nuntă indiferent de categoria socială care nu-i preocupă câtuși de puțin pentru că ei știu că trebuie să aibă o muncă, deci au respectful asigurat. Cel puțin pentru comunitatea românească de aproximativ 55.000 de oameni, trilingvismul e... comunicare curentă. Adică ei știu limba română pe care copiii lor o vorbesc aproximativ, nepoții, deloc, dar trebuie să comunice cu ceilalți în engleza sau franceză (și le știu pe amândouă, că altfel mor de foame). Exact același lucru pentru toată țara asta de emigranți. Oricât ar fi de marocan, trebuie să mănânce, să muncească, să existe... tot în 3 limbi de comunicare. Amalgamul acesta de limbi, de comportamente civilizate, de hrană și sex oral este vizibil chiar la cele mai intime serate sau mese în familie, pentru că trebuie să-l facă pe celălalt să înțeleagă ce se întâmplă, că altfel s-ar omorî între ei, ar suferi, s-ar degrada ca oameni. Oameni care au ca țintă doar mațul gros, adică hrana îndestulatoare, televizorul și... copiii. Am văzut mulți copii aici, chiar și în timpul nunții, generația reproductivă fiind relative tânără, spre matură, dar nu preponderent românească, nici vorbă de proveniență alogenă, pentru că indienii sunt pe cale de exterminare chiar dacă au, mai au, rezervație proprie.
Canada este țara în mașină, adică toți au autoturisme, se deplasează zeci și sute de km pentru serviciu, au și un sistem de infrastructură tare bine pus la punct, cu disciplină în trafic, accidente rare, poliție invizibilă, care, dacă te oprește... plătești, sigur, iertare nu există. Țara e... de ciment și beton. Miliarde și miliarde de tone în șosele și autostrăzi, în străduțe și locuri de acces, asfaltate la centimetru. Curțile n-au vreun pom fructifer, vreo pasăre, în afară de câini, nici un alt animal. Arțarul, carpenul, bradul, plopul, iarba, iarba mereu tunsă și verde. Mai fiecare curte are piscina sa, barbeque-ul său, singurătatea sa. De aceea comunitatea româneasca, redusă cam la vreo 200 de persoane, s-a repezit în petrecere ca disperații impresionând ca desfășurare sufletească, entuziasm,
coregrafie, efuziuni interpersonale. Poate voi reuși filmul pe care mi l-am propus, acum la a 3-a vizită la Montreal... Am facut mai multe materiale de presă la români canadieni. Toți au plăcerea de a-și prezenta casele de-a dreptul impunătoare și opulente, te poartă prin multe odăi, sufragerii, subsoluri, etaje, grădini, cu gândul că s-au realizat material aici. Aproape niciunul nu s-ar mai întoarce în România, că „n-are de ce”. Dar duc avan dorul de casă, de oriunde ar fi din țară. E prea bine (material) aici, prea s-au cufundat într-un somn fără
întoarcere, prea puțini mai au preocupari spirituale, se recunosc între ei doar câteva zeci. N-au ziar sau revistă proprie, n-au librărie (era una dar, s-a dus), n-au bibliotecă și nici nu le trebuie, acceptă spectacole de sunet și lumină, dintre circa 300 văzuți, am observat și o iie românească. Biserica ortodoxă este prezentă cu 13 parohii, pe lângă care se mai strâng români cu dor de România. Un preot drag mie, Ceaușu, este optimist peste măsură că și pentru români va fi bine, să-l reiau pe Episcopul Cassian, „viitorul suna bine”. Dacă fiii celor refugiați aici uită limba, de nepoți ce să mai vorbim, dacă religiile se tot amestecă (semn de nerespectare a canoanelor), dacă vizitele în România se răresc, cum să privim viitorul românilor și limba din diaspora? Mă întorc la nunta româncei cu un indian simpatic. Își declară dragoste în engleză, sau franceză că indianul nu știe românește decât 3 cuvinte, față tot vreo 3 din indiană, „pota Parth” nepotul Parth, inginer în acest mare oraș al lumii se simte ca acasă între cei care au participat la această petrecere multinațională, subliniez cu cetățeni de culori, religii, naționalități, obiceiuri (diferite la ei acasă, nu aici), care reduc existența la punctul ei zero: începutul lumii cu un sărut. (Cu dragoste=suflet redusă la sex, ț cu viitor tare scurt). O lume de care ne crucim, astăzi, dar care poate fi semnul că acea nouă cultură existențială de care tot vorbim noi se înnoadă și se tot formează, peste tot. N-aș fi putut bănui că doar la o nuntă, într-un oraș mare se aduna nuntași de 18 naționalități!!! Țara făgăduinței până de curând, cu generație productivă și reproductivă din ce în ce mai searbădă, țara aceasta imensă s-a deschis pentru toate... culorile! O nuntă cu 300 de persoane reprezintă un eșantion al viitorului și pentru Romania?
