ZULUFII  DE PE GHEB 
Indiferent ce vârstă are, fiecare se gândește cum i-ar sta mai bine. Unii vor să violenteze gustul public și din urâți cum sunt se urâțesc și mai tare: se tatuează pe diverse părți ale corpului, își fac părul cum nu crezi că se poate, poartă vestimentația cea mai fistichie. Doar, doar, or atrage atenția cuiva, că mintea nu li se vede și nu fac eforturi să și-o arate. Am văzut zilele acestea o „tinerică” de vreo 90 de ani, cu un gheb mare și cocârjat peste care se rostogoleau cârlionții blonzi de la perucă. Am un vecin tatuat pe orice porțiune de piele care s-ar putea vedea. Mai poartă și părul blondinizat în coadă îndoită deasupra capului. I-am întins un ziar și mi-a zis că nu știe să citească, n-are ce face cu el.
Deci problema e… la educație.
Că nici baba cu zulufi, nici flăcăuașul acesta bun-bun de muncă (puturos foc) n-au priceput nici cum e cu prezența în lume și nici rostul muncii (fără de care nimic nu se poate).
Din păcate analfabetismul funcțional și lipsa de orice ideal e „aspirația” quasi-totală, pentru că din ce în ce mai multă lume se uită pe telefoanele mobile, își trece timpul de muncă spărgând biscuiți pe calculator, bârfește pe Facebook sau stă cu orele în telefon comentând toate prostiile din lume dar nu citește câte ceva pentru luminarea minții.
Am comentat cu un primar de 65 de ani starea aceasta a tineretului și el ridică din umeri că n-avem ce face, acesta e mersul lumii.
Chiar să-i lăsăm să fie proști-proști?
Chiar nu-i putem orienta către oameni-valori sau către rostul muncii?
Și atunci unde ajungem, la nătărăii cu morții lângă ei și care țipă că nu există coronavirus?
Până la urmă de ce învățăm carte, să ne lăsăm copiii handicapați? Învățătura cronicarilor: omul trebuie să se educe, autoeduce că nu trebuie să fie asemenea animalelor celor fără minte. Dar nu știu de ce unii fac tot posibilul să rămână proști. Or fi auzit că pentru cei fără minte e împărăția cerurilor?
Oare gheboasa cu zulufii galbeni, nu gândește tot așa?

