CREDENȚIONALE VASLUIENE LA ALBA IULIA – 1990 
Unirea, Marea Unire realizată la Alba Iulia pe 1 dec. 1918, a fost, doar cu
2 zile înainte hotărâtă la Cernăuți, (28 nov.), completând hotărâre basarabenilor
din martie 1918. Nu avem date despre participarea vasluienilor, până la urmă, despre deplasarea moldovenilor în această parte îndepărtată, din vest, și, până în prezent, nu cunoaștem în ce mod au privit cei din Moldova de Jos entuziasmul
național – ardelean de atunci. Deși mai conservatori, mai săraci și mai neinformați, e de afirmat că și aceștia împărtășeau aceleași idealuri, susțineau aceeași idee, deși atenția le era mai ales la ceea ce se întâmpla la Chișinău, unde erau dislocate importante forțe armate românești și intelectuali din actualul județ erau chemați să activeze (cazul lui Tudor Pamfile, coordonator
a 5 gazete românești și promotor al unei literaturi speciale pentru moldovenii de peste Prut). Un episod interesant, cu semnificație istorică, -sa
petrecut în 1990. Am fost acolo: la Alba Iulia, de 1 decembrie 1990, când -sa
sărbătorit pentru prima oară noua Sărbătoare Națională, după decenii… de 23 august. Încă nu creasem TVV, eram doar reprezentantul ecologiștilor vasluieni și împreună cu regretatul Dan Albescu făceam parte din DELEGAȚIA județului Vaslui,
compusă din 42 de persoane selectate de Consiliul Județean și Prefectură, care
ne-am deplasat cu un autocar toată ziua și noaptea de 30 noiembrie, și înspre
dimineață am ajuns în cetatea istorică a neamului românesc. Am fost ghidul
neoficial (printre altele, dețin atestat de ghid internațional), drept care „am
povestit” tot ce se putea prezenta pe un traseu care includea și Săvârșinul, proprietatea regelui Mihai. Am creat atmosfera patriotică în autocarul cu oameni
diferiți, pregătire diferită, cu început de orientări politice altfel decât pentru FSN și am avut și simțit avantajul excursiilor cu elevii realizate în anii anteriori. A fost instructiv. PREGĂTIREA. Fiecare am fost chemați la prefectură mai înainte și puși să semnăm de mai multe ori CREDENȚIONALE, adică foi de A4 cu același text, prin care susțineam UNIREA de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Nu se admitea nici o virgulă lipsă, trebuia să fie scrisul „manu propria”, drept care unii am refăcut de mai multe ori împuternicirea numită credențional. Dan Albescu avea un scris mai întins și textul nu-i prea încăpea pe foaie, drept care zicea că nu mai merge, acolo. Deplasarea: simplă, într-un autocar fără muzică, dar cu microfon de bord care se tot defecta, așa că în câteva rânduri (pe la Tg. Mureș) am vorbit de la centrul autovehicolului, să fiu auzit. Mai era un acordeonist care înveselea atmosfera periodic, atât în ziua cât și în noaptea deplasării. N-au fost nici un fel de controverse politice, mai toți convenind că-l susținem pe Iliescu și mai niciunul știind câte ceva despre evenimentul în sine (cel de la 1 dec. 1918) n-am simțit oboseala drumului. 