Blog personal
http://www.marindumitru.ro:443/index.php
MCR... a „călcat” pe 9 (!)
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry230209-010209
Am călcat pe 9 ani de la apariția unei publicații de mare particularitate în lume, care acoperă cu succes nișa JURNALISMUL CULTURAL, cu rezultate de-a dreptul spectaculoase: 900 de colaboratori din 32 de țări, de pe 4 continente. O spunem de la început, să puteți pricepe ușor, meritele pe care le avem și cu care ne mândrim. Fie și dacă va mai apărea doar un singur număr, tot ANUL IX de apariție suntem. Poate vreun analfabet funcțional să se întrebe, „ei, și ce!?” Poate că vreun oarecare să nu realizeze performanța intelectuală și doar să întrebe de nr. de pagini, adică 32 nr. X, 160 p. ar face peste 5000 de pagini conducătorul publicației citind și selectându-le din cel puțin 20.000. Adică muncă! Necesar a se reține: o muncă intensă, continuă 53 de ani, neplătită cu bani sau titluri, pentru că vremurile au favorizat incultura și pe oamenii interesați de ban. A fost vremea îmbogățiților de război care s-au năpustit asupra afacerilor (nicicum întotdeauna cinstite) beneficiind de instalarea unei noi culturi existențiale, bazate pe beneficiile globalismului: telecultură, computerizare și comunicare peste necesități. Rețelele de socializare au contribuit, ca și mijloacele de mai sus la modificarea ba chiar înlocuirea limbii române, istoriei și a poporului român. Ca „batailleuri” în acest front, adică în bătălia pentru limba română, credem că am adus o contribuție cu totul notabilă pentru națiunea română, cât va mai exista aceasta și pentru neamul românesc dintre granițele limbii române, adică (de) pretutindeni în lume. Credem, dar, că sărbătoarea aceasta, ar fi în folosul întregii românimi.]]>ANIVERSĂM... M.C.R.!
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry230202-214025
Prin „grija” istoriei care consemnează hemoragia permanentă a creierelor de când se știu aceste locuri, iată, nu putem nominaliza o publicație de importanță națională sau cu desfășurare în lume plecată de pe aceste locuri, cu oameni de pe aici (că, mulți statornici de pe aici n-au cam fost), cu eforturi de orice fel, dar, de aici, și, măcar cu ceva utilitate pentru autohtoni. Putem relua materiale scrise de noi despre începuturile presei vasluiene, tocmai pentru că ziarul zonal Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău a trecut de mult în anul 27 (26 sept. 1996). Dacă timpurile ar fi propice pentru cultură, dacă analfabeții funcționali din fruntea județului și ai primăriei ar fi puțintel iubitori de ceva cultură, momentul ar fi trebuit marcat printr-o amplă sărbătoare social-culturală spre folosul localnicilor, că nu oricând se poate ivi, dezvolta și realiza o revistă de asemenea autoritate internațională ca Meridianul Cultural Românesc, înființat la 1 februarie 2015, de un grup mereu pomenit, dar, și, imediat căzut în grija, finanțarea și tipărirea unui om singur. Condiții și cauze: Televiziunea Vaslui (Licența 001/TV) s-a ivit datorită ambiției unui om și copiilor lui, posturile de radio Unison, tot datorită aceluiași ambițios, ziarul tot din aceeași cauză. Împrejur existau doar unele semne de trezire a provinciei care să intre în jocul valorilor naționale, prin câțiva „vechi” cu literatură de sertar (Ion Baban, preotul Sofianu), cu câțiva elevi (cam 550, până la urmă) în frunte cu Lucian Pârvoiu, Cătălin Striblea, Cătălin Sîmpetru, care s-au „aruncat” în undele radio și TV, și s-a ivit apoi un mare pasionat de muncă și literatură Val Andriescu, evident și alți câțiva aspiranți la glorie literară, pentru că ziaristica era un termen nedefinit pentru ei și pentru atunci. Deși era DECENIUL DUȘMĂNIEI era și deceniul libertății de expresie de după Revoluție. Rolul Televiziunii Vaslui este de-a dreptul inimaginabil pentru mulți, astăzi. Aici s-a deschis democrația în Vaslui. Apariția ziarului a însemnat și mai concret democrația cuvântului, pentru că au avut acces toți aceia care și-au dorit, și n-au fost puțini care-și încercau pana în diverse specii literare. Iată de ce pagina culturală n-a lipsit niciodată în nici un număr al prezentei publicații (cam 36.000 de pagini, pentru că a fost și cotidian, și cu 3 apariții pe săptămână; au mai fost câteva sute de ziare electorale). Pe 1 februarie 2015 ne-am găsit 5 ambițioși, Val Andriescu, Mihai Batog-Bujenița, Cornelia Ursu, Dumitru V. Marin și Valeriu Lupu, care am și încheiat un act de înființare, pe care l-am publicat și care chiar am făcut ceva minuni: într-o lună de zile am adunat 93 de colaboratori în primul număr al Revistei. Am avut o audiență de necrezut, Au venit colaboratori din toată lumea și din cauza asta am tot extins spațiul colaborărilor. Astăzi înregistrăm 900 colaboratori, din 32 de țări și 4 continente. Nu putem minți și n-aveți cum să nu credeți, pentru că la sfârșitul fiecărui număr avem glosarul care arată cine, ce, unde și cât a publicat. Cauzele extinderii între granițele limbii române sunt clare: valoarea publicației, corectitudinea redactorului-responsabil, necesitatea unui purtător de cuvânt al jurnalismului cultural, pentru că aceasta este nișa ocupată de noi în ansamblul publicațiilor de pretutindeni. Condițiile, iarăși nu pot fi discutate, pentru că, cel mai important aspect este finanțarea și aceasta a căzut pe spinarea lui D.V. Marin. NICI O INSTITUȚIE DE STAT, Consiliul județean, Primărie, nici măcar nu s-au abonat, considerând cu mintea deșteaptă a primarului că 52 de lei/an pentru ziar și 80 pentru revistă nu interesează, nu pot fi găsiți și reprezintă o mare sărăcie pentru ei. Primarul Pavăl primește 15.000 de lei lunar, cum să dea el 52 de lei? Buzatu are și mai mult (basta mașină, ciubucuri, avantaje) dar nu poate încuraja o asemenea revistă cu 80 de lei pe an... Nici măcar nu dădea de la el; și dacă nu dă el, nu dă nici vreo instituție subordonată Consiliului Județean. Ne mai întrebăm de ce nu există nici o altă publicație reprezentativă pentru Județul Vaslui? Ne putem întreba și cât o să mai reziste și asta, și nu din cauza finanțării profesorului, ci pentru că nemernicii ăștia (au atras-o și pe Mocanu de la Muzeu) îl sabotează cât pot pe omul de cultură care reprezintă cultura, învățământul și politica acestui loc de 53 de ani. Subliniem, de la 1 martie 1970. Ar fi și o întrebare directă: „conducătorilor” nevrednici, dacă voi nu faceți, de ce-l tot ocultați pe cel care mai poate să facă ceva pentru vasluieni? l La o asemenea aniversare nu ne pot lipsi și prietenii, mai ales colaboratorii. Ieri, Mihai Batog Bujență a alăturat unor felicitări (sincere, că și el pune umărul), îndemnul „Să nu vă lăsați, domnule Profesor, că altul ca dvs. nu se va ivi prea curând, și e păcat nu numai de Vaslui. Chiar că, acei ce vă prigonesc, nu-și dau seama. Nu vă lăsați!”. Și alți, mulți, de peste hotarele județului, au cuvinte de acest fel. Numai Pavăl, Buzatu și Mocanu... refuză un abonament de... 52 de lei pe an, PE AN! l Am stabilit programul Simpozionului internațional „Omagiu cărții și culturii vasluiene” ediția a XI-a, de vineri, 28 aprilie 2023. Nu și toate locurile de desfășurare. Dar vom reveni cât de repede cu precizări.]]>Ianuarie... luna evocării marilor valori românești