[ add comment ] ( 1 view )
Prin bunăvoința fiului meu Sergius Marin și a soției sale Ina, am alergat o săptămână peste 2600 de km în provincia Quebec și în Gaspezi. Șosele ca-n palmă, benzină ieftină, aproape la jumătate ca pe la noi, mașini silențioase și puternice, așa că sutele de km de-a lungul Atlanticului au fost o excursie agreabilă și plină de învățăminte. După obiceiul meu vă transmit aproape telegrafic doar câteva impresii. Trebuie să precizez că această țară e imensă pe o lungime are distanța de la Montreal – Paris (în linie dreaptă) cam 6000 de km, are cam 26% din debitul mondial de apă dulce, are păduri și regiuni intens cultivate, are ape cu pește și potențial energetic. Am văzut multe, multe centrale eoliene, doar pe traseul parcurs. Pe tot țărmul oceanului sunt tot felul de ferme și case de vacanță, iar șoselele, indiferent de categoria lor sunt impecabile. Numai de la Montreal la Edmonton sunt 5000 de km. În Canada am văzut cele mai multe autoturisme, incredibil de multe, drept care am vrut să-mi intitulez editorialul ȚARA ÎN MAȘINĂ. Pe lângă fiecare casă cel puțin un autoturism iar șarpele format pe șosele e imposibil de numărat. Toți sunt într-o mașină înspre și dinspre serviciu, într-o cursă zilnică de 1 până la 3 ore. Distanțele se măsoară în funcție de timpul de deplasare, iar de consumul de benzină și electricitate nu se prea ține cont. Câteva elemente „spectaculoase”
La casele de vacanță nimeni nu încuie ușile, dar nimeni nu calcă pe proprietatea
cuiva fără voie. O gazdă, Jean-Francoise, mi-a arătat o mitraliera civilă, deci cu permis oficial pentru a se apăra de... urși și alte sălbăticiuni. Pentru stimularea turiștilor 1) nu există iarbă netunsă pe lângă vile, de fapt pe tot traseul, 2) pe diferite promontorii care intră în ocean sau în golfuri s-au amenajat platforme unde vin cu mașina amatorii de pescuit și aruncă undița pe fereastră. (Pe distanța de 1000 de km.) Am vizitat muzeul natural de pe Insula Bonaventure, în apropierea unei vestite stânci găurite, Persé. Am văzut vestitele păsări Fou de Bassan, care seamănă cu pescărușii noștri dar cu ciocul mai mare, ascuțit, și care se aruncă fulgerător în ocean după pește. Un spectacol unic, la fel cu cel al acestor vietăți de pe Insula Bonaventure, unde este o rezervație națională și unde am văzut cum își îngrijesc puii și se hrănesc. Circa 120.000 pe un platou alcătuiesc un spectacol absolut unic de sunet (asemănător cu croncănitul cocostârcului) și culoare, alb cu scânteieri negre când își desfăceau aripile cam de 140 cm. Am fost într-o exploatare de suprafață a agatelor. Și acolo era aglomerație, dar și niște muște „speciale” care rup carnea și nu îl înțeapă pe om, drept care rezultă niște gâlme dureroase și mari. Am vizitat biserica Saint Josepf, de pe vârful unui munte de 555 de metri. Dincolo de sfiala din fața unui lăcaș de cult ridicat în 1935 pe un vârf aproape inaccesibil de munte am reținut date din istoria Canadei. M-am tot mirat cât de bogată este această țară cu infrastructură perfectă, cu miliarde de tone de ciment pentru poduri și construcții, inclusive zgârie nori. Despre românii de pe aici am realizat mai multe materiale de presă, chiar... foarte interesante! Pe curând!
[ add comment ] ( 1 view )
Ca tot omul, ca un bunic ce sunt, am fost invitat la nunta Codruței Marin, prima mea nepoată, cetățeancă din Montreal-Canada. Ca impresie generală: sărbătoare pe cinste, o reunire de excepție a familiei împrăștiate în lume, o bucurie generală „ca la nunta” cu plecați în lume în timpuri variate, de toate vârstele, cu exprimări specifice. N-au lipsit surprizele, noutățile exprimate în diverse limbi, ca limbă de legatură engleza și nu româna, cum m-am așteptat.
