PRIMĂVARA – MAMA NOASTRĂ 
Zilele acestea a revenit zâmbetul prin aproape toată Moldova, oamenii fiind bucuroși de frontul de ploi, mai binefăcătoare decât altădată. Prea era secetă, prea era pandemie, prea ne pândea și aia cu coasa și foamea neîndurătoare. Aproape nu știam ce s-alegem…
Colaboratorul nostru Cătălin Sîmpetru, „dictatorul de miercuri” pentru că el muncește cel mai mult la ziarul acesta, mi-a zis să scriu ce vreau eu în editorial. Păi asta am făcut de 30 de ani încoace: am acționat, am scris și am procedat cum am crezut eu că e mai bine întrucât: a) am fost intens prezent în clipa noastră, b) m-am bucurat de porția de libertate pe care atât de puțini o au în această lume. Aș mai zice și c): am avut și am controlul asupra propriei mele vieți.
Sunt încântat de ploile care au căzut în aceste zile, pentru că eu am trăit seceta din 1946/1947 cu scarlatina, tifosul exantematic, cu urmările războiului și mai ales cu seceta care a uscat totul în jur. Am simțit atunci cum e să trăiești cu troscot și cu știriță cu care să-ți astâmperi foamea. Pe pielea mea acoperită cu un cămeșoi de câlți am simțit ce înseamnă foamete. Ce a însemnat războiul… am înțeles cu adevărat realizând acele 7 interviuri cu sutaviețuitorii de la prăpădul de la Cotu Donului – Stalingrad. Poate citiți cartea „Jale și eroism românesc la Cotul Donului… și după(!), 2020, 318 pag. cu rare, dacă nu unice, izbânzi jurnalistice.
Am fost pe drumurile județului Vaslui în aceste ultime săptămâni și chiar am văzut cum vitele (și așa din ce în ce mai puține) n-au ce paște pe câmpurile care trebuiau să „se închidă” pășunatului pe 23 aprilie, de Sf. Gheorghe. Așa că ploile care s-au așternut nu pot fi decât benefice. Era bun proverbul că „în vreme de secetă e bună și ploaia cu piatră” și i-am înțeles pe oamenii din Bunești-Averești care s-au supărat că tunurile antigrindină n-au lăsat să li se distrugă înjumătățita recoltă. Acum, poate-i mai bine.
Nu pot fi decât de acord cu primarii optimiști care i-au încurajat sau consolat pe concetățeni. Dar gândul mi se îndreaptă tot către
sisteme de irigații care să ne dea plusul de siguranță în caz de secetă, pentru că anii care vin vor fi mereu altfel din cauza schimbărilor
climatice. Nu pot să fiu decât interesat la maximum de soarta limbii române care va trebui să suporte și un alt val pernicios acum după mutările pe online din cauza coronavirusului. De aceea vă solicit colaborări personale prin care vă cer să valorificați limba noastră cea veche și frumoasă. Nu numai legume și fructe românești cum ne tot îndeamnă oficialitățile. Citiți și participați la M.C.R.
Primăvara, mama noastră, ne-a adus ploile necesare, grija pentru limbă și națiune trebuie s-o avem cu toții. Indiferent de vremuri.


[ add comment ]
AM ÎNCEPUT SĂ RĂMÂN SINGUR? 
Am început să țip, într-o dimineață devreme când se îngemăna ziua cu noaptea, acum 79 de ani. Nu cred că am fost un copil cuminte și nici genial. În sept. 1944 l-am salvat pe tata de plutonul de execuție al rușilor.
Am început să învăț, mai întâi poezii populare și versuri de
Eminescu, de pe la 4 ani; ai mei erau tare mândri de recitator. Am avut îndatorirea să-i recit lui Gheorghe Gheorghiu Dej, venit în campanie electorală în centrul de comună Giurgioana.
Am învățat să muncesc, tot de pe la acea vârstă pentru că aveam oi, vaci și destule orătănii prin curte și, ca cel mai mare (nu era așa, dar…) trebuia să am grijă de ele sau „să întorc oile”.
Carte chiar mi-a plăcut să învăț, așa că, am fost mai întotdeauna premiant.