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry230126-213905
Ioan Slavici e născut și el în ianuarie, dar... Mica Unire este faptul social-politic determinant pentru secolul trecut deci e o mare sărbătoare, dar nu e o personalitate. Nicolae Ceaușescu va fi reabilitat în curând, pentru că este nevoie de eroi de care să ne folosim în bătălia pentru națiunea și limba română. A avut rolul lui negativ, dar dintotdeauna extragem ce folosește țării, nu ce a dăunat. Așa că în cel mult 10 ani „dictatorul” va intra în rândul eroilor români (prin comparație, câte capete a scurtat el, Ștefan cel Mare... cât a domnit... și iată-l sfânt în calendar). Nu cred că și Leana, care nu se va putea compara niciodată cu Regina Maria. I.L. CARAGIALE, ca și prietenul său trebuie sanctificat, pentru că Eminescu ne-a lăsat limba și cultura, Caragiale ne-a lăsat tiparul social în care ne vom recunoaște până la dispariția poporului și limbii sale. Îmi pare rău, dar vremea aceea e mai aproape decât o bănuim datorită videoculturii, calculatorului, telefonului, care alterează zi de zi fondul limbii, structura ei, specificul ei. Globalizarea e aproape, noua cultură existențială și mai aproape. Dacă în calendarul ortodox sunt și sfinții Vasile, Grigore și Ioan despre care circulă legende imposibil de verificat, despre Mihai și Ion Luca nu e nevoie de legende, pentru că sunt faptele imposibil de contestat, opera. Despre Sf. Andrei se spune că i-a încreștinat pe români, acum multe sute de ani, de fapt, fără nici o dovadă peremptorie. De ce să nu ne gândim serios la acești doi corifei, pentru care avem dovezile, faptele, spiritul și limba noastră? Acum, pentru că ei, oricum vor intra în rândul sfinților odată și odată. Așa vor contribui acum mai mult la educarea întregului neam românesc răspândit deja în toată lumea. ]]>ECOLOGIȘTII VASLUIENI... PRINTRE CEI DIN LUME – ESEU REMEMORATIV
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry230119-213742
omânia, la București, cel de al 4-lea membru fiind Dumitru V. Marin înscris prin telegramă, a treia zi de Crăciun, care a înființat apoi oficial filiala Vaslui, pe 6 ianuarie 1990, după ce a primit delegație de la centru. Ecologiștii din M.E.R. au fost prezenți în viața publică imediat după partidele mari, chiar din ultima zi de Crăciun, iar cei din Vaslui la fel. În ziua de 6 ianuarie 1990 s-a întrunit Filiala M.E.R. Vaslui cu 14 persoane care au ales în conducere pe prof. drd. Marin Dumitru = Președinte, ing. hidrotehnist Pânzaru Neculai – vicepreședinte, prof. de biologie Mărcuță Costache de la Pogonești/Ivești – vicepreședinte. Datorită îndrăznelii și inventivității președintelui organizația a avut imediat sediu pe strada Ștefan cel Mare nr. 59, într-o clădire veche părăsită de fostul Consiliu Județean care avusese aici un birou tehnic. Alături, perete în perete, s-a instalat sediul PSDR-PSD condus de câțiva foști comuniști aprigi. A urmat o perioadă foarte aprinsă pentru constituirea Organizațiilor comunale, orășenești și județeană, lumea îndreptându-se cu nădejde spre ecologism, ca noutate și doctrină, care a început, însă, repede să se sfâșie pe dinăuntru, democrația internă manifestându-se zgomotos și distructiv, ca și în restul politicii, ne-mai existând nici un fel de conducători, autorități, lideri. Ecologiștii lui Toma Maiorescu au făcut parte din guvernul condus de oamenii lui Ion Iliescu (prof.univ. M. Bleahu, prof. Al. Ionescu, ajuns deputat o legislatură, ș.a.) iar la nivel de județ Vaslui primii 3 consilieri au ajuns în Delegația permanentă a Consiliului Județean (Marin Dumitru, Mărcuță Costache, bârlădeanul Popa Valeriu), alți 2 fiind aleși în Consiliul Municipal Vaslui, Albescu Dan, Marin Dumitru (doar două legislaturi, pentru că nu putea face parte din cele 2 Consilii), înlocuit cu N. Pânzaru apoi cu col. Săndulescu, alți 2 consilieri în Consiliul municipal Bârlad, care a avut organizație completă ca și Vasluiul, V. Bob și Popa Valeriu. Cât a fost provizoriu, în Consiliul Județean a fost cooptat președintele ecologiștilor, prof. Marin Dumitru, apoi la primele alegeri, în 1992, scorul ecologiștilor a fost impresionant: au ajuns să aibă 234 de consilieri, 7 primari, 5 viceprimari și să fie a IV-a forță politică în județ, cu organizații în toate comunele. În același timp a ajuns ca organizația vasluiană să fie în 1996, cea mai importantă din țară, cu 11% din totalul membrilor F.E.R. (după ce MER s-a rupt în mai multe facțiuni). De menționat că această situație era în paralel cu existența P.E.R. (Partidului Ecologist Român), condus la Vaslui de ing. Vasile Ghiga cu un singur consilier și fără ca cele două partide cu ideologie asemănătoare să conlucreze în vreun fel. Ghiga a prins și el un mandat de deputat și... a desființat practic organizația vasluiană a lui. După 2004, ecologismul vasluian a slăbit constant și... sigur, în ultimele decenii ne-maifiind reprezentat în vreun consiliu local, întrucât comasarea/absorbția de către Acțiunea Populară condusă de fostul Președinte al țării Emil Constantinescu, la rândul ei absorbită în 2008, de către PNL (prof.dr. D.V. Marin a fost candidatul PNL la Primăria Vaslui), și situarea prof.dr. D.V. Marin în bătălia pentru jurnalismul cultural / internațional/ și operă proprie, a însemnat o slăbire a muncii politice, iar slăbirea autorității și mai ales importanței ecologismului la nivel național și internațional