CORONAVIRUS… local(!) 
O isterie națională ca cea în curs n-am mai trăit, deși am parcurs multe perioade demne de isterizare. După 1989 a fost o stare național-patriotică dar și de revărsare către o democrație unde nu am avut acces, de care auziserăm pe la Vocea Americii, Europa liberă. Ne-am cam prea umplut de destulă democrație în acești ani care au ca emblemă „să nu respectăm nimic” adică alături de contestarea unor oameni, valori, reușite să bălăcărim, neapărat, să și împroșcăm cu noroi în acei care mai reușesc să facă ceva. Norocul e că ce se vehiculează în presă ori opinia publică nu e justițiabilă, nu ajunge nimeni pentru o opinie, în Instanță.
Teama aceasta de virusul care aduce moarte prin aer (nu pe sârmă, nu prin sex, nu prin ceva pipăibil) a dus la întunecarea orizonturilor creative și la nesiguranța unor întreprinderi de orice fel. „Păi… de ce să fac… dacă tot vine… (acest fel de moarte)”.
O aproape aceeași teamă am avut-o înainte de 1989. Atâtea minți zburdalnice nu s-au putut confrunta cu scânteile altora, din aceeași lehamite și descurajare: „dacă nu e voie…” Ca unul care am trăit acele vremuri știu că pe meleaguri vasluiene ceața era mai deasă pentru că atâția activiști de partid n-aveau de ce să se agațe, drept care își lucrau la greu vecini, prieteni, colegi, oameni mai activi. Partidul era în toate, iar slujitorii de credință din orice sector al vieții sociale trebuiau să-și justifice salariile. Am dat exemple în nr. trecut.
V-am povestit că am găsit în Bârlad, pe locul vechii librării Petroff, în gunoaie și sfărâmături, niște scrisori vechi, niște cărți, printre care Codul Hamangiu. Nu m-am lăudat dar „prin metode specifice” securiștii au aflat și… s-au îngrămădit să mă bată, mi le-au confiscat, le-au pierdut.
Coronavirusul în sine, eu cred că a fost inventat de chinezi ca să șantajeze lumea (au încercat și japonezii cu Sarinul) și au scăpat producția de sub control. Nu este altceva decât ca o epidemie de ciumă sau holera, dar la acelea li s-a dat de leac. O să le dea și acestor… chinezării, întrebarea e când? Până li se găsește leacul, toată, toată omenirea pierde. Cum să nu pierdem și noi?
Cineva îmi spunea că lenea e cel mai de temut… virus, deși eu cred că prostia. Cuantificarea e simplă… prin foame (și furturi, tâlhării, violuri, alte nenorociri).
Preocuparea noastră ar fi SECETA, care ne poate înfometa pe toți, în fața căreia o gripă mai grea ca asta pălește. Dar, cum ne-am cam luat grija de la preocupările existențiale, nu ne mai interesează asta. Până la proba contrarie, mi se pare că un fel de coronavirus local este grija de a-i lucra (politic) pe ceilalți, cultural, pe cei care ne depășesc.
Am fost totdeauna de acord că înfruntările cu scântei duc la progres. Zbaterile noastre, chiar altele decât ale lumii, ar trebui să fie generatoare de opere în folosul comunității. Cine îndrăznește…aici e problema.

*
Au apărut alte două cărți:
– Jale și eroism românesc la Cotu Donului (-Stalingrad)… și după, ediția a II-a, 2020, 320 pag.
– MARILE PRIETENII DE PE VALEA PRUTULUI – Marin – Mâcnea – Dima – Pricop – Tudosie – un cvintet de mare valoare social-culturală, ed. Pim, Iași, 2020, 190 de pagini.
Ce vă putem zice: chiar merită să le citiți.


[ add comment ]
RESUSCITAREA SPIRITULUI COMUNIST ÎN CULTURA VASLUIANĂ – DE ȘTIUT – 
Pentru cine nu știe, precizez principalele aspecte ale propagandei socialismului multilateral dezvoltat și promovarea cadrelor în județ.