Am făcut naveta din clasa a V-a la Podu Turcului, exact 6 km dus și tot atâta la întors. Uneori de 2 ori pe zi, pentru că veneam acasă pentru un „pandișpan” adică felii de mămăligă coapte pe plită, că
n-aveam bani pentru altceva de mâncare, pâinea era pe puncte, la cartelă.
Am păzit oi, viței, vaci, și am luat un serial de bușituri de la un berbec, Bidrighin, care era gata să mă omoare, într-un apus de soare. Până seara l-am văzut… pastramă.
Am adormit de oboseală pe câmpuri, în luncă (printre tot felul de vietăți, inclusiv șerpi), în pădure, în căruță, în colibă, în casă… dar și în hoteluri imperiale la Istanbul, Londra, Paris, Moscova, etc.
Am avut mare grijă de carte și învățăturile ei, călătoriile mele fiind ca să învăț, nu să mănânc sau să beau. Am învățat, i-am învățat și pe mulți alții. Asta fac de o viață.
Am iubit, iubesc, azi, mai ales munca și valorile naționale. O dovadă ar fi ziarul, TVV., revista M.C.R., ș.a.
Am învățat să mă strecor printre dușmani, unii crescuți chiar de mine...
Am condus: cârduri de oi, cirezi de vaci, clase de elevi, școli, tractoare, biciclete, mașini de tot felul, multe grupuri de excursioniști, în toată lumea, cămine culturale, biblioteci, grup de presă, organizații județene de partid și tot felul de întâlniri importante prin Europa.
Mai conduc ziar, TVV, revistă, o familie cu care mă mândresc, un grup de salariați… și sper să mă mai conduc așa cum se cuvine pe mine însumi, cât mai pot exista.
Dar:
– A venit o vârstă și e tare bine că mai pot fi creativ. N-ar trebui să mă plâng de singurătate când de aniversare am primit în total 117 telefoane, mesaje, imagini pe WhatsApp și cuvinte alese pe email și 51 de mesaje pe Facebook.
Altfel spus am o viață tare plină!
– A venit și Covid 19 în vizită și în familia mea, în extinderea sa planetară. Asta ne obligă la o doză de însingurare pe toți.
– Pe măsura înaintării în vârstă fiecare rămâne din ce în ce mai singur și oricum s-ar face „fiecare moare singur” zice romancierul Th. Man.
– Am țipat, am muncit, (și muncesc), am visat, am trăit, am condus… când, oare, rămân de tot singur?


[ add comment ]
AȘA VIRUS… 
Am trăit tifosul exantematic în timpul foametei din 1946/1947, dar nu-mi mai amintesc bine ce-am suferit. Cu siguranță pot spune că eram slab, galben, numai oase, cu dureri pe care nu știam să le explic și nici nu prea era nevoie, pentru că o jumătate dintre copiii satului Giurgioana plângeau cam în același timp, cu aceeași boală, cu aceeași foame. Câți au apelat la ciorba săracilor din curtea unui gospodar, cam toți s-au îmbolnăvit în câteva zile, acuzând slăbiciune, temperatură mare (de speriat, chiar dacă nu erau termometre, toți știau cum se ia temperatura cu palma), dureri musculare, vărsături, și probleme de vedere.
Ca și pentru „cori”=rujeola, prima măsură era izolarea, apoi frecții cu rachiu, uneori țuică fiartă ca băutură, ceaiuri, tot felul de leacuri băbești, drept care doftoroaiele satului au devenit brusc cele mai importante. Cu excepția lor, toți se rugau la Dumnezeu să scape de valul extins câteva luni, așa că și pământurile nu prea erau lucrate în primăvară: se semăna și în luna iunie, era mare problemă cu sămânța, mare problemă cu vitele care să tragă la plug. Cine avea o vacă și un bou era boier, putea ara (deși eram mic am împins la coarnele plugului), semăna, grăpa. Cei mulți așteptau, că n-aveau ce face.
Statul încă necomunist ce să facă: doctori, nu, moașe, nici, medicamente… de unde (și la ce prețuri), hoți care furau de foame, gospodarii stăteau noaptea cu furcile de pază, ziua la treabă (nu erau decât vreo 7-8 dintr-o sută și ceva de gospodării).