1 Decembrie: Dimineață am depus fiecare, personal, CREDENȚIONALUL, pe județe, în ordinea alfabetică, în Sala Mare a Muzeului, înregistrare pe grup. Mare aglomerație, rapiditate în mișcare, liniște, ordine. Cei de acolo erau pregătiți, ne-au înregistrat, și totul a mers în ordine. S-a creat o stare de exaltare patriotică. Am fost plasați pe un loc dinainte stabilit, cu interdicția de a pleca altundeva, și nu era greu, pentru că toți eram deprinși cu disciplina defilărilor de 23 August. Vasluienii au avut noroc de o panoramă care le-a permis să-i vadă îndeaproape pe Ion Iliescu, Petre Roman (atunci, mare pericol pentru președinte), Alexandru Bârlădeanu, Victor Atanasie Stănculescu, P.F. Teoctist și alți activiști fost comuniști, strânși în FSN, deveniți mari democrați. Când a apărut firava delegație condusă de Corneliu Coposu, mulțimea instruită și pornită împotriva „vânzătorilor de țară” (i) a huiduit copios, iar Petre Roman ne făcea gesturi de îndemn (eram la câțiva pași, și mai toți strigam ce se auzea de la unul cu lozincile scrise). Au răzbătut în grup zvonuri că se trage în mulțime de pe balcoanele blocurilor din apropiere, deși eram înconjurați de tot felul de persoane dubioase. Discursul curajosului Coposu, pe altă scenă, aproape nu l-am
auzit, cei vreo 20 din anturaj nereușind să asigure liniștea necesară. Nici pe liberalul Radu Câmpeanu, însoțit doar de câțiva. Nu i-am auzit, mai ales că din timp în timp se lansau lozinci de timpul „trăiască Ion Iliescu” sau trăiască… altcineva din prezidiu. P.F. Teoctist nu prea era băgat în seamă, deși tribuna era ridicată în fața Catedralei, iar numerosul grup Iliescu venea păzit de la TeDeumul oficiat de Patriarh. S-a creat, după discursul lui Ion Iliescu, un fel de diversiune, o mișcare în mulțime, care șoptea de un atac terorist maghiar, repede liniștit, mai ales că au urmat salve de artilerie care să sublinieze sărbătoarea publică de după defilarea armatei. Curios, lumea n-a plecat nici din timpul spectacolului patriotic prezentat pe mai multe scene, când, câțiva vasluieni am trecut printre blocuri și case, am stat de vorbă cu locuitorii cam timorați că sunt urmăriți. Aflăm, astăzi, că erau mobilizate forțe care să preîntâmpine reacțiile maghiarimii, și oamenii aveau dreptate. Nu prezintă importanță ce s-a discutat la întoarcere, după nopți nedormite. Important mi se pare că un grup de vasluieni, fie ei organizați de oficialități am depus acele acte de încredințare în favoarea Marii Uniri, fie și la 72 de ani, după. Și, încă ceva: atmosfera de aleasă simțire patriotică în care s-a desfășurat expediția vasluiană, și mai ales cea din fața Catedralei Neamului din Alba Iulia. 2018. Din sentimente curat patriotice soții dr. Valeriu Lupu și prof. Valentina Lupu au organizat între 28 – 30 septembrie 2018, o excursie la Alba Iulia cu dorința de a prezenta din partea celor 40 de vasluieni și omagiul lor pentru înfăptuitorii Marii Uniri. Evident, fără credenționale. Într-o școală generală, la Roșiești, directorul Cr. Onel are o inspirată expoziție consacrată Centenarului, cu momentul Chișinău, Cernăuți, Alba Iulia. Mai e mult, dar e bine și atât pentru necesara educație proromânească. Pot fi nominalizate multe alte momente în județ, printre care că în ultimele zile Dan Ravaru a scos cartea „Revenirea Bucovinei la România/Centenarul Marii Uniri”, 2018, 132 pag. Important, astăzi, este că D. V. Marin (la câteva zile am înființat TVV, primul post de televiziune privată din țară, Licența 001/TV, pe 5 dec. 1990), Dan Albescu, Teodor Tărnăuceanu (prefect), Ion Apostol (primar) și alții am depus, conștienți și entuziaști, CREDENȚIONALELE noastre în sanctuarul unității românești. Tot important e că putem găsi mărturii și în afara țării, cum este de pildă, târnosirea Bisericii Ortodoxe românești, din Montreal, pe 18 octombrie 1918 (v. Meridianul C. R., nr.3/15/2018).