Pe baza Hotărârilor Plenarei P.C.R. din 1971, apărarea cuceri-rilor poporului român (în toate domeniile) era îndatorire patriotică și tot ce însemna aparat de partid și de stat, cu tot felul de direcții, secții, sectoare și persoane (salariații statului) trebuia să fie în primul rând al construcției noii societăți și apărarea acestor cuceriri (sociale). De aceea era nevoie întotdeauna de atenție acordată omului nou care să fie primul luptător al Partidului indiferent de domeniul de activitate. Așa s-a ajuns la cei 4 milioane de membri de partid comunist.
Învățământul a devenit pârghie principală pentru educarea tineretului, iar „cultura” adică acele Comitete de cultură de diverse niveluri și căminele culturale, cinematografele, stațiile de radioficare, bibliotecile, trebuiau să ofere populației căi de însușire a ideologiei.
Indiferent unde, directorii și tot felul de șefi erau promovați strict pe criterii de partid. Unde să se afle cel care n-ar fi fost de acord cu această ideologie, care, chiar aceasta, crea posibilitatea ca orice șef să dea afară pe cei indezirabili funcției sale.
Așa se constată că toți inspectorii generali din fruntea
Inspectoratelor școlare, toți președinții comitetelor de cultură și mai ales toți ziariștii vremii (ziarul Vremea nouă era organul Comitetului Județean de Partid) erau învestiți cu calitatea de activist de partid. Putea să fie altceva, Chiper, Bran, Condrea, Rănceanu, Clisu, Cârjă, Avram, Pracsiu sau altcineva? Sau, directorii de școli și licee. Cel mult erau deosebiți prin fanatismul lor și cum se afirmau ca turnători la partid sau la Securitate (era un caz special cu Gruia Novac?) Pe unii dintre cei pomeniți i-a prins Revoluția și… de unii nu s-a mai auzit, câțiva s-au refugiat în munci mărginașe, doar puțini au cutezat să mai scoată capul câțiva ani.
După Revoluție era mare nevoie de oameni care „să știe” cum se fac treburile, drept care Cârjă, Pracsiu, Ciobanu, Apostolache, Alexandrache, Mera și destui alții „s-au revoluționat” chiar ei și… au ocupat funcții înalte ca prof. Constantin Alexandru (ajuns Președinte de Consiliu județean, care m-a purtat prin judecăți revendicând TVV), de altfel un bun organizator și stimat ca educator, G. Alexandrache (la fel). Pracsiu a mai stat pe la ziar, s-a retras la catedră, dar l-am ajutat să ajungă inspector școlar (chiar era nevoie de pregătirea lui acolo) drept care și-a schimbat nu numai ideologia ci și diferite partide (cu comunicate de presă). Noii inspectori generali, tot numiți, dar de noile partide de la conducerea României, l-au păstrat o vreme ca și pe alți inspectori cel puțin „acoperiți” în schemă (și azi e un plagiator, Ionescu, pe acolo). De câtva timp s-a și îmbolnăvit deci e retras în fa-milie, dar este din ce în ce mai mare critic și istoric literar de autoritate locală, promotor, deci.
La ora actuală cei care blagoslovesc talentele locale, constatând că au mare și mult talent ar fi într-o ordine a valorii lor, Th. Codreanu, Th Pracsiu (care împreună cu consoartele alcătuiesc superelita intelectuală a județului, cred, ei), Gruia Novac, Gheorghe Clapa (ce păcat că e tare bolnav) și pe ici pe acolo alți doi trei prefațatori de carte. De precizat că cei mai mulți autori aleargă după blagoslovenii pe la universitari ieșeni sau din alte părți, care le descoperă și mai multe calități pe care le au și-i situează chiar înlăuntrul marilor curente sau de-a dreptul în universalitate (pe această bază și unele soții cu 1-3 cărți, ajung membre ale Uniunii Scriitorilor, iar într-o situație „comercială” o cucoană a ajuns dr. în științe. Pe baza asta și putere PSD, are și un post de conducere foarte bine plătit).
Resurecția spiritului comunist mi s-a părut evidentă cu ocazia lansării unei cărți de raft prăfuit, joi, 30 ianuarie 2020, cu o listă de 41 de personaje, mai toate prezente la lansare, așteptând să-l laude pe „compozitor”. Când am intrat ca reporter în sala Bibliotecii Județene de la Vaslui, am crezut că mă aflu la o importantă ședință de partid de dinaintea lui 1989. Chiar și majoritatea participanților (pe unii
i-am revăzut după decenii), au crezut că, iată, și eu sunt de ai lor.