s-a transformat în qvasi-abandonarea ecologiștilor și ecologismului, care, după prof.univ. Alexandru Ionescu nu și-a mai găsit nici un lider național potrivit, iar la nivel județean profesorul întemeietor n-a mai avut continuatori corespunzători. Prof.dr. Dumitru V. Marin a fost conducător de partid (ecologist, apoi Partidul Verde) răstimp de 29 de ani în paralel cu munca sa de promotor în presă (ziare, revistă) și în jurnalismul cultural, de scriitor și creator și respectat intreprinzător local în presă. Ecologism și jurnalism. Imediat după 1989 „s-a dezlănțuit” un fel de democrație fără limite, într-un deceniu al urii și defăimării, cu dușmănii fără seamăn. Șansa prof.dr. D.V. Marin a fost că, fiind întemeietorul singurului grup de presă din țară, care rezistă și astăzi, cu prima televiziune în eter din România (Licența 001/TV, acordată de CNA, în ian. 1993), apoi 2 posturi de radio = rețeaua UNISON, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău (din 1996), și revista internaționalizată Meridianul Cultural Românesc (M.C.R. – 2015), precum și o bogată operă proprie (azi 59 de volume tipărite), a fost de fapt șansa muncii într-un DECENIU AL DUȘMĂNIEI, mult peste obișnuitul acestor timpuri ca durată, complexitate, consistență și popularitate. Nu menționăm aici nici recordurile mondiale, nici țările și continentele colindate prin care a ridicat Vasluiul pe harta culturală a lumii. Faptul că a reprezentat deopotrivă o impunătoare personalitate culturală, un jurnalist de mare autoritate, un om deosebit de muncitor în acest areal, ar putea fi cheia succesului și în domeniul ecologismului local chiar în această perioadă de declin. Cu toate acestea nu s-ar putea spune că personalitatea lui DVM a suferit din cauza ecologismului, ci dimpotrivă. O constatare actuală: în toate formațiunile de partid a dispărut democrația internă. În primele decenii de după 1989 era libertatea personală și a cuvântului (ce dezbateri, strigăte și urlete erau în adunările ecologiștilor?!?), astăzi cine încalcă directiva președintelui, zboară din organizație. Promotor vasluian: Prin voia sorții, disponibilitățile sufletești, fizice și psihice, prin neastâmpăr intelectual, profesorul încadrat ca Inspector cultural la 1 martie 1970, în județul Vaslui, profesor la 4 dintre cele 5 licee din Vaslui, întemeietorul surprinzătorului post de televiziune din... Vaslui, la 5 decembrie 1990, a desfășurat constant o activitate de promotor cultural, de istoric, de profesor, în sport, de literat ș.a. dar mai ales o impunătoare prezență jurnalistică în țară și peste hotare. Desigur, lăudat și criticat, dar mereu remarcat pentru activitatea sa cu totul rarissimă. De nivel național În lumea mare. Internaționala ecologistă s-a reunit la Budapesta, în Hotel „Berlin”, pe 2 decembrie 2001, conducătorul Delegației României fiind prof. dr. Dumitru V. Marin, ajuns partenerul lui Ioschka Fischer, ministrul de externe german... A fost cea mai înaltă reprezentare a României de până atunci de către un reprezentant din Vaslui, de la Revoluția din 1989. România era reprezentată excelent în Europa și în lume atunci, prin procente și... teorie ori prezență științifică. Constituirea Partidului Ecologist din R. Moldova de sub conducerea academicianului Ioan Dediu a însemnat o organizare importantă prietenă de peste graniță, universitarul Ioan Dediu fiind un excepțional patriot și unionist. Ca membru al delegației române la Congresul de Constituire a lor și alegerea ca președinte la Chișinău (noi toți românii am fost aleși membri de onoare, în frunte cu Al. Ionescu), și apoi la mai multe congrese și adunări, D.V. Marin a luat cuvântul de fiecare dată militând pentru Unire și democratizarea vieții sociale (concomitent cu filmările pentru TVV și înmânarea de cărți în limba română). A sprijinit primirea ecologiștilor basarabeni în Internaționala ecologistă de la Budapesta și a avut o atitudine comună (și) cu aceștia în diverse alte împrejurări, în România și în Basarabia. Tot cu ocazia Internaționalei verzi de la Budapesta s-a legat o colaborare și o prietenie deosebită cu ecologiștii ucrainieni, atunci cu un procentaj bun la nivel național, peste 1%, noi cu peste 3 %. Strânsa legătură cu academicianul Vasile Tărâțeanu s-a concretizat în mai multe articole ale acestuia în M.C.R., într-un interviu publicat și în țară, și participarea lui Vasile (pierdut în 2022) la Simpozioane și întâlniri la Iași și Vaslui. Profesorul ecologist și jurnalist s-a mai întâlnit cu ecologiști sârbi și bulgari și a fost în vizită la un deputat eco-logist francez (și interviu TVV) în Parlamentul european, la Strassbourg. Revenind, la 2 dec. 2001: a fost și o cărămidă pusă atunci, hotărât, de delegația noastră care cuprindea și pe Dumitru V. Marin (șeful) și pe fiul său Sergius-Lucian Marin ca ecologist și întemeietor de post de radio și TVV, o voce pentru primirea în UE și NATO. Un capitol care se îngustează din ce în ce mai mult astăzi.
Perspectivele întunecate ale ecologismului, jurnalismului, românismului. Din păcate realitatea social-politică istorică ne arată că doctrina ecologistă nu are prezent și se prea poate, nici viitor. Situația e impusă de starea interioară-constitutivă a formației politice care trebuie să ceară mereu îmbunătățirea condițiilor de trai, social-cultural-creative, să protejeze prăpădiții lumii, deci aproape permanent să fie în opoziție. Asta impune cu necesitate să nu poată lua parte la împărțirea cașcavalului social, deci să nu-și poată recompensa economic nici măcar pe activiștii săi mai de seamă. Ar fi cumva, ceva mai altfel cu militanții Green Peace, încă prezenți, dar din ce în ce mai neputincioși, pentru că restul ecologiștilor reduc totul la visuri imposibil de împlinit. În condițiile bătăliei pentru existență e cu totul insuficient. Nu e grăitor procentul de membri de partid mereu cu mult sub 0,1 % și dispariția facțiunilor mai mult sau mai puțin gălăgioase? Ca o constatare tristă: a dispărut democrația internă din fiecare partid, iar în cadrul celor foarte mici, tonul e dat de președinte și toți cântă la fel. Dacă tot vorbim întemeiat de noua cultură existențială, tot cu deplin temei putem vorbi astăzi de alt fel de democrație decât cea de după 1989. Noi am încercat să vă amintim de situația ecologismului (vasluian)... astăzi. ]]>ECOLOGIȘTII VASLUIENI... PRINTRE CEI DIN LUME ESEU REMEMORATIV