[ add comment ] ( 2 views )
Festival semicentenar: 50 pentru 50 (!) SERIAL! Memorialistică jurnalieră afectivă (IV) 
Ca om care în 1970 am depus eforturi personale de excepție, fiind angajat=promovat pentru implementarea actului cultural în diversitatea lui într-un județ considerat apriori înapoiat și fără resurse in-telectuale, centrul de județ având circa 17.960 de locuitori (Bârladul, aproape 47.000, Hușul 12.000), cu populație majoritar analfabetă și cu mulți țigani, doar 3 blocuri de locuințe, fără cinematograf, casă de cultură, bancă, doar un liceu, ansambluri artistice lipsă, fără
industrie și, mai ales, fără resurse economice. Mulți ani, doar natalitatea ne clasa pe locuri fruntașe în țară. Nici măcar acceleratul nu oprea la Vaslui, ci doar la Crasna (la 17 km.) pentru legătura cu trenul de Huși, și Buhăiești (27 km) pentru legătura cu Roman. A fost mare sărbătoare când s-a ordonat și oprirea obligatorie la Vaslui. Era
într-o poziție centrală, aspectul cu care a învins concurența Bârladului (de fapt mâna și funcția de prim secretar UTC a lui Virgil Trofin, de la Lipovăț, de loc). Perspectiva de vasluian nu atrăgea, și nici acum îndestul, pe nimeni: „locul unde nu se întâmpla nimic” (M. Sadoveanu).
La școlile din Vaslui erau profesori navetiști (în special de la Iași), la vechiul spital „Drăghici” personal navetist, în conducerea învățământului și agriculturii tot navetiști, în majoritate din județ. Nu exista aprovizionare cu apă (o singură conductă cu apă de la Chițoc, nu făcea față), nici vorbă de gaz metan, nici vorbă de teatru. Bârladul avea cel puțin faimă culturală (și teatrul V.I. Popa), Hușul strălucea prin pitoresc, vie și vin, Negreștiul era propus ca să mai fie încă un oraș, deși Puieștiul, Murgeniul sau chiar Codăești erau mai urbanizate, „Vasluiul avea doar vântul și țiganii lui”. Avea totuși faimă de târg evreiesc și… piață ieftină.
Așa că, prin alegerea sorții, D.V. Marin (care fusese câteva luni inspector cultural la Focșani) a participat la evoluția acestui oraș – ajuns târziu municipiu – a acestui județ, ca inspector, director de școală, profesor și din 5 decembrie 1990, om de presă cu acte în regulă, prin înființarea televiziunii locale (Licența 001/TV/ 1993), apoi rețeaua Unison Radio, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău, (26 sept. 1996) revista de cultură Meridianul Cultural Românesc (8 febr. 2015). Totuși, debutul în presă al acestuia datează din 3 oct. 1957, la Steagul Roșu-Bacău cu un articol intitulat „Bibliotecarul n-are timp”. Prin
urmare actant și martor la devenirea acestui târg care nici în centru
n-avea decât niște maghernițe, participant la construirea Casei de Cultură (inaugurată în 1972), a blocurilor, a rețelei stradale, a instituțiilor de cultură, fiind inspector cultural pentru stații de
radioficare, cămine culturale, biblioteci, A contribuit decisiv la
introducerea Catalogului alfabetic și apoi a celui tematic în bibliotecile județului, la organizarea a numeroase întâlniri cu scriitori și oameni de știință, dar mai ales, la înființarea Festivalului Umorului „Constantin Tănase” începând cu prima ediție dintre 3-5 iulie 1970.
De aici încolo, contribuția quasipermanentă ca profesor de liceu și proprietar al grupului de presă, la toate edițiile acestui Festival, devenit național, într-un timp și internațional, care tinde să fie emblema culturală a județului. Nu pentru presupus umor local ci pentru strădaniile de decenii ale unor activiști-sufletiști de afirmare intelectuală în context național.
Să nu creadă cineva că pe aici umorul ar fi fost la el acasă, prin casele țărănești (peste 70 %), sau cam peste tot unde ar fi de așteptat. Dacă nu erau nici un fel de forțe culturale, de unde? Și astăzi, vasluienii excelează doar prin Teatrul folcloric cu măști sau alte manifestări la Sărbătorile de iarnă.
Deci… la importuri, – și navetiști/care plecau imediat ce găseau un post în oraș, așadar mare instabilitate/– și aici, în scopul stimulării resurselor intelectuale care trebuiau descoperite mai întâi, formate cu tot felul de instructori străini, sarcină de partid pentru tot ce însemna om de cultură sau învățământ. Noi, inspectorii, răspundeam cu sectorizare de mai multe comune și așa se face că am avut rol deosebit la construcția căminelor culturale din Berezeni și Dragomirești (diriginte de șantier, ca și la Casa de cultură Vaslui) și, mai ales organizarea bibliotecilor comunale, plecând de la zero fond de carte, zero pregătire specifică (multe bibliotecare, doar cu 7 clase), până la urmă și eu, un începător (cel mai tânăr inspector din județ, în 1970).
L-am inclus în cărțile mele pe profesorul Vasile Ion Cataramă, care era ocupat atunci prin închisori, cu torturile securiștilor, mai era exact în aceeași situație Val. C. Neștian (fost coleg de an la facultate; publica prin Flacăra Iașului) un funcționar, ca epigramist talentat, Titi Gheorghiu și mai încoace Gheorghe Sofianu, Ion Iancu Lefter, George Stoian și alți câțiva. Așa că, puținele culegeri din aceste decenii cuprind nume de care istoria nu vrea să mai audă în vreun fel. Dintre profesori, nimeni n-avea interese publicistice, chiar dacă în 1970 s-au înființat 5 noi așezăminte școlare și Casa Pionierului.