NU. N-am fost și nici n-am putut fi de ai lor, deși uneori sătul
să-i tot înfrunt aș fi vrut. Cum să pot fi din gașca lui Rănceanu, Angheluță, Cârjă, Bahrim, Ciobanu, Apostolache, Clisu, ș.a., ș.a. când m-au lucrat cum au vrut, când se promovau unul pe altul, inclusiv la alegerea directorilor? Eu am publicat articole din 1957, cărți din 1976, am sprijinit Festivalul Umorului din 1970, credeți că încăpeam cel puțin printre nominalizații la premii, diplome, distincții? Eram singurul doctorand din județ, cu gr. I, cu activitate publicistică… să mă vadă vreunul din ghemul intereselor…? Și, ăștia au avut acces la țâța bugetului, nu glumă.
Și tot ăștia s-au apărat cu înverșunare unul pe altul, mai ales după 1989.
Acum, când tineretul care să-i înfrunte, să-i disloce, NU EXISTĂ din cauza acestei emigrații, adică hemo-ragia materiei cenușii (și umane), se nasc alte „glorii de stradă” cum le zicea Eminescu, dar tot dintre acei vechi și înnădiți la rele. Cum să iasă un cuplu vechi-vechi ca Apostolache – Pracsiu din obișnuința de a lucra cum trebuie pe cineva? Poate Th. Codreanu nu-și dă seama cum e manipulat de cei de la Vaslui, de Gruia Novac, de alții. Când trăia academicianul A.D. Tudosie se plângea de lucrătura pe care o simțea, chiar și din partea criticului hușean pe care nu-și putea propune să-l înfrunte: „sunt tari, ăștia…”
Ocultarea mea, de ani de zile, e clară. Nu i-am dat atenție, pentru că la comanda cuiva nu pot ajunge, cât timp mai am din porția mea de luptă (Whitman) și libertate. Și creație. Și spirit de dreptate. Și rezultate de nivel național și internațional.
Am organizat, pe cheltuiala mea și în organizarea mea multe manifestări culturale în județ și în Moldova. De ani buni, Pracsiu (căruia i-am propus să fie criticul literar al revistei internaționale M.C.R.) „are agenda lui” dar apasă bine cu dușmănia lui. E ignorant, e agent dublu, e dușman, e… oare, ce? Pentru că nu exist pentru el, în puținele cărți pe care le mai poate face, deși eu l-am ajutat să fie om. (Să-l văd că spune că nu e așa și aduc dovezi multe... multe), și nu le dă voie nici altora pe care-i prefațează să pomenească ceva.
Să luați aminte că cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile nu m-au făcut ei sau altcineva, ci munca mea, nesomnul meu, inventivitatea mea. Cred că prin cel puțin 3 realizări am pus Vasluiul pe harta culturală a lumii: recordurile mondiale, revista M.C.R. (571 de colaboratori din toată lumea), cărțile (dintre care „…77… Noduri culturale și răspunsuri amicale” – Iași, PIM, 2018, 398 pag, 101 vasluieni pentru 100 de ani – PIM, Iași, 2019, 504 pag. „111 valori naționale pentru Vaslui”, Pim, Iași, 2019, 514 pag.). Numai Vasluiului, istoriei și culturii sale,
i-am consacrat aproximativ 21.000 de pagini (14 cărți).
Dintre scriitorii vasluieni, pe mulți i-am făcut eu harnici și valoroși. Pracsiu „nu știe” de cărțile, revistă, ziar, din ignoranță, răutate, jigodenie sau din porunca vreunuia de care mai este legat prin angajament? Codreanu… mi-e greu să-l calific, Gruia Novac prin ordin pe companie, Apostolache… cine-i? Nici 100 dintre aceștia nu-mi pot egala C.V.-ul și doar Th. Codreanu e la ceva mai mare înălțime într-o singură specializare și a beneficiat de presa coordonată de mine, mereu favorabilă, din plin. Fără asta era mult mai puțin cunoscut și în județ și în Moldova.