[ add comment ]
FUGARE… GÂNDURI 

Ca om care bat drumurile acestui județ din 3 martie 1970 (e ceva, nu?), atunci în calitate de inspector cu bibliotecile și stațiile de radioficare de la Comitetul de Cultură și Artă al județului Vaslui, apoi ca profesor și cercetător legat pe veșnicie cu acest meleag, și, în ultimii 29 de ani ca om de presă, deci un călător timp de 50 de ani, fac mereu asocieri, în raidurile pe care le fac în documentarea necesară pentru ziarul de față. Constat ușor că am 61 de ani de la primul meu articol, publicat în ziarul băcăuan „Steagul Roșu”, intitulat „Bibliotecarul nu are timp”, dar și urme ale intervențiilor mele prin diferite sate, comune, locuri. Zilele trecute mi-am legat gândurile de Casa de Cultură „Constantin Tănase” Vaslui, terminată în 1972, cu câteva zile înainte de ediția a II-a a Festivalului Umorului, pe care îl organizam și eu. Pe oricare rută din județul Vaslui aș merge, sunt semne uitate de care să-mi amintesc. Zorleniul de astăzi pare înfundat în nelucrare, analfabetism, incultură. Aici, unde a fost primul Orfelinat (regal) prin 1898, cu vestitul învățător – folclorist, Mihai Lupescu, iar acum 3040 de ani era un liceu agricol de frunte din țară, cu mii de meseriași în agricultură, acum mai este doar câte un fușerai care s-ar chema Ziua comunei. Aici, din gara de pe peronul căreia Ion Antonescu (la capătul celălalt era Regele Mihai I) a ordonat trecerea Prutului, pentru redobândirea Basarabiei în noaptea de 21/22 iunie 1941, aici, unde era una dintre cele mai mari și mai bune fanfare din țară, aici, pare că, doar o formație ca exemplu de țigăncușe (de fapt româncuțe curate) mai reprezintă pe cineva. Am făcut eforturi mari să o găsesc măcar o dată pe primăriță, dar n-a fost chip. Unii funcționari spun că nu prea calcă prin primărie, iar eu am căutat-o de vreo 8 ori. Ce să zic… aici pare că există un primardictator?! Zorleni… și atât!? Calea ferată abandonată Bârlad – Bogdănești era dată mereu de exemplu de cum nu trebuie executată asemenea construcție. Prin văile de pe Valea Elanului și pe dealurile de la Epureni și Copăceana erau înțesate trupele românești și germane care să treacă Prutul. Aici n-au prea dat brumele toamnei, dar nici oamenii nu se mai mișcă vioi ca altădată. E sărăcie… Fălciul lui Neculai Moraru, primarul actual, are semne de modernizare,
are câteva investiții, are o primărie plină de flori. Și niște oameni tare de treabă. Aici, în Bibliotecă, l-am lămurit pe profesorul Th. Pracsiu să vină la ziar, la centru, la Vremea Nouă, cam prin 1971. Iată-l om de primă mărime culturală în actualitate. Dar s-a construit Centru Cultural, cu Bibliotecă, nouă, nu ca atunci când introduceam clasificarea alfabetică și tematică. Primarul și-a
împlinit un vis: Parcul Istoric de la Bogdănești, inaugurat în primăvara aceasta. E o replică a Cimitirului de la Țiganca, de peste Prut, și un loc de unde se mai
pot aminti de cei 20.000 de morți, de acolo. Dar e un teritoriu al neputințelor, cu podul de peste Prut abandonat, cu scaieții până la streașină, imposibilitatea de a comunica liber cu frații de peste apa asta blestemată.
Vetrișoaia de astăzi marchează intrarea deja în veșnicia cimentului a scriitorului, poetului, muzeografului Ion Mâcnea… Vetrișanu. Popasul Spiritului,
cu grupul statuar, va rămâne și după neprețuitul meu prieten. Voi mai tot reveni. Lunca Banului, Stănilești, comune care nu păstrează nici o scamă din
istoria locului. Pe aici s-a desfășurat vestitul război rusomoldoveanoturc,
cu alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare al Rusiei (1710) făcută praf de un general rus beat. Câte nu sar putea scrie… Dar, mai ai pentru cine? La Huși se sărbătorește alt Centenar, al Liceului „Cuza Vodă”, unde păstorește și
prietenul nostru Costin Clit, ca profesor. Așteptăm precizări, noutăți, informații cu toată bucuria, pentru că această unitate de învățământ a fost dintotdeauna fruntașă pe ramură. Poate trebuia sărbătorită și prima publicație apărută acolo pe 30 august 1873, VOCEA HUȘULUI, săptămânală, până la 13 decembrie, același an. Se vede că jurnalistica, dovada vieții zilnice a unui neam, poate cădea pe un loc mai jos. Dacă nu face… zgomot. De reținut că aici, pe vremea lui Emil Pascal se turnau primele filme de amatori din România. Tot de aici s-a ridicat SandyHuși, adică marele actor Alexandru Giugaru.