Prima concluzie: nuntașii au alcătuit un mozaic impresionant mai ales ca numar: 18 (optsprezece!) naționalități dar și ca modalități de exprimare (care redus la maximum înseamnă 1, repet, 1, adica sărutul!). Enumăr țările, doar ca spectacolul lumii, deocamdată fără concluzii: Arabia Saudita, Armenia, Basarabia, Bulgaria, Canada, Columbia, Filipine, Franța, Guineea, Maroc, Martinica, Nicaragua, Oman, Peru, Portugalia, România, Siria, Sri Lanka: subliniez, de diferite vârste, preocupări, culori, rase, religii. Toți au încins dansuri de toate felurile, chiar cu elemente de dans popular românesc (tare absent, deși jumătate erau români-canadieni). A fost o atmosferă de poveste, cu exprimări coregrafice personale neîngrădite, exuberante, fără alcool (interzis de indieni, mire, socri, dar cerut la mese) ci doar cu muzică bine calibrată. Să precizez că am avut un fel de decor elvețian, pe malul unui lac, hotel de 5 stele, D.J. meseriaș, ploi în rafale în fiecare zi. Oamenii îmbrăcați ca de nuntă indiferent de categoria socială care nu-i preocupă câtuși de puțin pentru că ei știu că trebuie să aibă o muncă, deci au respectul asigurat.
Cel puțin pentru comunitatea românească de aproximativ 55.000 de oameni, trilingvismul e... comunicare curentă. Adică ei știu limba română pe care copiii lor o vorbesc aproximativ, nepoții, deloc, dar trebuie să comunice cu ceilalți în engleza sau franceză (și le știu pe amândouă, că altfel mor de foame). Exact același lucru pentru toată țara asta de emigranți. Oricât ar fi de marocan, trebuie să mănânce, să muncească, să existe... tot în 3 limbi de comunicare.
Amalgamul acesta de limbi, de comportamente civilizate, de hrană și sex este vizibil chiar la cele mai intime serate sau mese în familie, pentru că trebuie să-l facă pe celălalt să înțeleagă ce se întâmplă, că altfel s-ar omorî între ei, ar suferi, s-ar degrada ca oameni. Oameni care au ca țintă doar mațul gros, adică hrana îndestulatoare, televizorul și... copiii. Am văzut mulți copii aici, chiar și în timpul nunții, generația reproductivă fiind relativ tânără, spre matură, dar nu preponderent românească, nici vorbă de proveniență alogenă, pentru că indienii sunt pe cale de exterminare chiar dacă au, mai au, rezervație proprie.
Canada este țara în mașină, adică toți au autoturisme, se deplasează zeci și sute de km pentru serviciu, au și un sistem de infrastructură tare bine pus la punct, cu disciplină în trafic, accidente rare, poliție invizibilă, care, dacă te oprește... plătești, sigur, iertare nu există. Țara e... de ciment și beton. Miliarde și miliarde de tone în șosele și autostrăzi, în străduțe și locuri de acces, asfaltate la centimetru. Curțile n-au vreun pom fructifer, vreo pasăre, în afară de câini, nici un alt animal. Arțarul, carpenul, bradul, plopul, iarba, iarba mereu tunsă și verde. Mai fiecare curte are piscina sa, barbeque-ul său, singurătatea sa. De aceea comunitatea româneasca, redusă cam la vreo 200 de persoane, s-a repezit în petrecere ca disperații impresionând ca desfășurare sufletească, entuziasm, coregrafie, efuziuni interpersonale. Poate voi reuși filmul pe care mi l-am propus, acum la a 3-a vizită la Montreal... Am făcut mai multe materiale de presă la români canadieni. Toți au plăcerea de a-și prezenta casele de-a dreptul impunătoare și opulente, te poartă prin multe odăi, sufragerii, subsoluri, etaje, grădini, cu gândul că s-au realizat material aici. Aproape niciunul nu s-ar mai
întoarce în România, că „n-are de ce”. Dar duc avan dorul de casă, de oriunde ar fi din țară. E prea bine (material) aici, prea s-au cufundat într-un somn fără întoarcere, prea puțini mai au preocupări spirituale, se recunosc între ei doar câteva zeci. N-au ziar sau revistă proprie, n-au librărie (era una dar, s-a dus), n-au bibliotecă și nici nu le trebuie, acceptă spectacole de sunet și lumină, dintre circa 300 văzuți, am observat și o ie românească.