Regretabil că și unii „culturali” (să nu zic… culturnici) de azi, au intrat din înaltă poruncă sau din
calcul în jocul lor dăunător. Așa s-ar explica de ce M.C.R. pe care le-am donat-o în minim 2 exemplare pe număr, nu prea e pe rafturile bibliotecilor… Așa se explică faptul că la Edițiile recente ale Festivalului Umorului, pentru care am alergat primele 3 ediții și l-am promovat în presa ultimelor 3 decenii, la aceste ediții, unii nu mă cunosc (nu vor, nu pot), iar despre cartea de acum 10 ani n-au avut decât să tacă….?!? (Drept care o să mai scriu una).
Tot așa, neparticiparea lor la acțiunile cu public organizate în sate și orașe, deși i-am invitat insistent. Neghiobie? Ură pe față?
Mă întorc la spiritul comunist promovat de grup… ce seriale, o să le fac, fraților! Mai scriu o dată că: eu sunt omul muncii mele imposibil de egalat vreodată. Ăștia, mai pot, doar, să mai stingă vreo luminiță din bradul verde și luminos pe care l-am clădit în peste ½ veac de muncă. Mai valoroasă, ori mai puțin, dar MUNCĂ la care ei nu sunt deprinși și tocmai de asta nu mă vor ajunge vreodată.
Dacă pe subsemnatul nu-l mai pot atinge, din păcate, grupul acesta influent distruge alte talente care negăsind încurajarea necesară se pierd. Și aici sunt la multe lungimi de drum înaintea lor: pe la grupul de presă au trecut peste 500 de aspiranți, la Revistă sunt cele câteva sute bune, la ziar apar cele mai luminoase figuri din această parte a Moldovei.
Și, atunci, de ce le acord atenție? Tocmai pentru că-i distrug pe viitorii reprezentanți ai culturii locale, adesea săraci și cu mijloace puține, în timp ce ei sug mamelonul bugetului cu lăcomie și… rezultat pernicios. În orașele mari sunt mai multe grupări și se pot afilia unde pot, dar aici n-au decât să accepte mângâierile pe cap ale grupului sau să dispară.
De ce am mai scris cele de mai sus? Dar, de ce să nu se știe? Că
destui își vor deja un loc într-o eternitate… Nu stabilesc eu dacă merită, dar oricine ar mai veni, să ia la cunoștință, să știe dimensiunea reală a timpului, valorilor, în acest mediu de provincie prăpădită cu bună știință.
Acum mai bine de 100 de ani Alexandru Vlahuță se întreba „unde ni sunt visătorii?”, azi constatăm că tinerii visători pândesc… vestul. Atât. Nu sunt tineri care să-i scoată în afara vieții culturale. Cu tot cu spiritul comunist reînviat prin reinițializarea cumva necesară, nefiind alții.
Resurecția spiritului comunist promovat de „tineri cu părul alb” care-și descoperă talentele după pensionare, e o realitate păguboasă în Vaslui.
Locuitorii vasluieni mai au de ispășit încă multe păcate.

[ add comment ]
Stop cadru, în februarie 
O săptămână în care noi ne-am amărât din cauza unor criptocomuniști, colegii noștri de pe la ziare și-au căutat subiecte prin afara județului Vaslui, ca să pară interesanți, și cu toții parcurgem, totuși, o perioadă politică nesigură și tare nefolositore. Nu întâmplător, acum 180 de ani, Mihail Kogălniceanu scria că politica e cea care dezbină și promovează ură.
Am avut o zi plăcută, o sărbătoare a spiritului, la Iași, unde în sala Bibliotecii Județene „Gheorghe Asachi” toți cei de la ALPI am petrecut cu vorbe, mult mai bine ca altădată.
După cum se vede, de ani buni noi vă înfățișăm cel puțin un rezumat asupra a ceea ce se întâmplă acolo, nu pentru că D.V. Marin este și el membru senior al acestei excelente grupări literare, ci pentru simplul fapt că acolo se promovează fără discriminări cultură adevărată produsă ori reprezentată și de vasluieni. Prezența noastră acolo e determinată de acea atmosferă de creație și confruntare strict literară, unică și… sub comanda unui excelent om de cultură, comandorul Mihai Batog Bujeniță.
Atmosfera politică ne privește pe destui. Greșelile vreunui primar din județul Iași (de altfel nu prea sănătos la cap) ne întristează întrucât discreditează la fel pe primari, cu mult mai mult decât un articol din presă.