Tot aici viețuiesc, astăzi fruntași ai vieții culturale de nivel național: Th.
Codreanu, Avram D. Tudosie, Costin Clit, pe aproape Ion Gheorghe Pricop.



[ add comment ]
NĂDEJDILE TOAMNEI 
Ca „obligație de drum”, am parcurs calea Vaslui – Murgeni – Berezeni – Huși – Vaslui, aproximativ 300 de km, pe o splendidă vreme de toamnă. Doar câteva impresii, observații și idei generate de schimbul de păreri cu oamenii locului, pentru că, dacă primărița de la Zorleni lipsește din Primărie (cam de 10 ori am căutat-o și tot „pe teren” era), cu primarul de Fălciu drumurile s-au încrucișat dar nu ne-am vorbit, că tot „pe teren” era, alți primari s-au dat loviți și n-am avut cu cine schimba, oficial, vorbe… După cum se știe, dumnezeul comunei, eprimarul este unde are el treabă dar spune celorlalți unde ar trebui să fie (de aici și realizările comunei). Vii de cules n-am mai văzut, inclusiv pe drumul național de lângă
Repedea, deși cred că prin viile cunoscute mai este de recoltat ceva. Varza, încă
nu e exploatată, rapița a răsărit, porumbul e recoltat cu toată forța mecanică.
E bucurie să vezi câmpurile deja însămânțate sau uneltele agricole în funcțiune:
de aici iese pâinea de peste an, din lanurile de porumb mămăliga românească
nu chiar sănătoasă (datorită chimicalelor împrăștiate). Au început să dispară
cișmelele „tradiționale” ca cea de la Secuia sau Laza, găsite cu apă nepotabilă.
Păi, dacă de secole izvorul curge prin țeavă, gratis, de ce să nu bem apă din
recipienți de plastic, pe bani? Primarul Buta din Murgeni are destul de muncă întotdeauna, dar a convorbit cu noi (despre referendum: țiganii sunt mai ortodocși ca românii… la vot), Moraru de la Fălciu, ar fi ajuns la Iași, cât l-am
așteptat (cred că sediul primăriei este cel „mai înflorit”, cu flori rare înăuntru și în afară, din județ, deci o grijă deosebită pentru frumos), dr. ing. Toader Dima descurca probleme la proiecte, prin alte părți, și își exprima năduful pentru birocrație și sprijinul slab pentru acestea pe care îl primește). La „Popasul Spiritului” din Vetrișoaia, Ion Mâcnea… lipsea, deci am admirat în voie Grupul statuar unic pe care l-a pus în operă. Ca întotdeauna nedomolitul meu prieten rămâne favorit. M-am bucurat că tânărul primar Cornel Stângă a realizat un teren de sport sintetic, cu nocturnă și cu utilități pentru diverse jocuri sportive. Cum școala este vecină, utilizatorii sunt aproape. Nădejdile toamnei sunt, însă, legate de mămăliga din lanurile de porumb și de însămânțările de toamnă.