Biserica ortodoxă este prezentă cu 13 parohii, pe lângă care se mai strâng români cu dor de România. Un preot drag mie, Ceaușu, este optimist peste măsură că și pentru români va fi bine, să-l reiau pe Episcopul Cassian, „viitorul suna bine”. Dacă fiii celor refugiați aici uită limba, de nepoți ce să mai vorbim, dacă religiile se tot amestecă (semn de nerespectare a canoanelor), dacă vizitele în România se răresc, cum să privim viitorul românilor și limba din diaspora?
Mă întorc la nunta româncei cu un indian simpatic. Își declară dragoste în engleză, sau franceză că indianul nu știe românește decât 3 cuvinte, față tot vreo 3 din indiană, „pota Parth” nepotul Parth, inginer în acest mare oraș al lumii se simte ca acasă între cei care au participat la această petrecere multinațională, subliniez cu cetățeni de culori, religii, naționalități, obiceiuri (diferite la ei acasă, nu aici), care reduc existența la punctul ei zero: începutul lumii cu un sărut. (Cu dragoste=suflet redusă la sex, cu viitor tare scurt). O lume de care ne crucim, astăzi, dar care poate fi semnul că acea nouă cultură existențială de care tot vorbim noi se înnoadă și se tot formează, peste tot. N-aș fi putut bănui că doar la o nuntă, într-un oraș mare se aduna nuntași de 18 naționalități!!! Țara făgăduinței până de curând, cu generație productivă și reproductivă din ce în ce mai searbădă, țara aceasta imensă s-a deschis pentru toate... culorile! O nuntă cu 300 de persoane reprezintă un eșantion al viitorului și pentru Romania?
[ add comment ] ( 1 view )
Pentru cine nu știe: mergând de la est spre vest cu un avion cam cu 900 de km la oră ai tot timpul lumină de soare, așa că de la Istanbul către Montreal am avut însoțitoare protecția soarelui. Adăugând orele de la plecarea din București am mers într-o zi lungă de 25 de ore o rută de peste 7000 de km, cu avion pe deasupra norilor, la 9500 m. înălțime, cu temperaturi de -51 de grade în exteriorul navei, toți cei 330 de pasageri fiind păstrați în bună stare și destul de voioși după atâtea ore pe scaune, când le-a trecut os prin os.
IMPRESII, LA CALD:
Aglomerările noroase s-au desfășurat ca un spectacol mirific, cu protuberanțele mereu altfel, în culori de alb dar mereu altele. N-au lipsit ploi la Istanbul, peste ocean, la destinație. Un avion, chiar două pe rute paralele au creat senzația că nici în cer nu suntem singuri. Aeroportul din Istanbul e imens, imposibil de estimat ca dimensiune, cu minimum două aeronave decolând în același timp.
Elegant și silențios, cu un comerț turcesc, adică aproape perfect. Ne-au hrănit până la Istanbul și de 2 ori până la Montreal. Am avut locuri pe aripă, deci lângă motoare, prin consecință n-am avut liniște iar pentru înlăturarea efectelor aerului condiționat am primit pături, papuci, tampoane pentru urechi, apă minerală. În afara faptului că s-a vorbit aproape în exclusivitate turcește într-un avion plin de români, cam totul ar fi fost bine. Copiii de diverse vârste au însuflețit atmosfera. Spectacolul lumii a fost și de data asta unic: toate națiile, toate religiile toate vârstele inclusiv canine, au defilat prin aeroport. Frumosul din cer a fost gratuit, față de prețul piperat al transportului. În orice caz așteptarea prelungită pentru recuperarea bagajelor a împlinit o călătorie plină de visuri și de zguduirile uriașei nave când „mai călca prin bolovani” cum glumeam la golurile de aer. Deoarece scriu greu la astfel de calculator, sper să vă povestesc despre Canada și Montrealul la a treia revedere... inclusiv revederea cu poetul total George Filip, cu familia și ceilalți participanți la o nunta cu prezență din 8 – opt – țări, deci din continente diferite, data viitoare.
[ add comment ] ( 1 view )
Dr. ing. Constantin Iulian, specialist în construcții hidrotehnice, de 2 ori
Laureat al Academiei Române cerceta de pe trotuarul de vis-a-vis, cam sfios,
clădirea care marchează un secol și jumătate de istorie, întrebându-se cât se
mai păstrează din ea și din istoria ei. De precizat că hidrotehnistul locuia la
București și s-a întors după aproape 40 de ani la o aniversare a promoției de la
L.M.K. organizată de Zarojanu. În această zi de toamnă (2011) încerca să-și
reamintească unele dintre momentele existenței sale privind cu îndoială la
clădirea veche din 1890 – 1892, când aici era Chestura Poliției, o clădire mai
răsărită, geamănă și aidoma cu localul primului liceu înființat în 1890, ca
Gimnaziu, în Vaslui, primăria din Băcești semănând puțin cu ea.