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry230112-213634
omânia, la București, cel de al 4-lea membru fiind Dumitru V. Marin înscris prin telegramă, a treia zi de Crăciun, care a înființat apoi oficial filiala Vaslui, pe 6 ianuarie 1990, după ce a primit delegație de la centru. Ecologiștii din M.E.R. au fost prezenți în viața publică imediat după partidele mari, chiar din ultima zi de Crăciun, iar cei din Vaslui la fel. În ziua de 6 ianuarie 1990 s-a întrunit Filiala M.E.R. Vaslui cu 14 persoane care au ales în conducere pe prof. drd. Marin Dumitru = Președinte, ing. hidrotehnist Pânzaru Neculai – vicepreședinte, prof. de biologie Mărcuță Costache de la Pogonești/Ivești – vicepreședinte. Datorită îndrăznelii și inventivității președintelui organizația a avut imediat sediu pe strada Ștefan cel Mare nr. 59, într-o clădire veche părăsită de fostul Consiliu Județean care avusese aici un birou tehnic. Alături, perete în perete, s-a instalat sediul PSDR-PSD condus de câțiva foști comuniști aprigi. A urmat o perioadă foarte aprinsă pentru constituirea Organizațiilor comunale, orășenești și județeană, lumea îndreptându-se cu nădejde spre ecologism, ca noutate și doctrină, care a început, însă, repede să se sfâșie pe dinăuntru, democrația internă manifestându-se zgomotos și distructiv, ca și în restul politicii, ne-mai existând nici un fel de conducători, autorități, lideri. Ecologiștii lui Toma Maiorescu au făcut parte din guvernul condus de oamenii lui Ion Iliescu (prof.univ. M. Bleahu, prof. Al. Ionescu, ajuns deputat o legislatură, ș.a.) iar la nivel de județ Vaslui primii 3 consilieri au ajuns în Delegația permanentă a Consiliului Județean (Marin Dumitru, Mărcuță Costache, bârlădeanul Popa Valeriu), alți 2 fiind aleși în Consiliul Municipal Vaslui, Albescu Dan, Marin Dumitru (doar două legislaturi, pentru că nu putea face parte din cele 2 Consilii), înlocuit cu N. Pânzaru apoi cu col. Săndulescu, alți 2 consilieri în Consiliul municipal Bârlad, care a avut organizație completă ca și Vasluiul, V. Bob și Popa Valeriu. Cât a fost provizoriu, în Consiliul Județean a fost cooptat președintele ecologiștilor, prof. Marin Dumitru, apoi la primele alegeri, în 1992, scorul ecologiștilor a fost impresionant: au ajuns să aibă 234 de consilieri, 7 primari, 5 viceprimari și să fie a IV-a forță politică în județ, cu organizații în toate comunele. În același timp a ajuns ca organizația vasluiană să fie în 1996, cea mai importantă din țară, cu 11% din totalul membrilor F.E.R. (după ce MER s-a rupt în mai multe facțiuni). De menționat că această situație era în paralel cu existența P.E.R. (Partidului Ecologist Român), condus la Vaslui de ing. Vasile Ghiga cu un singur consilier și fără ca cele două partide cu ideologie asemănătoare să conlucreze în vreun fel. Ghiga a prins și el un mandat de deputat și... a desființat practic organizația vasluiană a lui. După 2004, ecologismul vasluian a slăbit constant și... sigur, în ultimele decenii ne-maifiind reprezentat în vreun consiliu local, întrucât comasarea/absorbția de către Acțiunea Populară condusă de fostul Președinte al țării Emil Constantinescu, la rândul ei absorbită în 2008, de către PNL (prof.dr. D.V. Marin a fost candidatul PNL la Primăria Vaslui), și situarea prof.dr. D.V. Marin în bătălia pentru jurnalismul cultural / internațional/ și operă proprie, a însemnat o slăbire a muncii politice, iar slăbirea autorității și mai ales importanței ecologismului la nivel național și internațional s-a transformat în qvasi-abandonarea ecologiștilor și ecologismului, care, după prof.univ. Alexandru Ionescu nu și-a mai găsit nici un lider național potrivit, iar la nivel județean profesorul întemeietor n-a mai avut continuatori corespunzători. Prof.dr. Dumitru V. Marin a fost conducător de partid (ecologist, apoi Partidul Verde) răstimp de 29 de ani în paralel cu munca sa de promotor în presă (ziare, revistă) și în jurnalismul cultural, de scriitor și creator și respectat intreprinzător local în presă.
Ecologism și jurnalism. Imediat după 1989 „s-a dezlănțuit” un fel de democrație fără limite, într-un deceniu al urii și defăimării, cu dușmănii fără seamăn. Șansa prof.dr. D.V. Marin a fost că, fiind întemeietorul singurului grup de presă din țară, care rezistă și astăzi, cu prima televiziune în eter din România (Licența 001/TV, acordată de CNA, în ian. 1993), apoi 2 posturi de radio = rețeaua UNISON, ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău (din 1996), și revista internaționalizată Meridianul Cultural Românesc (M.C.R. – 2015), precum și o bogată operă proprie (azi 59 de volume tipărite), a fost de fapt șansa muncii într-un DECENIU AL DUȘMĂNIEI, mult peste obișnuitul acestor timpuri ca durată, complexitate, consistență și popularitate. Nu menționăm aici nici recordurile mondiale, nici țările și continentele colindate prin care a ridicat Vasluiul pe harta culturală a lumii. Faptul că a reprezentat deopotrivă o impunătoare personalitate culturală, un jurnalist de mare autoritate, un om deosebit de muncitor în acest areal, ar putea fi cheia succesului și în domeniul ecologismului local chiar în această perioadă de declin. Cu toate acestea nu s-ar putea spune că personalitatea lui DVM a suferit din cauza ecologismului, ci dimpotrivă. O constatare actuală: în toate formațiunile de partid a dispărut democrația internă. În primele decenii de după 1989 era libertatea personală și a cuvântului (ce dezbateri, strigăte și urlete erau în adunările ecologiștilor?!?), astăzi cine încalcă directiva președintelui, zboară din organizație.]]>DE AN NOU… 2023:
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry230105-213535