[ add comment ]
EU ȘI FESTIVALUL UMORULUI FILE DE ISTORIE CULTURALĂ… 
Date certe și ușor de probat: 1 martie (prezent de pe 3 martie) 1970 – cooptat inspector la C.J.C.A. Vaslui, venind din funcția de director al Școlii generale Măcărești, com. Prisăcani, jud. Iași. Cei de la Casa Creației Populare, unitate specializată și subordonată nouă, cu excepția lui Petru Necula, nu aveau facultate absolvită, iar mulți directori de Cămine Culturale sau bibliotecari aveau 7 clase. Am fost „inspector principal cu bibliotecile și cele 14 Stații de radioficare”. Comitetul de Cultură și Artă era, inițial, parte a Inspectoratului de Învățământ și Cultură, desprins de câteva săptămâni și pus la dispoziția comitetului Județean P.C.R. pentru a pune la punct rețeaua culturală care cuprindea Casele de cultură Vaslui, Bârlad, Huși, Negrești, Căminele Culturale, Teatrul „V.I. Popa” din Bârlad, Stațiile de radioficare, având ca instrument de execuție, în subordine, Casa Creației Populare. (Era o foarte acută lipsă de cadre cu studii superioare). La aceasta din urmă, se aflau Petru Necula, director, fost coleg de facultate, an, grupă, George Stoian, instructor pentru brigăzi artistice și foarte bun textier (a publicat „Nunta de duminică”), Gheorghe Pârcălabu (tatăl lui Doru, de la „Divertis”), Gheorghe Sfârlogea (coregraf, printre primii autori din țară, care a scos culegeri de dansuri), urmat de Gigi Ilașcu, coregraf și bun organizator. Comitetul de Cultură avea președinte pe Gheorghe Bălăuță (profesor de istorie, din Zăpodeni, cumplit de credincios partidului, care, dezamăgit, sa sinucis, aruncându-se în fața trenului, la podul de fier), vicepreședinte Petrea Didilescu (filologie), de la Dănești, inspector șef Constantin Peptu, din Zăpodeni, inspector principal, cel mai tânăr din tot corpul de inspectori ai județului, Dumitru V. Marin (filologie), inspector Lucian Popa (istorie, care avea motocicletă și a murit în accident), și secretară, contabilă. Primii 3 erau politici, ceilalți 2 de alergătură, cu drept și obligație de a întocmi procese verbale de îndrumare și control. Ei trebuiau, și conceptual, să traducă în cultură linia politică a P.C.R., instructorii aflându-se la unitatea subordonată, cam cu același număr de persoane. După o discuție cu secretarul II, Țolescu, am fost pus la treabă serioasă chiar din prima zi, adică de luni, 3 martie 1970. Și, chiar era foarte mult de muncă în această nouă instituție, deci ea însăși în organizare. Ne înțelegeam bine cu colegii de la învățământ, foarte rău cu cei de la presă, singurul ziar fiind Vremea nouă, de la formarea județului, în 1968, cu oamenii partidului promovați pe criterii de loialitate partinică. Singurul om de presă era redactorul adjunct, Crăiescu, ceilalți se tot pregăteau. Primele discuții mai aplicate despre Festival la începutul lunii aprilie: în vederea alegerii denumirii alcătuisem o listă cu 68 de personalități din județ, ca sarcină specială de la Gh. Bălăuță, președintele C.J.C.A., până aproximativ la 25 aprilie. Convocat la primul secretar Gh. Tănase, cam împotriva voinței președintelui, împreună cu vicele Constantin Didilescu, și cei de la UTC (Rășcanu?) și Sindicat (Al. Vătafu, total 6 persoane, cu Tănase, Bălăuță, Didilescu, D.V. Marin), sa hotărât organizarea, planul de acțiune și denumirea. Aprobarea Programului definitiv, a afișului, a listelor cu invitați, a bugetului, în Biroul Județean Vaslui, aproximativ, până la 20 iunie. Alergătură și realizare, contracronometru, până pe 3 iulie. Cu ajutorul lui Ioan Massoff am stabilit și adus „la centru” medaliile cu portretul stilizat al lui C. Tănase, Diplomele, sa stabilit afișulprogram, am alergat la circa 30 de personalități; cel mai urât nea primit Radu Beligan, vicepreședinte al Uniunii Internaționale a Teatrelor (prezent de la ediția a II-a), cel mai indiferent Valentin Silvestru, care pleca în străinătate, cel mai amical, textierul de la „Tănase” Aurel Storin, la fel și ziaristul Sandu Naumescu. Au acceptat invitațiile din prima, AntonescuCărăbuș, Nicolae Stroie, Dumitru Solomon ș.a. La prima discuție cu doamna Virginia Tănase am fost condus de Naumescu, pe Spiru Haret nr. 1012,