Și era o foame… pentru toți. Cei care aveam o vacă cu lapte o îngrijeam ca pe sfântă, dându-i din porția noastră de mămăligă tăiată cu ața, îi aduceam frunze cu sacul din pădure, iarbă de pe lângă izvoare. Toți.
Și, era o foame… încât noi, unii dintre noi, copiii, știam bine gustul troscotului, al știrului, al baraboiului, al mugurilor de la copaci, al florilor de corn, de salcie sau cireș, ca să nu mai vorbim de făina de păpușoi abia adusă de părinți de prin Oltenia sau Ardeal, după ce vânduseră zestrea nevestelor sau fiicelor. Vreo 20 de copii au fost duși în Oltenia. Mai era și scarlatina peste noi.
Acum avem alt război planetar.
Fiul meu, Sergius, din Montreal, zice că durerile de mușchi sunt foarte mari, respirația e tare afectată, starea de slăbiciune și temperatură mare. Pare a fi scăpat cu bine, cu nădejdi, pentru că nu primesc salariu dacă nu muncesc, nu sunt medicamente, statul nu se interesează. M-au impresionat gesturile conaționalilor, inclusiv preotul, care le-au sărit în ajutor cum au putut și ei, plasând alimente, medicamente, la intrare în bloc. Se păstrează cu sfințenie distanța socială. Amenzile sunt foarte mari și nimeni nu crâcnește.
Noi n-avem numărul lor nici de îmbolnăviți, nici de morți. Dar, oricât de izolați trebuie să fim, tot trebuie să muncim, că de unde bani și hrană.
Sunt întrutotul de acord cu măsurile luate de autorități, oricât un Ponta ori Tăriceanu i-ar tot combate politicianist. Micul nostru noroc e că s-au luat mai din timp măsuri, pentru că era mare-mare jale. Un nepot venit din Anglia, Ionel este în carantină la Bârlad de 10 zile. Dacă trebuie, trebuie.
Ar fi o parte bună că re-vin acasă dintre cei plecați, dar tot Europa ni-i va absorbi, că fără forța noastră de muncă, fără creierele, fără medicii noștri vesticii mor, garantat.
Oare, putem să-i păstrăm aici, aproape, pe ai noștri?
Revin la doctorul Nelu Tătaru care, văd, că unii își fac vânt să-l atace în presă. La cât curaj, și cu ce riscuri își asumă, merită toate încurajările noastre. Bine că poate, subliniez, poate face ce e mai bine.
Că trebuie să mai așteptăm, e clar. Bine că nu e război, încă nu e foamete, nu sunt și alte boli… și dacă nu cedăm psihic, trecem peste acest val. Și, să înțelegem, să ne obișnuim cu coronavirusul, să-l evităm, și n-avem cum decât respectând măsurile impuse de Guvern.
Așa virus scăpat de sub controlul întregii planete, încă n-am avut.


[ add comment ]
VINE PAȘTELE… 
Mai că vrem, chiar dacă nu vrem, și anul acesta vine sărbătoarea cea mai fudulă a anului (Crăciunul-sătulul, Paștele fudulul) și, chiar în condiții de suferință pe tot globul, nu poate zice nimeni că nu-l așteaptă. Dintotdeauna Paștele… e Paște, adică momentul de bilanț,
înnoire și, suflecat mânecile pentru treabă. Se prea poate ca vreunul dintre toți ceilalți să creadă că „vino zi, ori vino noapte/apropie-te moarte”, dar noi, toți ceilalți, nu putem decât să admirăm florile primăverii (ce frumos a înflorit vișinul!), să ne umplem plămânii cu aer de primăvară și să trecem la treburi. Dacă nu muncim... de unde să ne iasă hrana?
E Covid împrejurul nostru, în țară, în toată lumea. De aceea am adăugat la urările mele de bine și adaosul „fără amenințări”. De pe tot globul atâta lume suferă, dacă la noi e situație de urgență, nu putem să nu avem în vedere recomandările oficiale: izolare socială. Am în familie un bolnav de acest fel de gripă și sunt tare îngrijorat, nu e de joacă.