E o stare de așteptare generată și de bătăliile politice, și de iarnă, și de latența oamenilor. În agricultură ar trebui să vorbim de fertilizarea solului, de fătările dinspre primăvară, de proiectele câștigătoare, de nădejde ori speranță.
Aflu că administratorii culturali plănuiesc un Festival al
Umorului, pornit la drum între 3 – 5 iulie 1970, cu participarea mea ca organizator în primele 3 ediții și susținător în presa ultimilor 30 de ani, plănuiesc deci, să facă o primă parte în campania electorală. Oare, care dintre cei din fruntea județului are nevoie așa de mare pentru un plus de susținere?
Pentru că, așa cum văd eu treburile, Mitică Buzatu va ieși tot președinte și tot „en fanfare”, tânărul Marius Arcăleanu este liberalul care a ieșit întotdeauna la bătaie, dar „se bucură” de izolarea colegilor și de inactivitatea dr. Tătaru, președintele pe județ. Întotdeauna a fost observată înțelegerea acestuia cu cei din fruntea județului, și mă întreb cam ce campanie ar putea face împotriva PSD-ului…Ministrul secretar de astăzi nici nu poate chiscui împotriva celor care-l pot mazili de pe la Huși, iar pe alții nu-i poate lăsa, să nu piardă el din autoritate.
Vă vom înștiința când vom observa semne de reviriment.

*

Vă înștiințăm că pe 28 aprilie 2020, vom organiza a 7-a ediție a Simpozionului Național „Carte și cultură vasluiană” cu participarea unor personalități din Basarabia și din Ucraina, evident din mari orașe ale României. Va fi INTERNAȚIONAL, în organizare privată.
…Cu două zile mai înainte vom lansa cărți și reviste la Centrul Militar din Iași într-o acțiune a Ligii Scriitorilor din care facem și noi parte.
Ziarul Meridianul de Iași-Vaslui-Bacău și revista internațională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC vă stă la dispoziție.


[ add comment ]
NIVELURI DE CULTURĂ CU PUPICURI GROASE 
Nu e greu pentru un observator dintr-un județ să vadă cel puțin 4 niveluri de afirmare și promovare literar-culturală și cu pupincuriștii printre cei din frunte.
Încurajăm fără rezerve orice încercare de a aduce un strop de cultură, nu în plus, cât de calitate, în aceste vremuri de atacuri pernicioase la însăși existența limbii române, amenințată cu dislocarea sau… dispariția. Am publicat întotdeauna în Meridianul Cultural Românesc pe toți acei care s-au înscris în bătălia pentru LIMBA ROMÂNĂ. Nu prea ne ocupăm de smângălitorii, aplaudacii sau pupincuriștii de serviciu, după cum nici de analize ample, ocuparea timpului nostru fiind prin manageriatul grupului de presă, recordurile mondiale și naționale în jurnalism, încurajarea valorilor care se iau la trântă cu nemurirea.
Participăm, uneori, la manifestări publice în care actori de pe scena căminului cultural din Pocreaca de Vaslui, deci de liga a IV-a, se dau c-ar fi de…Teatrul Național. Recent am văzut pe unii care, chiar ei înșiși, își rezervă un loc în eternitate. Din toate cele 4 straturi culturale.
N-am nimic cu Dumitru Apostolache să pătrundă acolo… după. N-am nimic cu Th. Pracsiu să-l laude cât dorește pentru valorizare.
N-am nimic cu acei „foști” care-și văd bucuroși numele și menționată vreo valoare (adesea ipotetică) pentru o activitate publică de mult trecută pentru că ei doar și-au îndeplinit sarcinile de serviciu de atunci. Cei mai mulți dintre vasluienii micromonografiați într-o carte de 270 de pagini, au avut o activitate onorabilă. Dar a considera pe vreun gornist al PCR ca Ana Angheluță, Elena Condrea, Gheorghe Cârjă, Constantin Tămășanu, Gruia Novac și încă vreo duzină, cu drepturi „în eternitate” mi se pare afirmație total nejustificată! În planul valoric social-cultural, nu ca oameni. Că mulți și foarte mulți dintre ei au mișcat condeiele pe la Securitate și au făcut prea mult rău, ca acesta să fie uitat.