[ add comment ]
ACUM 50 DE ANI: ÎNCEPEA FESTIVALUL(!) 
Pot să fiu un pic nostalgic?
Aș putea să rememorez momente legate de flacăra culturală pornită de noi, câțiva, atunci, pe 3 iulie 1970?
50 de ani, fără o zi…
Fac parte dintre acei favorizați de soartă și muncă pentru că am avut posibilitatea de A FACE câte ceva absolut notabil pentru amărâtul de Vaslui care a fost și este văduvit de valori stabile, ba, procopsit și cu primari sau președinți de Consiliu Județean neiubitori de cultură, aprigi adversari ai valorilor locale. Dar despre acești… altădată.
Am fost director de școală gimnazială 7 ani, înainte de a fi selectat pentru Inspectoratul județean de cultură Vrancea și de la 1 martie 1970, la Vaslui, absolvent al Facultății de filologie Iași. Istorie lungă și cu totul sigură pe care am înregistrat-o ca jurnalist din 3 oct.1957, cu articolul din Steagul Roșu, Bacău, intitulat „Bibliotecarul n-are timp”. Vasluiul a devenit casa mea cu atâtea și atâtea posibilități de a-l părăsi, dar rămas în bătălie pentru limba română și cu spiritul comunist chiar de azi. Despre acest oraș am scris aproape 21.000 de pagini…

Aurel Storin, Bogdan Căuș, Manole Auneanu, Traian Lalescu, Maria Popescu, Elis. A.Tănase, Virginia C. Tănase, Ion Vova, Dan Demetrescu, Sandu Naumescu, Ioan Antonescu-Cărăbuș, Ioan
Massoff, Bițu Fălticeneanu, Radu C.Tănase,
E. Comarnescu, D.V. Marin.

Fotografia pe care am mai publicat-o înfățișează ceva mărimi ale timpului cultural-ziaristic, pentru că sunt pe treptele cinematografului Traian 3 ziariști și cu Manole Auneanu de la Urzica, urmăritorul inițiatorilor și al musafirilor. Materialele lui de presă au fost cele mai favorabile, în timp ce ale celor de la oficiosul partidului, Vremea nouă, au fost cele mai defavorabile și nedrepte.
La ora 11, pe 3 iulie, am făcut poza de frumoasă inițiativă pe care o vedeți, după amiază: cuvântări cu iz partido-patriotic, spectacol de deschidere, un fel de masă comună, lăsată cu petrecere la „hotelul partidului”, în cele 4-5 camere din spatele Poliției județene actuale. Beția adevărată a fost la Huși, cu antren asigurat de Emil Pascal, directorul Casei de cultură și… vinurile, glumele asigurate de dr.ing. Avram D. Tudosie și Ion Neamțu de la IAS.
În cărțile consacrate Festivalului semicentenar (cea din 2010 și asta aflată sub tipar) sunt detalii tare interesante. Eu mi-am făcut pe deplin datoria tipărind și acest al doilea volum prin care demonstrez că principalele promotoare culturale în acești 50 de ani au fost:
1. Grupul de presă dimprejurul TVV, de la 5 dec. 1990, în regim de permanență alături de Unison Radio, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău (din 26 sept. 1996 și până azi cu pagină culturală), respectiv, revista internațională Meridianul Cultural Românesc (din Vaslui, da, din Vaslui) cu difuzare pe 4 continente, 32 de țări și peste 600 de colaboratori din toată lumea.
Am asigurat promovarea media și în presă, a celor peste 483 de intervievați la TVV-radio-ziar, valori naționale și locale. Făclie încă nestinsă astăzi, subliniez permanentă.
2. Festivalul Umorului „Constantin Tănase” bianual cu durată a manifestărilor între 3 și 14 zile dintr-o ediție. Un clar element cultural pulsatoriu, pe banii mulți ai statului, mânuiți de oameni nu întotdeauna de bună condiție, intenție, moralitate.
3. Biblioteca județeană, uneori bine susținută de Muzeul Județean.
4. Personalități locale din câteva comune care mai pot face câte ceva pe banii lor. Voi reveni, la acest aspect.
Cu certitudine, acum 50 de ani a pornit în „comuna Vaslui”, cu o populație de circa 17.000 de locuitori (Bârladul avea 47.000), unde nici acceleratul nu oprea, o caravană culturală demnă de toată admirația.
Mă bucur să fi fost în ea ca întemeietor, actant, profesor-susținător, media-responsabil pentru tot ce s-a difuzat în țară și în lume.
De acum… 50 de ani. Și până azi!