2. Ca tot omul… visăm la un an mai bun, vi-l dorim și dvs., ne vrem sănătoși și buni de muncă. 3. După o viață cu experiențele ei, știm sigur că numai munca ne ține, dragostea ne împlinește, creația ne desăvârșește. Visul și metafora ne scot din rândul necuvântătoarelor, ne fac importanți pentru noi, ai noștri, societate. Vedem o sumedenie de oameni sătui de viață sau fără ambiții sociale. Oare de ce să nu vrem cu toții mai mult… și mai mult? 4. Considerând că nimeni în lumea asta nu vrea să rămână tâmpit (tare vrem să credem asta…) sperăm să re-pogorâți către carte, să vă placă să comentați ce scriem noi, ăștia care mai rezistăm în jurnalism. Acum e la modă tableta și terminalul telefonic, dar asta e foarte, foarte puțin pentru cultura personală, pentru dezvoltare mintală: e ca și cum ne-am mulțumi cu același fel de mâncare iar în loc de băutură cu tot felul de vederi cu muieri goale. 5. Fără creație-invenție ne desființăm intelectul… l Sperăm să atingem cât mai curând numărul 1000 de colaboratori la M.C.R. Îl vom premia și-l vom populariza pretutindeni în lume pe acel al 1000- lea colaborator. Nu că cel de al 900-lea din nr. 32/2022 n-ar fi valoros. Dvs. ați mai auzit de vreo publicație, de orunde, cu atâția colaboratori din toată lumea? Noi... nu. De aceea ne considerăm recordmani mondiali și în acest domeniu. l Am re-dotat Biblioteca Privată Stradală de pe str. Frunzelor nr. 2 Vaslui, de unde fură intermitent inclusiv un poreclit scriitor (bețiv). Avem înregistrări video. Vă invităm să împrumutați, nu la furat. O instituție unică în județ și cam a doua din România. E pentru voi, vasluienii. l Ne dorim să vă găsim întotdeauna mai senini și mai voioși, semn că mai scăpați de griji, dări, taxe, impozite și necazuri. (Că tot de astea suferim și noi). Deci cu nădejde într-un an mai bun: LA MULȚI ANI! ]]>24 DECEMBRIE – SĂRBĂTOAREA CULTURALĂ vasluiană
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry221229-213327
Un avânt izvorât dintr-un vis al câtorva și dintr-o îndrăzneală fără seamăn, un fel de nebuneală stimulată de libertatea de după Revoluție. Câți erau, oare, capabili de așa ceva (în țară, dar-mi-te aici), când până atunci nu se ivise nici o minte care să se viseze de rang național, care, indiferent unde și cum, să aibă suprafață și forță care să se impună. A face televiziune la Vaslui (unde era, cu totul doar o singură cameră video M7) era echivalentul călătoriei până în Australia cu bicicleta. În sărăcia asta? Pe mulți i-a speriat gândul și i-a dezarmat ideea: Cu ce să faci? Cine să pună banul? Care-s meseriașii? Cei mai mulți locuitori ai Vasluiului (ce discuții erau în cancelaria de la LMK…!!!) credeau că nu-s prea sănătoși acei care se zbăteau pentru TVV. Vă aducem aminte, că ani buni, la TVV s-a dat ora exactă pentru vasluieni. Pentru că ani destui, postul acesta a avut o audiență unică și o dezvoltare surprinzătoare, oricum unică în România și în lume. Prima emisiune pe cele 14 stații ale Direcției DRTV Iași, care cuprindeau și o bună parte din Basarabia, toată Moldova și crestele munților, a inclus 28 de numere, într-o varietate surprinzătoare și cu totul interesantă. Ne-am apucat de casetă pe 17 decembrie și am terminat-o pe 24 la ora 4 dimineața. La 7 a intrat pe post la Căprioara-Epureni. Cu ce, aici e chichirezul: un reostat a devenit orgă de sunet, un televizor color fără telecomandă… pupitrul mare de control, vreo 9 becuri albe – orga de lumini, camera M7 casetoscop, și tot ce ne trebuia ca să copiem materialele. Cel mai important lucru: nimeni nu știa nimic despre munca în televiziune, așa că ne-am tot învățat unul pe altul. Precizare: Niciodată, nici un cuvânt de atunci și până astăzi nu s-a trecut fără aprobarea sau concepția subsemnatului la TVV. Niciodată. Prin intermediul TVV au poposit aici câteva mii de personaje valoroase, informații diverse și importante, imagini unice din lume. Ne trebuiesc mai multe cărți (am scris vreo 8) să rememorăm importanța TVV pentru: 1. Vasluieni; 2. România; 3. Jurnalismul cultural pe care-l reprezentăm cu cinste în lume mai ales prin M.C.R., dar de aici din comuna Vaslui. Ca să nu lungim, acum de sărbători: Pe 24 decembrie 1990 în acest centru de județ s-a înfăptuit un miracol care chiar uitat de memoria publică, rămâne de pomenit în veac, pentru că nimeni și niciodată nu va mai putea reuși așa ceva. Merită să ne gândim? ]]> M. C. R.
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry221222-213240
Prea puțini mai pot face asta în toată țara asta… Vă re-amintim că ziarul de față este prezent printre Dvs de 26 de ani și 3 luni, cu atâtea realizări, încât nu va putea fi egalat vreodată pentru simplul motiv că se schimbă condițiile social-economice și se instalează o nouă cultură existențială. Oricare dintre ziare (că doar unul, Vremea nouă, mai există tipografiat) rămâne ca o istorie consemnată a unei clipe/o zi din viața vasluienilor. Dacă ar fi treabă ușoară de ce n-ar mai fi și altele? Vă informăm iarăși și iarăși, că mândria de acum și din viitor a acestor plaiuri, publicația care a ridicat târgul nostru atât de batjocorit în contemporaneitate în cultura lumii, Revista internaționalizată apărută la 1 februarie 2015, a adunat în jurul său exact 900 de cola-boratori din 32 de țări/4 continente. Unii mai știu că a ajuns la nr. 32, că însumează aproximativ 5200 de pagini, că este cea mai valoroasă publicație românească dedicată jurnalismului cultural. Cel mai important aspect: în nici un fel realitatea nu poate fi contestată. Pentru cei care au mai uitat: încă mai reușim să menținem online, TVV. Cel care a apărut pe 5 decembrie 1990, cu Licența 001/TV. În istoria culturii naționale și a oricărei ramuri video, Licența nr. 1 rămâne la Vaslui pentru noi și urmașii noștri, care în mod normal trebuie să aibă nevoie de cultură și tradiții, de istorie și viață. Că noi rămânem în istoria locului nu ne mai are ce face nimeni, nimeni. Mai raportăm publicului faptul de acum câteva zile ne-a apărut cartea cu nr. 57 (de fapt nr. 59) „50 – Casa de cultură – 50 cu partea a II-a, în întregimea sa consacrată Vasluiului, 9… 19… 39… 59”. Suntem gata să umplem multe pagini cu realizări mult mai mult muncite decât vreun angajat care-și frânge grumajii în slujba unui primar. Mai spunem sus și tare că noi am avut șansă chiar să fim liberi. După cum știți noi am creat prima și singura BIBLIOTECĂ STRADALĂ din județul Vaslui; acum vedem că am pus mărgăritare în locuri nepotrivite. Regretăm. Dacă-i adăugăm și pe groparii culturii vasluiene, constatăm că libertatea costă foarte scump… Ne vom permite unele considerații în numerele viitoare.
l De sărbători: La mulți ani și sănătoși, tuturor!!! ]]>ALECSANDRI – 200… ȘI CONTINUITATEA SA (O idee cerută)
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry221215-213006
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine!” (V. ALECSANDRI despre M. EMINESCU).