Cred că cel mai cunoscut-recunoscut-descoperit și activ a fost profesorul bârlădean atât de contestat astăzi, Gruia Novac, cel dovedit cu acte că a fost colaborator de nădejde nu numai la spectacolele comunist – patriotice ci și în urma unor sarcini speciale de după. Că omul a avut condei… se știe.
De mult nu-mi mai place octogenarul Gruia, căruia la înființarea postului de radio Unison la Bârlad (anii 90) i-am oferit postul de director (în detrimentul fiului meu) scoțându-l în priveliște exact atunci când lumea scuipa în urma lui pe stradă (cine credeți că m-a trădat constant?). L-am evidențiat în cărțile mele pentru cât a contribuit la afirmarea literaturii vasluienilor, dar niciodată n-am putut trece peste lingușirile tare groase pentru diferiți, inclusiv pentru mine (un discutat „encomion”), și constat, astăzi, că în lansarea cu pricina de joi, 30 ianuarie, a depășit măsura atât prin îndepărtarea de subiect cât și pentru „judecata” unei cărți – pomelnic a unui alt vasluian care s-a descoperit desăvârșit tânăr talent după pensionare.
Până la urmă, toată „lumea bună” care s-a tot lăudat unul pe altul, tot din pensionari a fost alcătuită. Tinerele talente cu capetele pleșuve sau părul alb, n-au primit printre ei nici măcar un tânăr sau un elev. Măcar unul, care, evident n-ar fi stat în tot timpul celor peste 3 ore cât participanții descopereau câte merite au și nu le-au știut. Noroc de Dumitru Apostolache, devenit din profesor de matematică mare om în literatură. Spirit polivalent, domnule?!
Scriam și altădată, că putem descoperi cele 4 niveluri de cultură și creație printre vasluieni (de rând sau cu pensii mărișoare). Erau cam câte 7 dintre cei vreo 29 de așezați pe scaune, câțiva în primul rând și măcar 2 în fața tuturor. Dacă n-ar fi fost pomeniți în carte n-ar fi venit niciunul, că la „Omagiu cărții și culturii vasluiene” (6 ediții…) nu i-am văzut. Li s-a deșteptat cultura în cap după alcătuirile super ale lui Mitică.
Păi, dacă nu-l aduc pe Gruia mai des să le mângâie… auzul?!?
În rest, toate bune, coane Mitică… „REGINA MARIA” (ce de noutăți ai adus!) să trăiască(?!?). Și tălică!


[ add comment ]
Caragiale – nesfântul, dar… tatăL 
Adică tatăl creator al dramaturgiei românești pe care a dus-o la stadiul suprem, pe de o parte și observatorul „peren” al vieții sociale prin scrierile sale în proză.
Să nu uităm că s-a născut de 3 ierarhi, adică de Sf. Vasile,
Grigore și Ion, pe 30 ianuarie 1852.
Deși înaintea sa au scris piese de teatru marele și unicul Vasile Alecsandri (cât îi datorează națiunea română… nu prea înțelegem, astăzi), chiar Eminescu și destui alții, din 1883 avem „O scrisoare pierdută” pe care nici contemporanii noștri n-o mai găsesc(?!?), adică o culme nemaiatinsă de atunci. Tot de la I.L. Caragiale avem schița desăvârșită ca specie literară, nuvela mitologică și fantastică, drama. La cât este de actual această mare personalitate literară, evident prin opera sa, parcă e pururi de al nostru, dintre noi.
Am scris altădată că atât M. Eminescu poetul nepereche cât și I.L. Caragiale, dramaturgul unic, ar trebui ca împreună cu Ștefan cel Mare să fie canonizați ca sfinți români în calendarul ortodox. Mi s-ar putea răspunde că toți au avut defecte omenești. Dar pot răspunde că la importanța operelor lor nu putem decât să ne închinăm în veac și
să-i pomenim ca pe sfinții adevărați, despre care mai făurim și astăzi legende (că doar nu putem ști ce-au făcut acum sute sau mii de ani), în timp ce despre ei rămân realități evidente.
Opera lor rămâne în Pantheon și… model pururea de urmat.
Înscrisă în bătălia pentru limba română, Revista internațională MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC (571 de colaboratori din toată lumea) îl consideră steaua polară pentru toți colaboratorii.
Caragiale n-a fost un sfânt, dar… e tatăl concret al dramaturgiei românești.

[ add comment ]

<<First <Back | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | Next> Last>>