o casă cu boltă și cerdac, atunci. M-am mai bucurat de sprijinul lui Bogdan Căuș, textier foarte cunoscut în țară, prieten cu cei de la Casa Creației Populare și mai ales, a caricaturistului Neagu Rădulescu, cel care mia dăruit cu autograf, la „Scala”, unde a plătit el cafeaua cu lapte, cartea „Napoleon fugea repede”. La spectacolul de la „Tănase” i-am cunoscut pe dirijorul și bateristul Sergiu Malagamba și pe „țârul” comic Nae Lăzărescu; Stela Popescu era incendiară
la grădina Boema, fostă Cărăbuș. A acceptat să vină la Vaslui, regizorul II, brunetul mustăcios, Bițu Fălticineanu, pentru că directorul și regizorul Nicolae Dinescu na vrut nici să audă. Am legat cea mai sinceră și îndelungată prietenie cu Aurel Storin (secretar literar și textierul oficial), evreu de origine, plecat, mai târziu, în Israel . Cel mai de treabă, mai primitor și mai comunicativ a fost istoricul teatral Ioan Massoff care mia dăruit cu autograf primele 3 volume ale sale ,Istoria Teatrului Românesc. Pentru bibliotecile comunale am organizat multe întâlniri cu scriitorii, simpozioane, instruiri, drept care am conlucrat cu mari personalități ale României. Nu aveam voie să colaborez sau să apar în presă că „nu asta e misiunea încredințată”, dar am făcut cercetări folclorice în zeci de sate din județ cu înregistrări pe bandă de magnetofon și fotografii. 3 iulie 1970, Deschiderea Festivalului. Pe treptele fostului cinematograf I. C. Frimu (fost Traian, unde cândva și Constantin Tănase ținuse spectacole) în fotografie inaugurală, alături de mine era Manole Auneanu (atunci, la Urzica), Bițu Fălticineanu, deasupra lui, Radu Tănase, N. Mihăiescu, jos Nicolae Stroie (cu pălărie în mână), sus Naumescu, Virginia Tănase, o solistăprezentatoare, Aurel Storin, Bogdan Căuș, Traian Lalescu și alții. Erau oamenii mobilizați de mine în București, în grija mea ca inspector, să nu le lipsească nimic, să fac ghidaj (în comuna Vaslui (!?) unde nu era decât… Peneș Curcanul, dar, exista vinul de Huși). După amiază a fost spectacolul cu prezentator George Stoian și fata de lângă Storin, și am dat invitații de favoare, printre alții, lui Avram D. Tudosie, fostului adjunct al Miliției, Hotnog și altora. Cele 3 zile de Festival (3-5 iulie 1970) au fost foarte pline, pentru că, mai ales familia Tănase, completată și cu alții, trebuia protejată și respectată, iar cei de la presa timpului, abia așteptau să ne înțepe pentru nereușite. Cei mai răi au fost ziariștii locali de la Vremea nouă, cu care nu aveam voie să comunicăm. Petrică Didilescu, Constantin Peptu și cu mine eram cu protocolul, cei de la Casa Creației Populare cu pregătirea formațiilor și soliștilor în teritoriu și prezentarea spectacolelor. Despre unele realizări ale primei ediții există cartea „D. V. Marin/Festivalul Național al Umorului „Constantin Tănase” Vaslui,/Mărturii.
Documente, Fotoalbum,
Iași, Pim, 2010, 218 pag.
Despre Ediția a IIa,
1972, când se inaugura Casa de Cultură a Sindicatelor (fusesem diriginte de șantier, împreună cu Al. Vătafu), când a acceptat să vină și Membrul Comitetului Central, Radu Beligan (cu trupa sa), iar la conducere sa instalat Valentin Silvestru (care avea o putere excepțională, atunci) când, în centru, se ridicau blocurile unde au funcționat și Unison Radio – TVV, deja multe lucruri se schimbaseră. Pe 23 – 24 – 25 iunie 1972, au venit concurenți reprezentanți
din 23 de județe… Am înregistrat pe bandă de magnetofon primele 3 – trei – ediții ale acestui Festival, în care am investit energie, muncă, oarecare pricepere de bun organizator. Dacă priviți fotografiadocument din 3 iulie 1970, vedeți ușor cât de sărac și zburlit eram, și câtă lume am adus, ca inspector și delegat al C.J.C.A., la Vaslui. Nu mia lipsit niciodată îndrăzneala și, probabil, niciodată
hotărârea de A FACE!? La a XXV-a ediție, din oct. 2018, cu ani mulți de suport mediatic al grupului meu de presă (TVV – Unison Radio – Ziar și acum M.C.R.), pot spune că chiar am contribuit jumătate de secol la viața culturală, socială, și învățământ din acest județ văzut astăzi ca element de referință negativă în toată Țara Românească. Or mai fi dintre cei care nu vor să vadă,… păcat. Eu dau samă de ce scriu!?!