Văzându-l stingherit, l-am întrebat dacă-i pot fi de folos, fără ca el să știe
cine sunt, proprietar și reprezentantul Grupului de presă.
– Domnule, ce mai este în clădirea asta, ț?
– Acum e sediul unei firme de mass-media.
– Mai are beciul acela mare?
– Desigur, dar…
– În beciul acesta am fost schingiuiți vreo 14-15 elevi de la L.M.K. în
noaptea de 12/13 iulie 1948. Ne-au ridicat de la via lui Dănilă din Bustea, pentru
că făceam parte din Frăția de cruce. Eram dat în urmărire de la Iași, …
fetele închise în magazia de lemne…, ne-au bătut bine,… am înghețat… ne-au
transportat la Galata, apoi la Suceava împreună cu Val Neștian de la Huși. Am
fost condamnat la 25 de ani închisoare, am făcut la Aiud 6 ani și jumătate, și cu
ce-a urmat, total, zi de zi, 13 ani și jumătate. Am muncit mulți ani la lopată, dar
am fost șef de promoție la facultate, în 1972. Am proiectat și condus foarte importantelucrări hidrotehnice. Doctoratul mi l-am dat abia după Revoluție pentru că până atunci n-am avut voie…
Omul derulează întâmplări tremurând din tot trupul și din când în când
strângând din dinți, închizând ochii, auzind parcă, glasul acelor vremuri. A fost
coleg de celulă cu poetul închisorilor Radu Gyr și cu poetul național Ion Barbu.
Crede că în acei ani a fost desființată rezistența națională… La VASLUI n-a mai călcat de mulți ani, deși își salvase casa părintească. Așa se explică emoția deosebită pe care o trăia. Și, la care am fost și eu părtaș.
– Aici a fost Chestura Poliției, a fost Comandament în ambele războaie, a rezistat la explozia depozitului de muniții din 1917, au trecut oameni mari pe
aici, mai ales pe timpul primarului C. Capră, în timpul Războiului. Mă mir că
mai rezistă după 2 cutremure, cel din nov. 1940 și cel din 4 martie 1977. Dar văd că a fost „încercuită” adică a fost bine consolidată de proprietar (dr. Vasile
Sepeniuc, un om de aur, adaug, eu).
– Vasluiul tinerețelor noastre nu mai poartă multe semne, nici Liceul nu
mai e cel de atunci, Palatul Sturza parcă mai e, dar, chiar după suferințele de
atunci, mă bucur să văd clădirea asta în picioare, și cu activitate culturală,
jurnalistică… mulțumesc pentru cafea, d-le profesor Marin, sunt bucuros să vă
cunosc după ce am citit Monografia L.M.K. unde m-ați pomenit și pe mine și
generația mea. L-am invitat în redacție, unde împreună cu colegul meu Val Andreescu
am realizat interviul (care se află postat pe youtube) cu sigla TVV-online (23
minute și 13 secunde); deși eram și eu în camera unde odinioară Constantin
Iulian a fost torturat nu realizam că era Președintele Asociației Foștilor
Deținuți din România, că era un nume pe internet, că fusese la „Profesioniștii”
Eugeniei Vodă.
Deci pe str. Frunzelor 2, unde este astăzi, în iulie 2018, redacția Ziarului Meridianul (de 22 de ani), a TVV (prima televiziune-privată din țară, 5 decembrie 1990, Licența 001/TV), a postului de radio Unison și a Revistei internaționale MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC există o clădire de patrimoniu (neinclusă) în proprietate privată cu important rol jurnalistic. Se
păstrează într-o cameră materialul tehnic din timpul funcționării TVV și în întregime, aparatura postului de radio Unison, cel care avea audiența incredibilă de 67% când redactori-nebuni de îndrăzneți erau elevii Lucian Pârvoiu, Cătălin Striblea și Cătălin Sîmpetru cu puțin înainte de moartea sa. Pagină importantă a evoluției culturale în oraș, județ, România. Chiar în Deceniul Dușmăniei naționale. Cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o, interviul realizat atunci, cu puțin înainte de moartea sa, și prezent virtual, mai sunt urme ale trecerii unui om cetățean (m. 8 iunie 2012) cu merite istorice și cultural-științifice deosebite în trecutul Vasluiului. Omul care apără pe legionari, inginerul de înaltă valoare, vasluianul din București s-a dus, dar clădirea a rămas. Sperăm să descifrăm mult mai multe din istoria localității, să vorbim de rolul ei într-un secol și 1/2.
[ add comment ] ( 1 view )
Calendar