Prea puțină lume de astăzi își dă seama de uriașa importanță a contribuției acestui mare poet, prozator, dramaturg și…. ministru de externe, născut în Moldova de dinainte de Unire (1818). Puțini vasluieni realizează că numele, renumele și măreția acestora se datorează marelui V. Alecsandri care a nemurit plaiul și pe eroii săi în poeme valoroase, patriotice, incluse în manualele școlare de-a lungul acestor secole. Nici un alt om de mai mare sau mai redusă cultură și reprezentativitate n-a reușit și nu va mai reuși vreodată să-l depășească. Orice referire la Movila lui Burcel (balada lui), Peneș Curcanul, Sergentul, înseamnă gloria locurilor și jertfa oamenilor pentru pământul străbun. În trecutele vremi, Dimitrie Cantemir ne lăsa mărturii nu prea măgulitoare despre acești locuitori, Cuza nu-și revendică proveniența de pe aici, deși bârlădenii pot demonstra oricând că de pe aici a plecat. Alecsandri le preamărește vitejia, modestia, eroismul; urmașii lor din secolul trecut s-au menținut printre cei apreciați, iar… de la acest început de mileniu parcă se străduiesc să-i împrăștie autoritatea istorică, orice urmă de demnitate, iar locul unde nu se întâmpla nimic s-a transformat în cel de referință negativă pentru toată țara. Contemporanii noștri se complac în lucrături ieftine cu iz feudal. Gloria străbună… nu mai există!!? … Am realizat o carte intitulată „Bârlad – Vaslui/ Pamfile – Marin/ Destine istorice”, în 2017, găsind multiple similitudini de pionierat între două personalități (de acum, istorice) care au adus strălucire culturală orașului Bârlad, la începutul secolului XX, prin opera sa unică de salvare a „firișoarelor de aur” din folclorul viu atunci, și strălucirea Vasluiului (după un secol) prin jurnalismul practicat de D.V. Marin, a promovării limbii, literaturii și culturii naționale (ziar, cărți, revistă, internet, TVV, radio) dar și a unor opere care așează Vasluiul pe harta culturii mondiale: …77… Noduri culturale și răspunsuri amicale, 111 valori naționale pentru Vaslui, 101 vasluieni pentru 100 de ani, Bătălia pentru Vaslui-RO (740 de pagini), Opera magna 1-7, Revista M.C.R., ș.a. În total 57 de cărți tipărite, în mare parte istorie culturală. Pe drept, Pamfile poate fi considerat cel mai mare etnofolclorist român din secolul trecut (i-am consacrat o monografie), care e imposibil să mai fie egalat cu Mitologia românească, cu revista ION CREANGĂ ș.a. El și-a desfășurat activitatea în condiții de aspru pionierat, de spirit provincial bârlădean, de jertfă a vieții și bunăstării sale. A fost și un erou în primul Război Mondial. Dar e tot așa de drept, că în aceleași tipare (dar după o revoluție, nu un Război), cu reușite jurnaliere de suprafață globală, s-a întâmplat și cu profesorul nimerit la Vaslui, în 1970, în domeniul cultural, învățământ și apoi jurnalistic. În ultimii 33 de ani, care cuprind și cumplitul DECENIU AL DUȘMĂNIEI, munca sa, ca deschizător de drumuri în Televiziune (Prima din țară, Licența 001/TV), întemeietor de ziare (Teleradioeveniment, Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău), reviste (Vlăstarul, Onnyx, Meridianul Cultural Românesc) și mai ales semănător de credință în biruință pentru noua cultură locală pe care a direcționat-o prin întreaga sa activitate. Până și reacțiile ivite sunt de natură constructivă, iar autoritatea sa încă n-a fost contestată chiar dacă prin spiritul comunist remanent a mai fost omisă. În cele 4 niveluri de cultură descifrate pe aceste plaiuri, oricum s-ar interpreta, Marin rămâne cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile și reprezentantul cultural pentru 53 de ani. Vorba unuia dintre cei foarte mulți care o spun: oare, când se va mai naște cineva de același calibru? El însuși, crede că „eu sunt omul muncii mele imposibil de egalat vreodată”, și, pe bună dreptate: grup unic de presă, 59 de cărți, activitate în țară și străinătate (pe 4 continente, 32 de țări), mare împătimit al manifestărilor cu numeros public… prețuit în țară și peste hotare. Revenind la paralela Pamfile – Marin, folcloristul tecuceano-bârlădean Pamfile a fost recunoscut în țară și sprijinit financiar de Academia Română (era și foarte îndreptățit), și-a cheltuit salariul de ofițer pentru cărți, reviste și studii publicate. Rar patriot de asemenea productivitate, calitate și forță. Într-o epocă de foarte mari dușmănii și împregnată de boli comuniste (una, lovire prin omisiune, alta izolare de către un grup cu bugetul statului în mână), de tranziția neterminată în peste 3 decenii, prof. dr. D.V. Marin a avut realizări absolut unice atât în jurnalism (3 recorduri mondiale, 19 naționale, 39 județene) cât și în promovarea și apărarea limbii române (M.C.R., cărți, mii de articole); tot un rol de căutător și deschizător de drumuri a exercitat. Evident, mai ales, în jurnalism. Un asemenea om are ce lăsa urmașilor, nu ca zestre materială ci mai ales ca spirit (chiar și al locului) clar afirmat în miile de editoriale, articole, cărți. Oricât ar fi de oarbă posteritatea, oricât ar alimenta-o cu venin adversari cunoscuți sau neafirmați (că nu prea îndrăznesc, decât… în subteran) cele 10 puncte de clasament în ierarhie jurnalistică rămân intangibile. Că D.V. Marin a fost un om activ și recunoscut al timpului său… Rolul poetului, prozatorului, dramaturgului Alecsandri, alegătura sa prin lume ca Ministru, prezența operei sale în teritoriul național dar și universal (este primul român premiat peste hotare pentru poezia „Ginta latină”, ambasador pe alte continente), influența sa a fost determinantă pentru cursul sănătos al LIMBII ROMÂNE adusă la maximă strălucire de „poetul nepereche”. Era perioada de formare și stabilire a expresivității maxime, deci rolul de formator al lui Alecsandri nu poate fi contestat. Se cunoaște că atunci când se iveau „cuvinte” că s–a ivit luceafărul a scris versurile din deschiderea acestui material, ca semn al maiestății sale, al conștiinței creatoare, al patriotismului său. Fără îndoială, marele poet a deschis căi pentru afirmarea limbii naționale în context universal. Se poate spune că în contemporaneitatea sa, jurnalistul vasluian a depășit pe V. Alecsandri la minicapitolul popularizare pozitivă (în condițiile în care Vasluiul a devenit locul comun de referință negativă, datorită și presei), pe Tudor Pamfile prin recepționarea mesajului caracterizant în mari capitale ale lumii, în numeroase țări, deci în afirmarea limbii naționale și a neamului românesc între granițele limbii române care au cuprins lumea întreagă datorită exodului din această a 3-a migrație a popoarelor de pe glob. Pot exista detractori chiar și de valoare, ceea ce nu deranjează. Pot exista reminiscențe prelungite prin scribiloții activiști-plagiatorii patentați. Pot exista numeroase „indicații prețioase” ca în timpurile trăite alături de ciripitorii și turnătorii timpului (secolul trecut), după cum pot exista dușmănii mai mult sau mai puțin ascunse. „Scriptografii” nu lipsesc. „E unul care cântă mai bine decât mine?” se întreabă și D.V. Marin. Astăzi, nu, dar, poate că va fi în viitor, pentru că le vine rândul și lor să trăiască. Acum, AZI: Pot să probez, cu cărțile mele, cu Revista, ziarul, activitatea de peste 65 de ani, operă care rămâne celor care mereu vin. Alecsandri are continuitate în acești 200 de ani, așa cum Dacia literară, trece prin Viața românească, în Meridianul Cultural Românesc, revistă din spațiul limbii române sprijinită de aproape 900 de colaboratori de pretutindeni. II. Lizst-Barbu Lăutarul, cobza și țambalul E destul de greu să se stabilească vechimea fiecărui instrument popular românesc din cauza lipsei dovezilor materiale. Folclorul nu poate nici el oferi vreo siguranță-certitudine, elementele etnografice rămân puține și disparate. La un popor de crescători de animale se pot face repede conexiuni bazate pe simplitatea și ușurința de a le confecționa, materialele aflate la îndemână și arta confecționerilor. La români, teiul, socul, stuful, cucuta și salcia rămân materialele la îndemână pentru confecționarea fluierelor, țignalelor, a altor instrumente de suflat ba și pentru cele de percuție: drâmba, cetera, cobza, țambalul, toba ș.a. Instrumentele metalice de suflat, în special pentru fanfare și trâmbițași/surlași au și ele vechime remarcabilă. Confecționerul și interpretul erau cel mai adesea una și aceeași persoană. Pentru simplicitatea cu care se puteau întinde cel puțin 4 strune pe o scândură (am construit și cântat în copilărie la Giurgioana-Podu Turcului), acordăm credit pentru cel mai vechi instrument ceterii (țiterii), într-un fel de competiție cu fluierul sau cântatul din frunză. Trecerea de la ceteră la țambal nu pare a fi fost grea și nici târzie. Țambalele mari, mici și mijlocii au fost PIANELE românești, portabile și cine știa „pianul”, era măiestru și la cobză.