Trebuie să muncim, dar trebuie să ne păzim (mai mult, mult mai mult) și să avem în vedere că vom conviețui cu acest flagel ani de zile de acum încolo, deci o amenințare directă și… apropiată.
Sprijin cum și cât pot măsurile guvernamentale care înseamnă grijă pentru om. Îl felicit pe doctorul hușean Nelu Tătaru că rezistă în prima linie, că ia măsuri și dă sfaturi, că răspunde la televiziuni și că… nu s-a îmbolnăvit (încă). Nu uit că te-am criticat, doctore, dar ce faci d-ta acum e de folos acestei națiuni și apreciez că vei continua. Am mai scris: să nu te lași, Nelu Tătaru!
Vine Paștele, luăm lumina la poartă, ascultăm și vedem slujba la televiziune sau la telefon, ne gândim la ceaiuri și alte medicamente, ne ferim de îmbrățișări, chiar cu cei mai dragi. Poate fi și mai rău.
A venit primăvara, unii am ieșit la muncile câmpului, toți, dar toți trebuie să muncim, că nimeni nu ne ține degeaba, nu ne poate plăti degeaba. Așa-i făcută lumea.


[ add comment ]
CIUMA, HOLERA, CORONAVIRUSUL 
Scriam în nr. trecut despre paradoxul acestei societăți omenești superdodate cu calculatoare și alte invenții peste nivelul de înțelegere al oamenilor: o materie ne-vie provoacă moarte mai ceva ca oricare război pe care omenirea l-a cunoscut. Sub denumirea de virus se
ascunde acel ceva încă necunoscut, încă netratabil dar morbid și
extrem de periculos. În câteva luni a pus la pământ economia planetei.
De la fiul meu din Montreal - Canada aflu că de 2 zile este și el „pozitiv” deși a stat în casă și a lucrat de acolo cât a trebuit să nu sufere sarcinile de serviciu. Bănuiește că la mijloc ar fi faptul că o vecină de la bloc, care nu știa că ar avea boala, a fost dusă pentru tratament în spital.
Din Europa avem știri și… tot felul de știri, care mai de care
alarmante: numai morți, infectați, nenorociți care fug cu microbul în ei… De la noi, doar că se înmulțesc zonele izolate și ar fi de mare temere. Înseamnă că e rău.
Autoritățile române își fac treaba. Bine. Chiar cât se poate.
Nu poate nimeni să anticipeze rezultatul bătăliei cu moartea
dimprejur.
Președintele statului apare mai des, măsurat, serios și cu doza de optimism. Nu văd pe nimeni altul să poată da încredere mai mare ca el, întregii populații, panicate la această oră.
Guvernul își face cât de bine poate datoria. Eu am o prețuire aparte pentru curajul ministrului sănătății dr. Nelu Tătaru, aruncat direct în bătălia cea mai cruntă, după fuga precedesorului. Văd că are omul acesta o îndrăzneală…
Noi toți ceilalți purtăm câte o fărâmă de responsabilitate, dar aceștia din frunte parcă se bat cu morile de vânt: niște vajnici
politicieni îi atacă să-i sfâșie ca haitele, urlând chiar că ce mai bine ar face ei. Deh, baba la gard.
Trebuie să fim alături de ei, pentru noi, pentru ai noștri.
Coronavirusul acesta va determina un salt serios în direcția informatizării în toate domeniile: văd că școala prin televiziune și
calculatoare (tablete) prinde aripi, și, poate se va simplifica și Direcția Mișcării Hârtiilor. M-am adresat la ANAF cu o cerere și nu se poate prin email, nici prin telefon, deci tot trebuie să merg la ei. Dar…
oameni buni, de acolo, de ce mă invitați personal? Dacă sunt purtător de virus? Ferească Dumnezeu, dar, din nou întrebarea, de ce pentru o hârtie… la voi? Știți cum spuneau bunicii mei către perceptori,
„dare-ar holera-n voi”, eu trebuie să schimb, „dare-ar virusu-n voi” ca să acceptați și online cererile?
Oricum ca și pentru ciumă, holeră, și Covidul, trebuie să-și găsească leacul. Problema e cât vom suferi până atunci.


[ add comment ]

<<First <Back | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | Next> Last>>