l Un mâncător… de lături, observă cu mare năduf că a apărut „revistuța noastră” M.C.R. Așa porc, mai rar. Lam făcut om, și am pus mărgăritare în râtul porcului care nu vede cele 160 de pagini în A4, la care colaborează 93 de valori din toată lumea. Dacă el nu vrea decât să dea cu râtul… Aceste animale bolnave de la țidula Vremea nouă, fac de râs pe toți vasluienii și valorile lor. Sunt tare mâhnit că după o viață de muncă, se aruncă în cârca mea jigodiile acestea, fără nume și valoare: în pomul cu roade ei tot aruncă venin.


[ add comment ]
LA TRIPLĂ SĂRBĂTOARE 
Astăzi, 27 septembrie 2018, la Vaslui, la Sala consacrată marilor manifestări culturale, putem vorbi de 3, ba chiar 4 sărbători… împreună Ziarul Meridianul de Iași – Vaslui – Bacău (fost Bârlad – Vaslui) a trecut cu o zi peste 22 de ani. Vânturile democrației care alintau anii 90, au alimentat ideea unui ziar care să consemneze și în scris ce se difuza prin rețeaua Unison Radio (Vaslui și Bârlad), și ce se difuza în emisiunile primei televiziuni private din Istoria culturală a României (Licența 001/TV). Era Deceniul Dușmăniei în care se certa mamă cu fiu, frate cu frate, om cu om. Cu ce adversități ne-am confruntat până să reușim, este, acum, de neînchipuit. Cum am coagulat un grup învingător, iarăși este de poveste; cum am acoperit cerințele unei colectivități în zvârcolire dușmănească, e de mirare. Și mai de mirare e că sa provocat un curent creativ local, „localismul creator” despre care vorbea savantul Nicolae Iorga (referire la Bârlad), care mereu înnoit a ajuns cu valori naționale. Golirea permanentă de materie cenușie prin plecarea în lume a valorilor se constată foarte ușor. Așa că, cei care au rămas să slujească această comunitate au meritele indestructibile. Meridianul Cultural Românesc, o Revistă internațională la Vaslui (unde nu se întâmpla nimic, vorba lui M. Sadoveanu), este de domeniul prezentului prin cele 15 numere tipărite până acum. 452 de colaboratori… e o cifră care să impresioneze? Deocamdată, nu cunoaștem… o concurentă?! Putem vorbi de o sărbătoare? EDITORIALE, ARTICOLE, ESEURI (Iași, Ed. Pim, 184 pag.), o carte cu autorul de față e o altă petrecere cu vorbe, deci sărbătoare?! Până la urmă, orice carte tipărită e prilej de bucurie pentru cine simte și gândește. A 4-a sărbătoare este reunirea noastră de astăzi. A fi prezenți atâtea personalități, un public divers (iată, mai găsim elevi), într-o concurență intelectuală cu acei comunicatori de la Muzeul Județean, pentru Acta Meridionalis nu poate fi decât stimulativ. Pentru semnatarul acestor rânduri există și a 5a sărbătoare: Festivalul Umorului, la împământenirea căruia apus energie, suflet, cunoștințe. E drept că e un festival al teatrelor și nu concurs stimulativ pentru tineret creator și interpretativ. E și mai drept că cei care-l organizează azi îi uită deliberat și... pe întemeietori! Noi nu trebuie să uităm, chiar dacă e o altă epocă, dar cu aceeași categorie de răuvoitori!?! Epoca TĂCEREA NEAGRĂ de astăzi duce inevitabil la dispariția unor valori supuse represiunii unor tătuci influențați de amante, cu funcționari supuși. Ne întoarcem la SĂRBĂTOAREA noastră: cu participanți din București, (mulțumesc, din nou, public, dle Alexandru Ionescu), Bacău, Iași, din orașe și comune ale județului Vaslui. Cu tineri de astăzi și de mai multă vreme. Cu… noi toți.



[ add comment ]

<<First <Back | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 | 32 | Next> Last>>