Cea mai veche mărturie a prezenţei ţambalului în spaţiul cultural românesc datează cu anul 1538, când Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei, primeşte cu prilejul instaurării în scaun tobă şi ţambal. În anul 1546, în unul din registrele de evidenţă ale oraşului Braşov este notată sosirea în această urbe a lui „Nicolae Dicul, om de casă al lui Mircea Ciobanul, pentru un ţambal al tinerei voivodese”. În această perioadă de timp, instrumentul pătrunde în castele, fiind unul din instrumentele preferate ale nobilimii. Cu denumirea de „organ”, „canon”, „canun”, „psalterion” este consemnat în primele traduceri ale carţilor bisericeşti de la noi, păstrate în manuscris: Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiana, Psaltirea românească şi Cartea de învaţătură a Diaconului Coresi. (Net: /www.patrimoniuimaterial.md)
Barbu Lăutarul, interpretul mijlocului de secol XIX, cunoscut datorită poetului Vasile Alecsandri, cel onorat de prezența lui Franz Liszt pe moșia sa de la Mircești, apoi la Iași, era un maestru desăvârșit la cobză („starostele și cobzarul” cf. cântecului), țambal și mai ales la vioară. Cu aceasta din urmă l-a uimit pe marele muzician polonez care l-a îmbrățișat și lăudat: „Măi, Barbule, măi, tu ești un mare artist”. Era într-adevăr mare și printre țiganii lăutari, era staroste, conducător, dar a rămas în puțina memorie populară care mai există, un meseriaș de referință istorică. Fără acea autoritate interpretativă n-ar fi fost invitat de marele Alecsandri, într-un asemenea moment și loc, la o sărbătoare de mare gală. Dintr-un interviu cu cunoscutul nostru contemporan Nicolae Botgros (dintre cele câteva) l-am aflat pe acesta copil purtând prin glodurile Moldovei, un „pian mic” adică un țambal prins cu curele pe după gât sau pe umeri. Rar să existe „bante” de lăutari fără țambal, cobză, fluier, vioară. Dirijorul Botgros a lăcrimat puternic atunci când a vorbit de greutatea și dificultățile instrumentului, lipsa încălțărilor, foamea permanentă a țiganilor lăutari. Scopul materialului de față nu poate fi altul decât pledoaria pentru recunoașterea valorilor naționale tradiționale care în condiții feudale aspre și-a creat o recuzită instrumentală ilustrativă, a dezvoltat în fel propriu creativitatea românească. E vorba și de alte instrumente, dar „pianul popular”, țambalul a susținut muzica populară și mintea sănătoasă, timp de 7 secole. Participarea fericită a poetului, prozatorului, dramaturgului și ministrului Vasile Alecsandri la promovarea acestor valori peste hotare (prin prezența lui Franz Liszt) iarăși întrunește excelența creatoare remarcată chiar în epocă de contemporanul său Titu Maiorescu (în cunoscuta sa caracterizare). Din păcate, cel mai mare poet înainte de Eminescu, „acel rege-al poeziei” tinde să dispară prin necunoaștere, ca să nu mai vorbim de „starostele și cobzarul” prin efectul pernicios al noii culturi existențiale.
]]>Valoare și… niveluri culturale, în județul Vaslui (II)
http://www.marindumitru.ro:443/index.php?entry=entry221208-212805
E o încercare riscantă care va stârni comentarii care mai de care mai aprige și jignitoare, fie și în particular. Totuși: 1. Sunt (de fapt, nu sunt, dar vreau să nu exclud pe alții, a căror activitate de acest gen n-o cunosc) acei care au stat de vorbă cu președinți de stat, cu prim miniștri, cu cele mai înalte fețe bisericești cu academicieni și mari oameni de cultură ai națiunii române și alți destui din străinătate. Pentru asta a(u) depus eforturi excepționale, dar mai ales le-a(u) transmis învățăturile lor prin televiziune, radio, ziar, revistă. Ca să împlinească o misiune a sorții a(u) înființat și o revistă internațională cu peste 871 de colaboratori din 4 continente… la Vaslui. Destui au crezut că există cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile. Nu știu dacă a fost „singur printre poeți” (M. Sorescu) dar printre ziariști, da. L-am tot situat și pe Th. Codreanu, în literatură, nu și în jurnalistică, tot pe acolo, dar cade mult la categoria universalitate. 2. Nivelul superior al lumii local-literar-culturale cu prezențe și în plan național, reprezentat de creatori de mare merit ca acad. AOȘR, dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. dr. Vicu Merlan, prof. Costin Clit (care sunt destul de izolați de „garda veche”), prof. Th. Codreanu (cel care dirijează gloria), prof. Dan Ravaru (reputat istoric local), dr. Valeriu Lupu (eseist adevărat), prof.dr. Pavel Toma, dr. Laurențiu Chiriac (cu sabie incultă deasupra capului), poeții Gabriela Ana Balan, Petruș Andrei, Dorina Stoica și poate câțiva alții, printre care și Daniela Oatu, Mihai Apostu ori Simion Bogdănescu. Desigur nu vreau un inventar ci o exemplificare. Oamenii aceștia au operă, chiar de valoare, se afirmă puternic într-un domeniu (științific sau artistic) de care se ocupă îndeosebi. Că sunt sau nu în Agora, se mai vede la câte o manifestare publică, necesară nu pentru publicul restrâns, mereu același și dedicat, convocat pentru a le observa progresele (cu laude pregătite) și pentru a fi diseminate în presă. Care presă actuală județeană, (cu excepția unei singure publicații) le dă cu tifla și nici nu-i mai pomenește de loc. Destui sunt abonații „bugetari”. Mai includem aici, cu mari rezerve, pe cei ajunși la mare îngrămădeală, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Repetăm, cu mari rezerve, pentru că unii au ajuns în această organizare pe baza a două trei volume cu creații nemenționabile, prin apartenență politică, sau prin sistemul de protecție a mai marilor sau soților influenți (C-așa-i în USR). Cineva ca A.D. Tudosie, n-a fost primit. Aici e și o castă… închisă. 