[ add comment ]
Festival semicentenar: 50 pentru 50 (!) SERIAL! Memorialistică jurnalieră afectivă (III) 
În martie 1970 s-a dat în folosință Palatul Administrativ și noi am cărat scaunele în birourile 513, 515 unde sunt și azi.
Important, deci: chiar dacă or fi fost discuții înainte, de care
n-am avut cunoștință, doar din martie 1970 s-a pornit la organizarea Festivalului Umorului și nu mai înainte, că nu prea era cu cine și Comitetul abia se organiza și se completa: președintele avea aproape exclusiv sarcini de activist de partid, vicepreședintele Petrea Didilescu, profesor smuls de la Dăneștii natali și nou numit, nu prea le știa, inspectorul șef Constantin Peptu era cu hârtiile, dispozițiile și alte concepte de birou (și erau multe) așa că „alergătoriștii” erau D.V. Marin și Lucian Popa, cu alte 2 posturi vacante… permanent (nu se găseau absolvenți care să întrunească vestitele criterii de promovare).
La Centrul de îndrumare erau Ghiță Pârcălabu și George Stoian încă de pe vremea raionului Vaslui, proaspăt numit director Necula de la Murgeni. Subordonații CJCA, ei aveau treaba pregătirii formațiilor și spectacolelor, nicidecum de reprezentare.
Iată de ce, sarcina organizării (alergării) a căzut îndeosebi pe umerii lui D.V. Marin și de ce primele 3 ediții. Iată de ce am considerat că PĂLMAȘII care au urnit caravana Festivalului au fost și încă mai sunt în viață, D.V. Marin și George Stoian, au substanțiale contribuții și în decursul celor 50 de ani, adică 26 de ediții.
Și altă PRECIZARE: ce veți citi Dvs. în continuare este din perspectiva pălmașilor, nu a celor care au stat cu mâna în buzunare, cu pâra la partid, și cu scrisul „la organe” („ochiul și timpanul”). Din
perspectiva atâtor decenii de viață culturală și jurnalistică pot avea calificarea necesară pentru o istorie adevărată a acelui timp. Nicicum să evoc vreun important activist de partid, care ori era cu degetul, ori cu mapa: eu știu că eram cu sapa.
*

F.N.U.C.T nu mai încape în iulie din cauza pandemiei.
Noi tipărim o altă carte consacrată: Festival semicentenar...
Suntem vag informați despre lucrături de toată jena. Va răzbate puternic spiritul comunist din cultura județului.

[ add comment ]
PLOI ȘI NĂDEJDI CIUNTITE 
Primăvara, mama noastră, ne-a adus seceta-n fereastră! S-a compromis astfel munca oamenilor de o jumătate de an pentru cultura grâului pe o bună parte din țară. Era o nenorocire.
A venit… COVIDUL-19 și pe la noi. A oprit întreaga economie a lumii, deci și pe a noastră; consecințe imprevizibile, grave, impresio-nante. Ai noștri guvernanți au făcut eforturi supraumane să stăvilească valul cu rezultate acceptabile, mereu hărățiți de „opoziție”. Dar altă nenorocire; mare, cât roata țării.
Alta, cu efecte psihice: sunt politicieni nebuni care cu mortul lângă ei spun că nu există virusul. Mai e și grupul de căței Ponta-Tăriceanu-Ciolacu mereu împotriva apărării sănătății oamenilor, înhăitați politic în numele dreptului la opinie. E momentul lor să adune capital politic, dar suspansul pe care-l crează dăunează grav sănătății mintale a populației. Primii doi apar ca niște inconștienți înrăiți și lătrători. Daniel Olteanu, deputat de pe la Vaslui, pe unde-o mai fi….? Dar Birchal cea deșteptă pe care-o doare-n fustă de județ? Noroc de Nelu Tătaru că ține la critici.
A IV-a nenorocire, se cheamă inundații, după ploile vijelioase. Chiar suntem impresionați de ceea ce vedem aproape direct pe media. La pagubele mari-mari nu se adaugă nici o speranță, pentru că
Guvernul n-o să poată face compensații că n-are de unde, uscat de atâtea alte cheltuieli neprevăzute.
A V-a nenorocire este hărțuiala PSD în parlament, ba cu dublarea alocațiilor, ba cu pensiile 40%. E de-a dreptul halucinant cum se poartă tripleta toxică, de fapt la putere, legiuitoare. De-ar veni odată alegerile…
Numai că:
Trebuie să rămânem optimiști, să ne căutăm de munca noastră.
Politicieni veroși au existat dintotdeauna, n-o să scăpăm de ei niciodată, dar să rămânem cu capul pe umeri. Gogorița că-i sancționăm la vot pe imbecili… e înfloritoare.
Bine că repornește economia.
Tot la muncă, fraților!


[ add comment ]

<<First <Back | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | Next> Last>>