3. E nivelul cultural al ambițioșilor, cu sau fără talent, care-și descoperă aptitudini creative în lungi pomelnice. Ba, mai e și un plagiator patentat ca Nicolae Ionescu (cum, nu s-a auto-inclus eternității?). Nu lipsesc titluri„apetisante” ca „vieți dedicate eternității”, „Arpegii…”, „…pentru istorie”, etc. E o subcategorie generată de impulsul simțirilor proprii pe care le lăudăm și le evidențiem, a experienței de viață, a prieteniei și comuniunii de idealuri (chiar din vremuri…tare socialiste). Cartea-emblemă vasluiană „101 vasluieni pentru 100 de ani”, 414 pag, 2019, include pe Ioan V. Maftei, Dumitru Andrei, soții Bulai, Viorica Ispir, prof. C. Afrăsinei și… mulți alții (pentru că aici e… mulțimea). Și ei fac parte din istoria unei societăți cu visuri culturale și acces la metafore. Și dacă scot câte unul sau mai multe volume e spre lauda lor. De ce să nu-i remarcăm? E interesantă și cealaltă subcategorie: limbiștii de ocazie ca Th. Pracsiu, Gruia Novac, … cei care neapărat prefațează (cu merite inventate, la greu), cei care prezintă și dau un fel de verdicte de „înaltă” valoare. Dacă acestea ar fi pe merite nici nu i-am putea bănui de această apartenență. Ce e trist, e că s-a format un cerc închis care: a) nu promovează tineret valoros, pentru că nu cunosc chestiunea, și nu mai pot (pensionari sau morți), nici nu vor. b) izolează public pe cel care nu este din cercul viermuitor al lor; c) sunt abonați la țâța bugetului, că tare se mai ajută unii pe alții; d) pot împiedica hotărât stimularea valorilor contemporane, chiar în aceste amare vremuri pentru limba română. Ca și comuniștii dintre care provin (unii au fost și ciripitori), lovesc prin OMISIUNE. Veche și păgubitoare tactică deși în aceste vremuri ar fi trebuit abandonată. Dar ei atâta pot. 4. Există și acest nivel reprezentat de recitatori ca Dan Ailincăi, Iolandina Ivan și foarte mulți alții care mai intreprind câte ceva la nivelul localităților lor. Până la urmă e categoria de pe care răsare pâinea ziariștilor, care se mai anină de colțuri ale culturii, cam rar și păgubos. Sunt de laudă și aceștia. Facem alăturare de Ion Mâcnea (Vetrișoaia), Mihai Andon (Berezeni), Ion Diaconu (Vutcani +), Marin Rotaru (Giurcani +), Vasile Fînaru (Băcani), Jorj Dulgheru (Alexandru Vlahuță), Ioan Hodaș (Codăești), Ionel Dorin, cei care fac importante eforturi financiare, creative și de alte genuri (culturale) pe banii, munca, ambiția lor, pe sănătatea lor. Oameni de toată lauda, embleme pentru comunitățile lor, și destul de ostracizați. Numai că închiderea de tip comunist, cu omisiunea deliberată a altor valori e spre paguba creatoare, a emblemei sociale a vasluienilor, care iau cunoștință (mai ales din presă) nu de valori, ci de violatori, bețivi, criminali, proxeneți și alte categorii negative din „locul unde nu s-a întâmplat nimic” (Sadoveanu). Că aduci în județ 111 valori naționale pentru Vaslui, 514 p.,Iași, 2019, nu mai contează prea mult, în context. Se detașează Bătălia pentru Vaslui-RO, Iași, Pim, 2020, 738 p. cu valorile naționale infuzate aici. Artele vizuale sunt slab reprezentate în acest județ. Nici nu prea are cine să-i stimuleze pe artiști, nici publicații care să-i „arunce în luptă” adică să-i facă mai cunoscuți fie în domeniu, fie la niveluri superioare, pentru că în afară de Meridianul Cultural Românesc nu există nici o altă revistă cu o valoare mai consistentă. Prin comparație, Bacăul are Ateneu, Plumb, Cadran Cultural, ș.a., Iașul are aproape 10 reviste printre care Scriptor, Booklook, revista Ligii Scriitorilor și altele, Galațiul alte vreo 5, și putem continua. Iată de ce nominalizările vasluiene sunt destul de puține: pictori Gheorghe Leteanu, Dionisie Gradu, caricaturistul (cel mai mare din toate timpurile pentru Vaslui) și autor de aforisme Nicolae Viziteu, sculptor Gheorghe Alupoaie (cam retras din cauza vârstei, bolilor, necazurilor) autorul, printre altele, a unui bust eminescian extrem de bine realizat, ilustrator de carte Cătălin Sîmpetru, o artistă plastică mai cunoscută Viorica Ghenghea (are și un cenaclu artistic împrejurul său). Poate ar trebui să nominalizăm compozitori (Dumitru Jijie, Marcel Iorga), interpreți de muzică ușoară (Doina Moroșanu) și populară (Silvia Ene, Mariana Carnaru, Nadia Duluman, Genoveva Porumb). Ne lovim, însă de acel pomenit blestem: din cauză că au „emigrat” de prin aceste locuri (cu care nici nu mai țin legătura ca în cazul Alexandrei Nechita) nu putem credita cu vreo contribuție la viața culturală a zonei decât pe cei nominalizați mai sus. Ne-am exprimat întotdeauna că luăm în calcul doar pe cei care de aici pentru cei de aici produc spiritual și cu oarecare folos pentru acești oameni, mereu părăsiți de materia cenușie care s-a ivit pe aceste meleaguri. Cultura ca valoare umană. Componentă a personalității ține de mediu pentru că momentul actual nu favorizează nici persoane, nici talente, nici genii. Ca orice om să aibă o valoare în societate trebuie să aibă OPERĂ și ceva AVERE, prima ca dovadă de talent, cealaltă ca o condiție a independenței și libertății de creație. Arta la comandă nu înseamnă libertate de creație. Desigur mai sunt și alte elemente, dar acestea sunt esențiale. Opera înseamnă eforturi suplimentare pentru creații folositoare mulțimilor fie că acestea sunt comunități compacte, fie unor popoare întregi; ieșirea într-un „exterior” face parte din afirmarea în Agora. Diversitatea operei ține de câte domenii ale vieții sociale există în contemporaneitate, ba chiar și altele noi. Din conceptul de „cultură” nu pot fi excluse creațiile literare (de orice fel), jurnalistice, istorice, cercetări științifice și, până la urmă, orice folosește progresului uman. Averea ține de origine familială dar mai ales de priceperea de a aduna ban cu ban, de a construi pentru „producție”, de a obține plusvaloare prin angajați, de a valorifica roade ale inteligenței, talentului, darurilor naturale (câți interpreți de muzică populară sau ușoară, ca să nu mai vorbim de tot felul de modele, de scamatori, chiar hoți de meserie, care au reușit să adune averi substanțiale). O discuție aparte este legată de oamenii de afaceri. Averea nu creează talent dar talentul este sursă pentru avere. Pentru că cele două mari merite sociale sunt rare, și purtătorii acestora sunt rari, uneori unici, înzestrați cu suferința creației și cu pu-terea de a lupta pentru idealurile lor. Cei fără aceste calități ratează, sau pur și simplu dispar. Vasile Alecsandri, Alexandru Macedonschi, G. Călinescu sunt exemplele reprezentative din toată istoria noastră. l Schița de mai sus urmărește nu o clasificare ci semnale pentru eforturi de natură culturală, suplimentară ale unor talente de pe cuprinsul acestui județ. ]]>